caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (18) – Convocare la Minister; un „prim” examen în şcoală …

de (30-12-2015)
3 ecouri

 
Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.

* * *

Pe la mijlocul lui iunie, secretara şcolii m-a chemat să-mi comunice „ceva important”. Mă aflam într-o pauză şi i-am răspuns că voi veni după încheierea disputei sportive în care eram angajat – un meci de volei cu grupa vecină. Ea a insistat, spunând că e un mesaj „foarte important”. Am părăsit terenul de sport. Când am intrat în secretariat, m-a anunţat că sunt convocat la Minister.

– La Minister ? Dar ce s-a întâmplat ? am întrebat-o eu, nedumerit. Trecusem prin atâtea întâmplări în acest an ! Mi-a făcut semn – punând degetul pe buze: nu poate să-mi dezvăluie secretul acum. Mi-a spus doar atât, cu voce tare:

– Veţi afla acolo, mâine dimineaţă.

Cred că secretara era mai nerăbdătoare decât mine să se destăinuie … Prietenă cu toată lumea, ea aproape că nu avea satisfacţie mai mare decât aceea de a ne aduce la cunoştinţă, cu o clipă mai devreme, veştile care ne priveau. Mimi era amabilă, îndatoritoare cu noi toţi şi îi făcea fiecăruia mici servicii. În pauza de prânz, a venit ea să mă caute şi să-mi spună de ce eram chemat la Minister: pentru aspirantura în U.R.S.S.

– Nu se poate !

– Precis ! Absolut precis.

I-am mulţumit secretarei. Am rămas pe gânduri: acum, după toate cele întâmplate şi când eram pe punctul de a absolvi această Şcoală de lectori, să mă întorc, iarăşi, la aspirantură ? Era posibil ?

Nu atât vestea în sine m-a surprins, ci mai mult faptul că am fost menţinut pe lista propunerilor de a pleca la aspirantură în U.R.S.S. şi după sancţionarea mea. Când am aflat, prima dată, de la Cecilia, despre această posibilitate, am reflectat asupra ei. Am discutat şi cu prietenii, cu rudele apropiate, l-am întrebat, într-o zi şi pe Nea Radu, anticarul – am vrut să stiu ce crede el despre o asemenea propunere.

– Să studiezi într-o ţară străină e întotdeauna un câştig; şi, cum te ştiu eu pe dumneata, mare amator de cărţi şi om ponderat, sunt convins că te vei descurca. Nu vezi că Occidentul ne-a abandonat ? a adăugat el, mâhnit.

L-am întrebat de ce nu se apucă şi el, din nou, de scris, ştiind că a fost colaborator al unor publicaţii literare înainte de desfiinţarea lor.

– După o pauză atât de mare, au cam ruginit instrumentele; şi apoi, nu mai am entuziasmul din tinereţe. Toate la timpul lor; de aceea, e bine să accepţi bursa. Vei şti dumneata să-ţi urmezi drumul propriu !

Acum eram în situaţia de a lua o hotărâre imediată. Din experienţa de până acum, învăţasem ce înseamnă „o propunere venită de sus”, mai ales că depindeam de cei de la Minister, cum îmi amintise şi Cecilia; doar ea m-ar fi putut reţine, dar n-a făcut-o.

A doua zi, m-am prezentat la directorul Pavel Miron. Îmi fusese profesor în anii facultăţii.

M-a întâmpinat cu amabilitate, invitându-mă să mă aşez şi a făcut un gest ce indica scaunul:

– Ia loc, te rog.

Directorul avea ceva din aerul unui gentleman. După ce m-am aşezat, a intrat direct în subiect, fără introduceri inutile:

– Iată despre ce este vorba: avem un loc la aspirantură în U.R.S.S., în specialitatea noastră. Ne-am gândit la d-ta. Aici directorul a făcut o pauză, privindu-mă, de parcă aştepta un răspuns.

Am avut o tresărire; am spus precipitat şi probabil roşind:

– Nu ştiu dacă aţi aflat, am fost discutat …

– Da, ştiu, mi s-a povestit. Cred că s-au grăbit cu şedinţa aceea. În sfârşit, a trecut ceva timp de atunci, oamenii au încredere în d-ta, şi cei din şcoală şi cei din Minister. Şi, fiindcă veni vorba de Şcoala de lectori, aş vrea să ştiu ce crezi d-ta despre experienţa la care participi.

În timpul acestei întrevederi am discutat mai mult despre şcoală. I-am spus, deschis, părerile mele şi în privinţa cursanţilor – a felului în care au fost recrutaţi, dar şi a eforturilor deosebite făcute de cei mai mulţi –, ca şi în privinţa unor profesori. Am pomenit şi de condiţiile dure, impuse la început, dar care s-au mai schimbat, în mod inevitabil, pe parcurs …

Directorul m-a ascultat în linişte, făcându-şi însemnări într-un carnet. Apoi a făcut unele precizări referitoare la specializarea din anii aspiranturii şi m-a prevenit că voi face un curs pregătitor aici, în ţară; voi fi anunţat în curând la şcoală.

Când mă pregăteam de plecare, m-a oprit cu un gest, adăugând:

– Stai, că mai e ceva, trebuie să faci o cerere către ministru, pentru bursă.

Am rămas nemişcat: „cum, tot eu să mai fac o cerere ?” mă întrebam eu, surprins.

Directorul a continuat cu unele precizări:

– E vorba de o cerere prin care soliciţi bursa pentru studii în străinătate, la specialitatea noastră; dacă ţi-e greu s-o compui, ţi-o dictez eu !

După atâtea încercări prin care trecusem în acest an universitar, am scris cererea, aşa cum mi-a dictat-o directorul, înţelegând că acesta este procedeul. El a mai spus când i-am întins-o:

– Aşa sunt regulile, dar să nu te impacientezi, cererea se va aproba sigur. Mult succes !

I-am mulţumit pentru urări şi am plecat.

Am părăsit Ministerul în acea stare sufletească, creată de o mare schimbare care dă alt curs vieţii: surprindere, interogaţii asupra viitorului, dar şi o anumită satisfacţie: se sfârşea cu Şcoala de lectori, se sfârşea cu atmosfera ei apăsătoare, plecam la aspirantură – părea un succes, după ultimele încercări ! Mă gândeam, însă, că în toamna trecută mă nemulţumea faptul că părăseam catedra pentru aspirantură, acum aspirantura îmi apărea ca un triumf faţă de „noua şcoală”.

* * *

În zilele acelea în care făceam pregătiri să părăsesc şcoala, mă întrebam dacă nu fusese acesta un an de prisos: după un lung ocol, ajungeam, iarăşi la punctul de plecare ! E adevărat că şcoala îmi prilejuise consolidarea unor cunoştinţe şi contribuise, în moduri diferite, la „maturizarea” mea, aducându-mi un plus de experienţă în ceea ce priveşte relaţiile cu oamenii. Dar faţă de energia cheltuită, faţă de consumul nervos determinat de atâtea şocuri, bilanţul acesta îşi merita oare preţul ? Mă întorceam tot la aspirantură… Preocupat de acest gând în timp ce începeam să-mi împachetez din lucruri, mi s-a revelat, deodată, un fapt neîndoielnic: acest an îmi adusese un mare câştig, unul neprevăzut – cărţile, cărţile pe care le cumpărasem şi le citeam în timpul meu liber, adesea şi în orele destinate studiului. Condiţiile de aici au avut şi un revers pozitiv – banii economisiţi i-am dat pe cărţi.

La sfârşitul lui iunie m-a cuprins din nou febra schimbărilor, am părăsit şcoala; m-am mutat într-un mare cămin studenţesc, situat pe malul Dâmboviţei, în apropiere de podul Cotroceni. Acum, vara, căminul căpătase această destinaţie, de „cantonament” al celor care urmau să plece la studii în U.R.S.S. Am început cursuri intensive de limba rusă şi ascultam expuneri despre realizările ţării noastre.

A trebuit să merg şi la raionul de U.T.M., spre a-mi face mutarea din organizaţia de tineret a Şcolii de lectori. Acolo mă aştepta o mare surpriză: în cartea mea de evidenţă nu era trecută sancţiunea, pentru simplul motiv că Raionul U.T.M., organul superior, a infirmat-o. Comunicase şcolii la timp această decizie; eu o aflam abia acum … Încă o nedumerire se adaugă altora ! Totodată, devenea limpede de ce nu au existat niciun fel de rezerve în privinţa plecării mele la aspirantură.

Când mi-am făcut mutarea, am crezut că am părăsit şcoala definitiv, dar n-a fost chiar aşa. Tovarăşa Săndulescu – gândeam eu – a ţinut ca pentru mine această şcoală să se termine în acelaşi fel în care a început; fusesem adus aici, spre a mă întoarce la punctul de plecare, dar se mai cerea ceva pentru a încununa o operă bine concepută …

* * *

Într-o zi, m-am trezit cu un telefon din partea secretarei: mă anunţa că în şcoală încep examenele şi-mi comunica programarea lor pentru grupa noastră; mi se cerea să mă prezint şi eu în faţa fiecărei comisii. I-am spus, se înţelege, că nu voi veni, pentru că nu are rost, din moment ce urma să plec la aspirantură şi începusem aici alte activităţi. Secretara, care avea misiunea de a-mi comunica o dispoziţie, a insistat; trebuia să-şi facă datoria – aşa mi-a şi spus.

După primul examen al grupei mele, alarmată că nu m-am prezentat, Conducerea mi-a trimis vorbă, tot prin secretară, că trebuie să vin de urgenţă la şcoală, pentru comunicări importante. Am refuzat şi de data aceasta să mă duc. Se vede treaba, însă, că nu reuşisem să-mi cunosc bine oamenii; mi-a telefonat chiar Nicolae Costin, conferenţiarul care răspundea de grupa mea: pur şi simplu, mă implora să vin. Se exercitau presiuni asupra lui, din partea Direcţiei, fusese ameninţat că nu se va încheia situaţia şcolară a grupei dacă nu mă voi prezenta şi eu, cel puţin la examenul de specialitate. Mi-a spus, prieteneşte, că e vorba de o simplă formalitate; i-am răspuns, la telefon, că mi se părea absurd să mă prezint. A fost de acord cu mine, dar a insistat să vin, subliniind că-mi adresează o rugăminte personală. Până la urmă, am cedat în faţa rugăminţilor prieteneşti ale omului Costin, care fusese tot timpul de partea mea.

La examen, am expus mai întâi punctele principale ale răspunsului pe care urma să le dezvolt. Am fost oprit: era de ajuns …

După acest examen „original”, mi-am spus în sinea mea: uneori în viaţă e de prisos să cauţi mereu logica lucrurilor şi cu atât mai mult să lupţi pentru triumful ei ! Curând după aceea, însă, aveam să aduc un corectiv sau, mai bine zis, o completare la această constatare: prin accidente şi întâmplări de tot felul îşi fac loc, în cele din urmă, logica şi raţiunea – numai că uneori aceste doamne vin la întâlnire cu întârziere, mai pe ocolite !

După neaşteptat de scurtul popas în faţa membrilor comisiei de la specialitatea mea, m-am mai întreţinut cu foştii colegi, aflaţi în tensiunea examenelor de sfârşit de an. Am zărit-o şi pe Cecilia, învăţând de zor afară, sub un copac. Când m-am oprit lângă ea, s-a arătat surprinsă că mă vede din nou aici. I-am explicat ce se întâmplase, zâmbind şi ridicând din umeri a nedumerire … S-a minunat şi ea până unde au putut ajunge cu rigorismul formalist. Am întrebat-o când are examenul următor, pentru care se pregătea acum. Îl avea chiar în după-amiaza aceea. „Şi eu, care te ţin de vorbă”, mi-am reproşat, scuzându-mă şi pregătindu-mă de plecare. „Mi-ar fi făcut plăcere să mai stăm de vorbă. De când n-am mai discutat !” a spus Cecilia, privindu-mă cu un aer uşor melancolic. „Azi am acest examen, dar putem schimba câteva cuvinte”, a continuat ea.

Cecilia s-a interesat apoi cu o legitimă curiozitate, de programul meu, de cursurile urmate, de condiţiile în care lucram acum.

– Un program normal, am răspuns, şi i-am dat câteva amănunte: în principal studiem limba rusă, dar audiem şi expuneri pe teme actuale prezentate de personalităţi oficiale. Totul foarte raţional şi nimic forţat, am continuat eu; la sfârşit de săptămână sunt şi seri de dans. Mă întreb dacă la aceasta a contribuit şi discuţia mea cu directorul Pavel Miron din Minister, sau poate că acum tot ce e normal mi se pare grozav, foarte raţional !

Cecilia a ţinut, la rându-i, să-mi povestească ultimele evenimente din şcoală, între care pe primul loc se situau unele surprize de la examene. Pentru noi doi, ele nu constituiau de fapt surprize; pentru Conducere – da: notele primite de mai mulţi cursanţi au fost sub aşteptări. Au făcut excepţie cei veniţi din învăţământul superior şi din cercetare. Cursanţii proveniţi din muzee, biblioteci, arhive, sau cei care aveau o pregătire în altă specialitate decât cea a grupei lor, n-au reuşit să facă pasul dorit, deşi se străduiseră. Cei mi mulţi au obţinut doar calificative de trecere.

Schimbul de cuvinte avut cu Cecilia, prin forţa lucrurilor lapidar, a decurs într-o atmosferă destinsă: dispăruse acea notă de încordare ori chiar de nervozitate, ce intervenise în întâlnirile noastre – e drept, mai mult întâmplătoare – după serată.

Fireşte, noi doi am rămas până la urmă „prieteni”: ne lega un „trecut comun”; în raza de acţiune a acestei „prietenii” – de alt gen – continuam să ne comunicăm o impresie, o informaţie despre o lectură deosebită – cum se întâmplase când i-am dat ultima dată manualul – să ne manifestăm solidaritatea într-o situaţie ce ne privea direct pe unul dintre noi (ca în şedinţa al cărei „erou” devenisem fără să fi dorit). Da, încă simţeam nevoia să ne mai împărtăşim un gând, având certitudinea înţelegerii, din partea celuilalt, confirmată chiar în cursul acestei ultime întâlniri. Atât !

Va urma…

Ecouri

  • CHARLIE: (30-12-2015 la 16:22)

    N’am inteles nimic din acest articol. Poate din cauza ca n’am trait intr’o astfel de atmosfera. Mi se pare ca omul, cel mai „pretios” capital, este manipulat si manevrat parca ar fi o marioneta. Trebuie sa zici mersi ca altii trag sforile ca sa faci miscari si tu n’ai nimic de zis intr’o astfel de situatie. Oare asa a fost sub regimul de mare democratie? Mai curand mi se pare un iad!

  • Alexandru Leibovici: (2-1-2016 la 14:47)

    @CHARLIE

    > N’am inteles nimic din acest articol

    Poate pentru că este o parte dintr-o serie…

    > Oare asa a fost sub regimul de mare democratie? Mai curand mi se pare un iad!

    Cred că asta şi vrea să spună autorul…

  • CHARLIE: (2-1-2016 la 16:04)

    @ ALEX

    Trebuie sa recitesc Infernul lui Dante si sa fiu „lamurit” in sensul tovaresesc!



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Adus până la sinucidere în Rusia lui Putin

Vlad Kolesnikov a fost un adolescent rus de 18 ani care a susţinut cauza Ucrainei purtând un tricou cu harta...

Închide
3.230.173.188