La 30 de ani de la uciderea de către Securitate a lui Babu Ursu.
„…A furnizat postului de radio autointitulat „Europa Liberă” două materiale în care a comentat de pe poziţii duşmănoase măsurile luate de partid… care au făcut obiectul mai multor emisiuni…; URSU GHEORGHE EMIL a desfăşurat o intensă activitate de propagandă duşmănoasă prin acţiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propagandă reacţionară din străinătate”. Cele două acuzaţii, între altele pe acelaşi ton, fac parte din Dosarul Penal de la Securitate al inginerului şi omului de cultură Gheorghe, pentru prieteni Babu, Ursu, de la uciderea bestială a căruia, de către Securitate, s-au împlinit marţi 30 de ani.
Gh. Ursu s-a născut în iulie 1926 la Soroca, unde părinţii săi – tatăl din Galaţi, mama din Bistriţa Năsăud – lucrau ca medici chirurgi. Între 1932 şi 1941 a urmat cursurile şcolii primare şi apoi ale Liceului din Soroca, părinţii săi revenind în ajunul intrării României în război alături de Germania, la Galaţi. Împreună cu scriitorii de mai tîrziu Iordan Chimet şi cu Camil Baciu, a făcut parte dintr-un grup anti-nazist, iar în 1944 s-a angajat în UTC şi a început să publice poezie alături de alţi oameni de stînga, în cotidianul „Ecoul”, la care colabora, între alţii, Virgil Ierunca. Anchetat de Securitate în 1985, declara că i s-a adresat lui Virgil Ierunca fiindcă „în perioada adolescenţei mele îi citeam cu admiraţie cronicile literare care apăreau în anii 1943-1946 în „Timpul”, „Vremea” şi „România Liberă”, cronici care arătau că autorul lor e un intelectual cu o deosebită cultură”.
Devenit membru al Partidului comunist după război, avea să fie exclus în 1950 în urma unui comportament neconformist şi din cauza prieteniei cu „elemente reacţionare”. A lucrat toată viaţa ca inginer în cadrul unui Institut de proiectări la Bucureşti, a fost apropiat de lumea scriitorilor români, prieten bun cu Radu Cosaşu şi Radu Albala, apropiat de Nina Casian, mai tîrziu şi de Geo Bogza şi Dan Deşliu, între alţii, cu care a împărtăşit deziluzia şi despreţul faţă de cultul presonalităţii lui Nicolae Ceauşescu, „cultul Javrei… mai penibil şi deşănţat ca oricînd” – cum îl califica în Jurnalul său, în octombrie 1978, cu ocazia unui Congres al PCR.
Jurnalul, pe care l-a ţinut timp de aproape două decenii, însumînd după unele afirmaţii circa 30 de mii de pagini, a fost confiscat de Securitate şi ar fi fost distrus la ordinul generalilor acesteia (deşi, pînă acum, nu există nici o dovadă probatorie). Fragmente au fost păstrate într-o sinteză a Securităţii şi sînt citate în Dosarul penal. Lor li se adăugă fragmentele din declaraţiile făcute de Gheorghe Ursu în timpul anchetei sale, începută în ianuarie 1985 şi încheiată în noiembrie, cînd a fost omorît.
Ascultător de lungă durată al Europei Libere, după o consfătuire pe tema consolidării blocurilor Capitalei afectate de cutremurul din 1977, la care Nicolae Ceauşescu a dispus încetarea oricăror lucrări de securizare, Gheorghe Ursu, cum mărturisea în ancheta Securităţii, gîndindu-se că „trebuie să fac ceva ca să se reia unele consolidări […] am crezut că prin prezentarea punctului meu de vedere la Europa Liberă, unele organe din ţara noastră vor intra în alertă şi vor lua măsuri. Fiind la Paris şi ştiind că Virgil Ierunca lucrează la ORTF şi la Europa Liberă, am hotărît şi am luat legătura cu el… Am redactat materialul a cărui concluzie era că în Bucureşti nu s-au efectuat consolidări care să asigure stabilitatea construcţiilor deteriorare, în eventualitatea unui nou cutremur”.
Avea naivitatea să detalieze în faţa anchetatorilor discuţia sa Virgil Ierunca, într-o depoziţie deja în ianuarie 1985, spunînd că au vorbit despre cartea „Zero şi infinitul” a lui Arthur Koestler, pe care Ierunca o primise să o citească în 1946 de la Lucreţiu Pătrăşcanu, despre „Veniţi la morile de vînt”, carte scrisă sub pseudonim de un şef al tineretului liberal, şi mărturisind că a primit cadou cîteva numere din revista „Limite” şi „Ethos” şi volumele „Arhipelagul Gulag” al lui Soljeniţîn şi „Le système totalitaire” al Hannei Arendt.”
După o depoziţie din martie 1985, ce sună ca şi cum i-ar fi fost dictată de anchetator: „În anul 1970, cît şi în anii următori am ascultat emisiunile postului de radio „Europa Liberă”, iar în notările ce le-am făcut la 4 februarie 1978 în Jurnal (pe care l-am revăzut astăzi) am reliefat faptul că m-au interesat aceste emisiuni încă de prin 1951-52. N-am reuşit să ascult mai nimic, dar mergeam în vizită, în perioada 1956, a evenimentelor din Ungaria, la un prieten spre a putea afla evenimentele. […] Mi-am cumpărat un aparat de radio prin 1957 sau 1960, cu care nu prindeam mai nimic. În ’68 mi-am cumpărat un altul, dar emisiunile erau bruiate… Menţionez că în ianuarie 1978 mi-am cumpărat un nou aparat cu care puteam prinde emisiunile postului de radio „Europa Liberă”.
La 21 ianuarie, Gh. Ursu le declara anchetatorilor : „Aproximativ în martie 1979, la emisiunea „Povestea vorbei” a lui Virgil Ierunca de la Europa Liberă, s-a difuzat un material care se baza în cea mai mare parte pe textul pe care i-l predasem eu. Trebuie să arăt foarte clar că cele două scrisori expediate la „Europa Liberă” şi a treia (pe care nu am trimis-o) nu au fost determinate în nici un fel de alte persoane, nici de discuţiile purtate pe marginea emisiunilor acelui post de radio, nici de exemplul vreunei alte persoane, ci au pornit în toate cele trei cazuri din sentimentele mele subiective de luare de poziţie faţă de împrejurări, considerînd că este datoria mea faţă de conştiinţă să exprim aceste sentimente”.
Gheorge Ursu era astfel, practic, condamnat din ianuarie 1985. Cum o atestă însemnările din Jurnalul Monicăi Lovinescu şi amintirile colegilor mei, Gelu Ionescu şi Neculai Constantin Munteanu, din nefericire, el şi familia au refuzat să permită prietenilor săi din Occident să vorbească despre cazul său în acele luni la Radio Europa Liberă. Nimeni nu l-a mai putut salva…
Victor Eskenasy, 18.11.2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere..