caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Relativităţi Culturale



 

Biserica din vis

de (25-2-2008)
Biserica AmzeiBiserica Amzei

Am regasit Biserica Amzei intr-o dimineata geroasa de decembrie. O strajuia copacul acela batran pe care il stiam din copilarie: ramurile purtau muguri de gheata care scanteiau in miriade de cristale minuscule.

Paroh a fost multi ani Parintele Ionescu. Acolo era cand ne-am mutat noi in cartier, acolo era si dupa douazeci si cinci de ani, cand l-a botezat pe baiatul meu. Insa de acum era pensionat si biserica avea un nou paroh, venit din Ardeal, si care fusese inainte preot greco-catolic.

Eu insa pe Parintele Ionescu l-am stiut mai bine. Parintele Profesor Ionescu, asa era cunoscut; fusese si profesor, nu am stiut niciodata unde anume precis, poate la Seminarul Nifon, poate la o scoala obisnuita, pana sa se scoata religia din materiile de invatamant. De Boboteaza si in ajun de sarbatori venea impreuna cu dascalul ca sa binecuvinteze locuintele. O singura data, tin minte, a venit in locul sau parohul dela Biserica Alba, Parintele Iliescu.

Biserica Amzei nu a fost singura biserica a copilariei. Un unchi de-al meu, frate cu mama, murise in 1944, iar bunica i-a facut pomeni tot restul vietii ei. Bunica locuia pe strada Austrului, aproape de Biserica Popa Nan. Acolo slujea Parintele Deculescu. L-am reintalnit dupa multi ani, intr-o vacanta la Calimanesti.

Sa ma intorc insa la Biserica Amzei. Ne jucam deseori in curtea bisericii, copiii din cartier si intram destul de des inauntru, dimineata sau dupa masa. Ne uitam la icoane, ne inchinam, faceam si noi ce vedeam ca face lumea cand intra in biserica. Simteam si curiozitate, si bucurie, si sfiala. Ni se spusese ca Dumnezeu era acolo, pentru noi era un Doamne-Doamne de care te bucuri cand stii ca esti langa el, dar iti e si teama sa nu faci vreo boroboata sa il superi. Semana oare putin cu Parintele Ionescu?

Mergeam uneori la denii in Saptamana Mare. In Joia Mare veneau mai multi preoti sa citeasca pe rand cele 12 Evanghelii. In Vinerea Mare inconjuram biserica si apoi treceam pe sub masa asezata in naos. Sau veneam a doua zi dimineata, in Sambata Mare ca sa trecem de trei ori pe sub masa. Iar la Inviere ne adunam toti in curtea bisericii.

Si am crescut, ne mai intalneam baietii de varsta mea prin curtea bisericii, nu mai intram prea des inuntru, ne era de ajuns ca o stiam acolo.

Si au trecut alti ani, m-am mutat in alt cartier si nu am mai revenit. Au venit perioade in viata mea cand mi-am pierdut credinta, au fost alte perioade in care iar am crezut in Dumnezeu, nu stiu daca exista cineva care sa fi crezut tot timpul cu aceeasi intensitate, sau ateu fiind sa nu fi avut niciodata momente in care sa isi puna speranta intr-un ajutor de sus.

Am pendulat o vreme intre ortodoxie si catolicism, am cunoscut preoti, si ortodocsi, si catolici, care au insemnat mult in viata mea. Unii care mi-au fost alaturi intr-un moment de mare cumpana, altii pe care i-am simtit indragostiti de Scriptura, altii care au trecut prin mari incercari si au avut plamada de eroi. Si altii cu care am fost bun prieten.

Si iarasi au venit ani in care am fost departe de credinta, apoi ani in care am inceput sa cred din nou. De cate ori mi-a murit cineva foarte drag, am simtit un gol in suflet, si Dumnezeu nu a mai insemnat nimic pentru mine. Si au venit apoi bucurii, si iarasi sufletul s-a umplut.

Dar la Biserica Amzei nu am mai ajuns, multe zeci de ani, pana in dimineata aceea geroasa de decembrie. Era inchisa – o ora de dimineata intr-o zi a saptamanii. Si mi-am dat seama ca a fost singura biserica in care nu mai revenisem, dar si singura care a venit la mine, in acelasi vis care s-a repetat de multe ori.

Veneam inspre biserica, intram pe una din usile laterale, gaseam inauntru o gramada de carti vechi si voiam sa le rasfoiesc, unele cu slove chirilice, altele cu amestec de chirilice si latine… stiam ca voi gasi in ele cuvinte care numai in carti bisericesti mai apar, al caror inteles il banuiam numai, dar care ma incantau prin parfumul lor… si voiam sa le rasfoiesc in tihna, sa ma cufund in istorii de demult… dar cartile erau prea multe, si toate ma atrageau… deschideam o carte si deodata eram in mijlocul alteia… sau incercam sa ating o carte si se cernea usor in praf… totul parea iluzie… si pana la urma am reusit sa tin o carte in mana… sa o deschid… era scris despre apa si piatra… daca vrei sa intelegi cat de cat vesnicia, nu te gandi la nori… norii se inegresc si se faramiteaza… nu te gandi la zgomotul vantului… zgomotul paleste si pe urma e tacere… gandeste-te la curgerea apei si la taria pietrei… sau gandeste-te la cedri si la brazi…

Si simteam in visul meu bucurie si sfiala.

———————————————————-

Peste ani, vizitand marea gradina botanica din Washington, aveam sa dau de versurile unui poet coreean, si aveam sa tresar, pentru ca versurile pareau sa reia visul meu statornic in care revenea Biserica Amzei.

…I have five friends of mine,
Water and stone, bamboo and pine,
And the Moon…

Ecouri

  • florin predescu: (25-2-2008 la 00:00)

    Inca o data un gand si un cutremurator moment de pietate pentru un loc minunat din Bucuresti, un colt de rai as spune ce in anii 70-74 pe cand petrceam zile ale copilariei in acea zona, si unde Piata si Bisrica Amzei atragea o lume aparte a Bucurestilor. Oare se poate reitera in real o continuitate a acelor vremuri ?

  • p_radulescu: (25-2-2008 la 00:00)

    In Bucuresti fiecare epoca noua a ignorat sau a desfiintat epocile dinaintea ei. Am citit un studiu foarte interesant al profesorului Augustin Ioan – iar studiul sau m-a condus mai departe catre blogul unui arhitect american cu idei radicale, Lebbeus Woods.

    Studiul lui Augustin Ioan este polemic si pot fi doar partial de acord cu ce spune. Insa trebuie citit si trebuie reflectat. Va dau adresa web unde il puteti gasi:

    http://www.artmargins.com/content/feature/ioan3.html

    Ma pasioneaza ideea gasirii unui spirit al Bucurestiului, un spirit permanent care rezista succesiunii de epoci care se ignora sau se dispretuiesc. Micul Paris versus Micul Stambul. Avangarda anilor douazeci-treizeci versus Micul Paris. Orasul blocurilor aidoma intregului spatiu dela Berlin la Vladivostok versus toate epocile dinainte. Micul Hong-Kong versus orasul comunist/modernist/mic-parizian/mic-stambul (sau mai exact Mic Fanar).

    O strada in care toate acestea se intalnesc este de exemplu strada George Enescu. Incerc sa scriu acum despre ea, dar merge greu – pentru ca vreau sa sesisez tocmai aceasta simultaneitate a epocilor de la Mihai Viteazul pana la oamenii de afaceri de azi – toate acestea exista acolo, pe strada George Enescu: Biserica Alba si vila UNITER, locul unde a fost restaurantul Caviar, casa arsa, casa veche, vilele cochete, blcul Eva, palatul UGIR manjit de reclame cu Tutti Fruti. Avalansa de mune ale strazii: Lahovary, Kuibyshev, Cosmonautilor, Enescu. Avalansa de proprietari si de locatari care s-au succedat si s-au evacuat unii pe ceilalti.

    Exista un spirit etern al Bucurestiului? Cred ca da. Cred ca e foarte diferit de tot ce am putea banui. Incep sa il dibuiesc, dar nu vreau sa ma hazardez. Deocamdata las amintirile mele sa se depene si cred ca ele ma vor duce, incet, incet spre ceea ce caut: spiritul dintotdeauna al Bucurestiului.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
SEMNAL EDITORIAL

Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poemIn curand va apare antologia de poezie Orasul...

Închide
3.215.79.206