Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
În sala de şedinţe, arhiplină, domneşte azi o linişte neobişnuită. Nimeni nu face cea mai mică mişcare, cel mai mic zgomot. Mulţi cursanţi au privirile aţintite undeva în podea şi ascultă cu feţe imobile. De la catedră, glasul referentului – secretarul organizaţiei U.T.M. – răsună ferm, intransigent. În prezidiu, lângă referent, tovarăşa Săndulescu, devenită de câtva timp directoare interimară a şcolii, priveşte încruntată înainte. Nici o fibră nu se clinteşte pe faţa ei, încremenită într-o expresie de totală dezaprobare faţă de faptele criticate în referat.
Ghemuit într-o bancă laterală, ascult – pierdut în gândurile mele – analiza „necruţătoare” a faptelor. Secretarul – cu care sunt în relaţii amicale – nu manifestă nicio urmă de şovăială: condamnă cu glas tare, hotărât, abaterea, incompatibilă cu calitatea de utemist, de care mă făcusem vinovat. „E o normă elementară a activităţii pedagogice, tovarăşi – aud glasul secretarului – să citezi, în subsolul paginii, lucrarea din care transcrii o idee. Oare colegul nostru nu ştia că nu este deajuns să amintească o sursă doar în treacăt, printre alte cărţi, în bibliografia de la sfârşitul lecţiei ?”
Acuzaţiile grave, formulate la adresa mea, nu mă miră. E adevărat, stăruise, la început, nedumerirea că procedeul acesta îmi este imputat cu vehemenţă mie, care întocmisem doar o lecţie, în cadrul practicii pedagogice, spre a mă deprinde cu alcătuirea unei prelegeri. Îmi sunt vii în minte cuvintele „pline de indignare” ale tovarăşei Săndulescu, dinainte de şedinţă: „A reprodus fraze întregi, din care nu a schimbat nici măcar un cuvânt. Măcar un cuvânt să fi schimbat şi el…” Dacă aş fi schimbat câte un cuvânt, n-aş fi fost vinovat? Acuzaţiile nu mă mai miră. Acum, ele nu mai au aproape niciun efect asupra mea: după atâtea zile de frământări, suferinţa mea se uniformizase în intensitate; ştiu bine că din situaţia în care mă aflu nu există decât o ieşire: să-mi recunosc vina ! Şi, într-adevăr, mă găsesc eu însuşi vinovat. Desigur, nu faţă de directoare, sau faţă de acei colegi care, ca şi ea, copiază lecţiile – neschimbând decât unele cuvinte din carte şi limitându-se la câteva inversiuni de fraze – ci în primul rând faţă de conştiinţa mea: cum de îmi permisesem o asemenea neglijenţă ? Da, aveam să-mi reproşez această neglijenţă, care îmi aducea acum atâtea momente penibile; fusese favorizată de mediul în care mă aflam ? E adevărat, dar răspunderea o am eu: trebuia să anticipez, cunoscând bine acest mediu…
Referatul se încheiase. Expusese destul de amănunţit faptele. Concluzia mă condamna în termeni aspri şi cerea colegilor să ia cuvântul şi să-şi spună părerea despre cele relatate. Se propunea şi o sancţiune, corespunzătoare gravităţii faptelor: vot de blam !
Urmează o clipă de linişte completă. Apoi, câţiva încep să se mişte, să tuşească, să se aşeze mai bine pe scaune. Tovarăşa Săndulescu anunţă că deschide lista discuţiilor. Ridic primul mâna; după mine se înscriu colegi din grupa mea, băieţi din alte grupe, printre ei şi Băjenaru. Cei din prezidiu notează de zor.
Cea care conduce şedinţa anunţă că încep discuţiile; mi se dă cuvântul. Vorbesc cu un mare efort de voinţă şi cu o silă imensă, pe care încerc s-o înăbuş… trebuie să-mi fac „autocritica”. Recunosc exactitatea datelor conţinute în referat; caut să explic, pe înţelesul tuturor, cât se poate de clar şi deschis – aşa cum se cere –, cauzele care au determinat faptele imputate. „Fără îndoială, spun eu, există şi unele împrejurări care au favorizat greşeala mea – cum a fost schimbarea temei lecţiei –, dar adevărata cauză trebuie căutată în atitudinea mea faţă de obligaţia ce aveam de îndeplinit. Principala cauză a comportării mele regretabile a constituit-o lipsa de autoexigenţă în momentul dat: mi-am spus că nu voi putea întreprinde o cercetare originală, în câteva săptămâni, şi am privit „lecţia” ca pe o obligaţie, de care am căutat să scap repede; m-am legănat cu gândul că, fiind o simplă „lecţie-exerciţiu”, pe care o vor citi numai colegii din grupă, o pot întocmi în câteva săptămâni şi voi scăpa astfel de obligaţie. Văd acum că am greşit: am făcut concesii faţă de mine însumi şi autoexigenţa a slăbit treptat. Prima parte a prelegerii, la care am lucrat mai mult, n-a ridicat probleme. La a doua parte însă, când a fost vorba de definiţii, am transcris câteva fişe făcute din puţinele lucrări existente, referitoare la „etica proletară”. În momentul acela nu aveam conştiinţa că aş face ceva nepermis: mă liniştea gândul că am inclus în bibliografia de la sfârşitul lecţiei cărţile respective şi credeam că e de ajuns. Fireşte, acum înţeleg că nu poate fi o scuză; cu voie, fără voie, comiteam o incorectitudine. Ar fi trebuit să fac trimiteri precise, în subsolul paginilor sau în note finale – aşa ar fi fost corect.
Acestea sunt faptele şi eu port răspunderea lor. Cât priveşte gravitatea şi amploarea greşelii mele – dumneavoastră le veţi stabili în această seară. Voi primi ca meritată sancţiunea ce se va hotărî – faptul că sunt discutat astăzi e pentru mine, cea mai grea sancţiune – şi voi dovedi, prin purtarea mea ulterioară, că cele întâmplate au constituit doar un accident trecător. Ştiu că asemenea întâmplări penibile nu se repară uşor, dar sunt decis să muncesc, pentru că asemenea întâmplări nici nu se uită uşor”.
Am încercat, în cuvântul meu, să-mi recunosc „partea mea de vină”. Am făcut abstracţie de zbuciumul meu sufletesc din ultima perioadă, de indignarea care mă cuprinsese când mi s-a schimbat, fără nici un fel de scuze şi înţelegere, tema lecţiei (se „omisese” că tema aleasă iniţial de mine şi aprobată de conducere va fi prezentată la curs de un profesor şi muncisem astfel în zadar o lună de zile); am făcut abstracţie şi de fapte – similare sau mai grave – ale altora. Eu trebuia să-mi recunosc „vina mea”.
Cei din şcoala noastră se conduceau după principiul „dacă greşeşti, trebuie să ai capacitatea de a-ţi face autocritica”. Practic, asta însemna că se impune să iei asupra ta vina ce ţi se atribuie şi să probezi că „poţi să ajungi până la cauza vinovăţiei tale”.
Tradus în practică, acest principiu înseamnă, însă, să-ţi faci autocritica nu numai pentru vina reală, de câteva procente, ci, pur şi simplu, pentru faptul că ai o vină – vina ta. Trebuia să accepţi situaţia ca atare şi să analizezi „în profunzime” cele întâmplate. A fi de acord cu principiile „colectivului”, aşa cum erau ele înţelese şi traduse în practică, devenea mai important decât vina în sine şi decât proporţiile ei. Şedinţele de acest fel erau un examen pe care trebuia să ştii să-l treci: să fii autocritic, cât se poate de autocritic, şi să nu arunci vina pe alţii. Înainte de şedinţă „căzusem în păcat”: le spusesem colegilor că unii profesori procedează şi mai grav. Asta îi îndârjise pe acei dascăli; pentru aşa ceva fusesem, de fapt, judecat aşa de aspru. Profesorii care schimbau câte un cuvânt, două, din textele folosite, nu avuseseră condiţiile noastre de studiu – aceasta era scuza –, deci nu puteau fi învinovăţiţi.
După mine au luat cuvântul băieţi şi fete din diferite grupe.
În şedinţa din seara aceea s-a întâmplat un lucru neobişnuit în adunările noastre: mai mulţi vorbitori nu au fost de acord cu concluziile referatului, care cerea să mi se dea vot de blam. Ba, unii au susţinut că nici nu era cazul să fie convocată o adunare a întregii şcoli, ci să fi fost discutat pe linie profesională, în cadrul grupei şi notat în mod corespunzător la lecţia respectivă. Alţii au fost de părere că n-aş avea nicio vină, sau, în orice caz, una cu totul neglijabilă, pentru că menţionasem în bibliografie lucrările folosite. Băjenaru m-a găsit, însă, vinovat şi a ţinut să sublinieze că fapta mea nu e întâmplătoare: eram ironic, înfumurat… În interesul meu, trebuie să fiu sancţionat în mod exemplar, nu ar fi de ajuns o simplă critică…
O dezbatere ca cea din seara aceea rar se putea întâlni: cu întreruperi şi întrebări din sală, cu chemări la ordine din partea prezidiului, urmate de proteste din partea multora. Vorbitorii căutau să demonstreze, cu convingere celorlalţi, că punctul de vedere susţinut de ei este cel corect. Felul în care vorbeau colegii, pasiunea pusă în participarea la dezbatere, argumentele invocate îmi ofereau posibilitatea să urmăresc cum se defineşte fiecare prin modul de a judeca, de a aprecia faptele, de a-şi susţine concluziile. Unii mă surprindeau prin curaj, alţii prin abordarea chestiunii aflate în discuţie din unghiuri de vedere care vădeau frământări lăuntrice, sincere, nebănuite. N-au lipsit, din păcate, nici laşii şi linguşitorii, care până ieri mă lăudau mereu, crezându-mă în graţiile conducerii – pentru că fusesem numit responsabilul unei grupe –, iar acum mă caracterizau în culori sumbre, atribuindu-mi dispreţ faţă de colegi, înfumurare etc.
Cuvântul fiecăruia îmi prilejuia când gânduri încurajatoare, când reflecţii amare. Dar, încetul cu încetul, îmi devenea mie însumi tot mai limpede greşeala mea reală: într-un moment de dificultate, de oboseală şi dezamăgire, îmi permisesem o neglijenţă, o slăbiciune, sancţionată acum: eu, care mă arătasem exigent cu cei din jur, nu citasem în josul paginii – cum consideram, din principiu, că e drept să se procedeze – definiţii luate din alte cărţi; mă liniştisem cu gândul că se utilizează şi alt sistem de a face referirile cuvenite: acela de a indica sursele folosite în bibliografia de la sfârşitul lecţiei. Acesta fusese momentul de slăbiciune: acceptasem procedee incompatibile cu exigenţa arătată de mine faţă de tovarăşa Săndulescu şi, în genere, faţă de alţi colegi.
Până la miezul nopţii, nu au luat cuvântul decât jumătate din numărul celor înscrişi. S-a propus şi s-a acceptat ca şedinţa să se continue în după-amiaza zilei următoare. Eu aş fi vrut să se termine cât mai repede. Amânarea însemna prelungirea suferinţelor…
Nici după reluarea şedinţei nu s-a ajuns, însă, la un punct de vedere comun. S-au purtat discuţii contradictorii, s-a amintit, din nou, că e vorba de o lecţie „exerciţiu”, în cadrul practicii pedagogice, şi nu de una propriu-zisă, a fost contestată din nou valabilitatea şedinţei: problema, fiind de natură profesională, cădea în competenţa grupei. Totuşi, unii vorbitori au fost de acord cu referatul şi cu sancţiunea propusă.
Târziu, noaptea, s-a trecut la vot. Tovarăşa Săndulescu, aleasă de prezidiu să conducă lucrările, a anunţat, pronunţând cuvintele tare şi răspicat, că ea va vota pentru sancţiunea propusă, apoi a întrebat: „Cine este împotriva sancţiunii ?” (inversase ordinea procedurală). După un moment de nedumerire generală, mulţi dintre cei prezenţi (între care şi Cecilia) a ridicat mâinile. A întrebat apoi cine se abţine: au fost şi câteva abţineri. În concluzie, apreciind din ochi, ea a declarat că majoritatea este de acord cu sancţiunea şi a ridicat şedinţa…
În ziua următoare – surpriză: am fost anunţaţi că raionul U.T.M. a cerut reconvocarea adunării şi o nouă votare, la care să ia parte numai utemiştii… Ne întruneam pentru a treia oară ! Eram epuizat.
Când s-a reluat şedinţa, tovarăşa Săndulescu, avându-l alături pe instructorul de la raion, a atras atenţia celor prezenţi că urmează să voteze numai utemiştii, precizând că ea nu va vota. Acum nu mai avea importanţă acest lucru: linia de conduită ce trebuia urmată o imprimase deja adunării în ziua precedentă, când anunţase că va vota pentru sancţiunea propusă. În rest, a procedat la fel ca în seara trecută: a numărat pe cei care au votat împotrivă, apoi pe cei ce s-au abţinut de la vot. A scăzut cifra obţinută din numărul total al utemiştilor şi, fără să ţină seama de faptul că unii utemişti – bolnavi – lipseau, a declarat că majoritatea a aprobat sancţiunea.
Şedinţa se terminase. Dar o apăsare venită din interior, pe care o simţeam în piept şi în tâmple, nu slăbea. Şedinţa fusese declarată încheiată, dar ea continua să existe în sufletul meu, în gândurile mele, care se încăpăţânau să revină asupra câte unui argument, să invoce un detaliu cu semnificaţie aparte, să acuze pentru unele afirmaţii ce păreau gratuite, să circumscrie vina în proporţiile ei reale. Deşi începeam să înţeleg rolul acestei şedinţe şi să realizez că „reuşisem” să trec examenul – cu ce preţ, cu câte umilinţe ! –, mâhnirea nu era mai mică. Trăiam o experienţă amară…
M-au surprins însă reacţiile multor colegi, de fapt ale majorităţii lor. După şedinţă, băieţi cu care mai înainte abia dacă schimbasem două-trei vorbe, au venit să-mi spună:
– Lasă, că nu e nimic, vezi-ţi de treabă. O să fie bine !
Mulţi au simţit nevoia de a-mi arăta simpatie. Mă întrebam, dacă e o consolare pentru suferinţele mele morale, din zilele acelea, sau un fel de compensaţie, pentru faptul că se exagerase în aprecierea faptelor ? Totodată, aşteptam în fiecare zi să fiu schimbat din funcţia de responsabil de grupă. Am stat aşa, sub tensiune, multă vreme, dar n-am fost schimbat… Nu înţelegeam de ce !
* * *
La câteva zile după şedinţă, când m-am mai liniştit, i-am mulţumit colegei Lili Butaru, prietena Ceciliei, pentru că au votat în favoarea mea, că s-au gândit la mine.
– Ceciliei să-i mulţumeşti, a spus Lili, cu o imputare în glas. Ea m-a convins !
– Cecilia te-a convins ?
– Ei da, te miră ? N-ar trebui. Dar aşa sunt bărbaţii !
– Cum sunt bărbaţii ? (Voiam să aflu mai multe de la Lili).
– Lasă, că ştii tu: se gândesc numai la ei.
După o pauză adaugă, pe acelaşi ton de imputare: „Cecilia a ţinut mult la tine. Şi poate mai ţine !”
– A ţinut ! Dar faptele… ?
– Care fapte ? Ce poţi să-i reproşezi ?
– Care fapte ! Le ştii şi tu, e suficient să-ţi aminteşti ce s-a întâmplat la serata de 8 Martie.
– La serată ! Ce poţi şti tu, cu adevărat ? Ce-ai fi făcut în locul ei, când toţi o întrebau, intenţionat: „E ziua femeii, de ce să pleci ?” Emilia nu s-a dus, după ea, în dormitor ?
– Emilia ?! Da, îmi amintesc, Emilia o ţinea de mână când au ieşit din dormitor. Deci şi ea a insistat, ba chiar s-a dus după Cecilia !
N-am mai continuat discuţia. I-am mulţumit încă o dată şi m-am depărtat; prietena Ceciliei avea viziunea ei asupra celor întâmplate atunci.
Va urma…
Am impresia că puţină lume citeşte amintirile lui Nicolae Gogoneaţă din anii 1950, şi este păcat pentru că sunt foarte interesante, mai ales pentru cine nu a fost încă matur pe vremea aceea. În plus se şi citesc uşor.
Metodele şi mentalităţile care s-au format în acei ani de început al comunismului în România s-au propagat în deceniile următoare – anii ’60-’70-’80 – cu modificări care ar fi interesant de identificat şi explicat.
Mi se pare însă evident importul din URSS a metodelor şi al mentalităţilor. Din amintirile d-lui Gogoneaţă rezultă şi acceptarea destul de largă a acestor metode de către tineretul studenţesc; în orice caz, rezistenţa societăţii româneşti nu pare să fi fost unanimă…
Enfin, nu este cazul să dau eu primul cu piatra…
. . am parcurs si eu, acum, din titlurile capitolelor cu memorii, ale domnului Nicolae Gogoneatã, dar precum o carte nouã, în librãrie; oprindu-mã fugitiv si la cîteva rînduri si dialoguri, pentru a cuprinde „într-o” privire mesajul pe care autorul doreste a-l transmite. Aceasta bineînteles, neavînd realmente timpul necesar, la dispozitie acum, de a citi asa cum se cuvine, toate capitolele
Dar domnul Nicolae Gogoneatã, mi-a atras aici atentia, într-un mod de exceptie, dintr-un motiv cu totul exceptional (un fenomen cu care eu mã confrunt aproape zilnic, de la o vreme. . . )
-Cu douã sãptãmîni în urmã -cînd eu nu mai stiam nimic, de cele ce se petrec pe „acum.tv”-, mi-au zburat gîndurile dintr-o datã, la colega mea de facultate, Gabriela. . . noi eram cele douã Gabriele. . , revenindu-mi în memorie multe nostimade, din acea vreme -mai ales, de cît era de îndrãgostitã atunci si se pregãtea de cãsãtorie, capul fiindu-i mai mult la mãretul eveniment decît la carte. . . si uite-asa, de acum o sãptãmînã, cîteva zile nu mi-a iesit din cap Gabriela, colega mea, Gabriela Gogoneatã. . .
Nu mi-as fi închipuit, cã peste doar o sãptãmînã -din nou printr-o asociatie de gînduri si idei, voi reveni pe platforma „acum.tv”, asupra ultimului articol, la care m-am implicat în dialog. Un articol, de exact acum un an, al domnului Sfartz Pîncu, din 21 Decembrie, 2014.
Era vremea cînd cetãtenii României, erau cu totii proaspãt. . . presidentiati* -adicã blagosloviti, cu un nou sceptru, iar comentariile curgeau precum convorbirile unei centrale telefonice, pe timp de vîrf.
Am recitit dialogul -recunosc, îmi face plãcere sã recitesc astfel de conversatii, fiind un mare pasionat de memorii, tip corespondentã- , observînd cã mai apãruse un comentariu, dupã ce eu credeam deja închis subiectul,
Si am rãspuns; fãrã sã mã împiedic de anul trecut -ca timp, gãsindu-ne de fapt, acum, tot ca si atunci, în ajunul sãrbãtorilor de iarnã.
-Pe marginea unui presedinte invizibil nu am ce sã comentez; nu mã mirã nimic, îl caracterizasem atunci, e x a c t , dupã cum a si arãtat de ce nu este în stare si de ce este asezat pe acel scaun.
Asa ca cã nu m-a interesat decît de a da atentie domnilor cu care avusesem dialogul.
Astfel am reintrat într-un nou, mic dialog, la acel articol, aducîndu-mi în actualitate, ideea de a mai „rãsfoi” prin articole noi, din 2015.
Si eu adineauri, gãsesc inserat aici, pe „acum.tv”, „serialul” cu memorii ale domnului Nicolae Gogoneatã.
Interesant!
Interesant prin faptul cã mie, dupã 37 de ani, imi vin dintr-o datã gînduri cu directã referire la vremea studentiei, legate de Gabriela, cu amãnuntele zilelor de atunci si, desigur si cu numele ei de familie; nume care nu era un „Ionescu”, un Popescu, Toma, Breazu sau Brad. . , ci Gogoneatã.
Este deci posibil, ca aici, sã fie o legãturã de rudenie. . ,
iar mie mi se întîmplã sã gãsesc precum o perlã în mare -cã tot rãmãsesem la Perle, absolut întîmplãtor, în aceastã dupã amiazã, pe „acum.tv”, tocmai numele reamintit, cu cîteva zile în urmã, dupã vreme de, o viatã. Da se poate spune si asa, fiul meu cel mare, împlineste peste exact 3 Zile, 35 de ani. Este în plinã viatã.
-Avem în jurul nostru, o atmosferã încãrcatã de „Gînduri-Stafii”. . ;)) ;))
aproape cã îmi vine sã îl amintesc aici pe domnul Sfartz Pîncu, cu comentariile Domniei Sale, de alalteieri, la vechiul articol „Bravo Romînilor!”, in dialogul nostru. . .
Revenind la Subiect, am remarcat si eu, la rîndul meu, exact acelasi aspect, pentru care a intrat si domnul Leibovici, în discutie, aici. Atentia fiindu-mi atrasã tocmai de aparitia numãrului de comentarii, la capitolul de mai sus -ultimul, ca încheiere al „memoriilor”, postate de domnului Nicolae Gogoneatã. Acest numãr era 1, si mi-a trezit curiozitatea de a citi acest comentariu. Si asa, am zis sã-i înlesnesc domnului Leibovici, preluînd povara zvîrlitului pietrei. . . pe care tocmai se oprise a o mai elibera.
Am fãcut la rîndul meu, aceeasi observatie, ca si domnia sa : -nu multi cititori de azi, îsi mai permit a aloca timp pentru amintiri -fie ele si foarte importante pentru cel care le-a trãit, si foarte vii în memoria acestuia; sînt prinsi în vîltoatea prezentului, fãrã a-si mai permite „un bob zãbavã”, adicã, mãcar o fãrîmã de rãbdare.
Eu le voi citi, treptat, în întregime. S-au petrecut doar, nu cu mult înainte de aparitia mea, pe lume.
@d-lui Alex Leibovici
piatra ati luat-o Domnia Voastrã, eu o arunc. . .
Asadar, si eu sînt convinsã, cã putin rãgaz – dacã ne vom mai permite- pentru a percepe, atunci cînd se deschid suflete, cît de linistitoare poare fi clipa, în care privind în trecut, prin intermediul acestor suflete . . , plutim ca pe o apã linistitã în mijlocul unor evenimente -cît ar fi ele de turbulente, meschine sau din contrã, revelatoare-. . , iar nouã nu ni se întîmplã nimic, cãci. . , nu ne vede nimeni, din cei care participã la aceste evenimente si scene. . ; apartinem altui timp. Doar cã noi însine, în asemenea momente, devenim mai clarvãzãtori. . , mai judecati, si nu judecãtori. . . Devenim pentru un scurt moment, martori -cu camera în mînã-, la evenimentele unui timp, din care nu facem parte, devenind capabili, sã le re-relatãm, apoi, precum s-au desfãsurar. . . Cam ca dupã modelul „homer”; devenim rapsozi, cronicari. . . Oricum, un lucru binefãcãtor omenirii, participînd la transmitetea de adevãr istoric.
Ce poate fi mai sublim si real, decît, un schimb de scrisori între oameni de spirit, cum este de exemplu, corespondenta dintre Guy de Maupassant si Flaubert. . . unde îl întîlnim si pe Turgheniev, printre rîndurile lor. Totul este în acea corespondentã, precum o copie a societãtii zilelor noastre; totul ca si azi. Doar cã azi, noi nu mai scriem. Ne pocim scrisul pe niste masini cate nici mãcar nu posexã literele noastre specifice.
Spunem cã Mihai Eminescu ca jurnalist, este absolut actual, azi, în societatea Românã. La fel si in aceastã corespondentã, parcã citesti despre f absolut toate frãmîntãrile, grijile, preocupãrile si moravurile pe care le face cunoscut cititorului, acest schimb de scrisori, dintre cei doi, este copie a societãtii de azi, di occident, iar vremea lor se petrecea cu 130 de ani în urmã; vremea lui Eminescu, vremea lui Zola, cu „j’acuse!” .
Eu aveam aceeasi „parolã”, cu 10 ani în urmã si tot atît de tãioasã.
ACUM, deasupra noastrã planeazã numai acuzati.
Starea de lucruri este ca o copie a vremii din sec XIX.
S-a dorit a se reveni la acele timpuri.
S-a dorit a duce omenirea înapoi, la exact acele timpuri, de viatã socialã de secol XIX.
Si s-a reusit.
De aceea, Eminescu, Maupassant, Flaubert, Zola, sînt actuali.
Cine? si De ce?, a depus un asemenea efort, luîndu-si totodatã atît rãspunderea pentru toate pierderille, umane, spirituale , valorice, dupã cît si blestemul, asuprã-si, se vede foarte clar. Întrebãrile se pun doar retoric
Iese chiar cu emfazã si sfideazã sufletele, omenirea si valorile sale. Lupta este pe fatã. Doar cã eu intrevãd, aproape as putea spune „stiu”, cã lupta inegalã, în care ne aflãm, nu este încheiatã. Binele v-a învinge.
Alta este, adevãrata întrebare, la care va trebui sã ni se dea un rãspuns:
-De ce a fost necesarå, o astfel de mascaradã absurdã si monstruasã în toate formele ei de operare, aplicatã pe plan mondial, dar cu intensitãti si depresiuni diferite, precum graficele burselor, tocmai atinci cînd nivelul de inteligibilitate(inteligentã+abilitate) , prin cunostinte, stiintã si culturã, atinsese deja un numitor comun mondial? ? ?. . Atunci se putea cu respect, fatã de popoare si pentru specificul fiecãruia -popoare ale Planetei, precum minunatele flori de cîmp, în varietatea lor-, sã se gãseascã solutii de cooperare si gestionare a resurselor. . .
. . .fãrã a bãga omenirea toatã , de-odatã într-o singurã masinã de spãlat -precum „gospodinele” vestului, obtinînd dupã spãlare, o masã de boarfe, izînite si botite, care nu mai culoare, nici formã, si nu mai au nimic în comun, cu rufele spãlate, pe sorturi, pe culoare, cu rãbdare si pricepere, pentru a fi curate, strãlucind de curãtenie la lumina Soarelui, demne de a fi îmbrãcate.
-La vederea rufelor lor, se ascunde si soarele.
. . .Sã asteptãm sã fugã soarele de noi, cã nu mai sîntem calabili sã ne spãlãm fiecare rufele, în ograda proprie. . . si lãsãm „o firmã”, care ne ia cu forta rufele îngrijite si pretuite, de a le duce „la spãlat” sau o acceptãm din comoditate, sã vinã si sã ni le ia , sa le amestece, fãrã pic de logicã si judecatã cu toate jegurile, ca apoi, sã nu ni le mai putem recunoaste , pe ale noastre. . ?!?. .
Scuzele de rigoare, pentru „adnotãrile” la subiect!
Revin, la articol:
Observînd la rîndul meu, cã perioada de timp în care au loc evenimentele relatate în aceste amintiri, este cea a anilor 1950 si ceva mai apoi, m-au furat amintirile. . . Acesta a fost efectul prim, asupra mea. . .
Anii 50′. . .
-Am „vãzut” cum, bunicul, abia întors de pe front -unde fusese chemat chiar de ziua sa de nastere, cînd fericit si cã al doilea fecior tocmai îi împlinise sapte luni, pleacã, înrolat cãci întrasem în al doilea Rãzboi Mondial si revine dupã trei ani. . . la vatrã- . . si nu apucã bine sã-si mai intre în firea lucrurilor si marilor „trebi”, pe care soata sa le condusese cu dîrzenie, în timpul absentei sale, cã si începe rãzmerita si prigoana, cu chiaburii -oameni harnici, vrednici, care au dat pîine tãrii, armatelor si au tinut frîiele tãrii, atît înainte cît si în timpul rãzboiului -cînd femeile rãmase singure, au dus toatã povara acestei munci, hrãnind populatia si armata noastrã si armatele strãine, prin hãrnicia si puterea lor dumnezeiascã- mii de tone de grîu a iesit din România în acea vreme, cînd copii lor, în colegii, mîncau mãmãligã sfoiegitã.
Asa arãta realitatea atunci, între anii 48′ – 50′ , în tarã, iar unul dintre acesti destoinici ai acestei glii, nici nu apucã sã dezbrace uniforma militarã, cã este „stampilat” ca element foarte inteligent, deci oponent -spunea denuntul-, pentru noua ordine. . , ce se dorea a se instala, la acea vreme.
Si ca urmare, toatã munca familiei, produsã cu hãrnicie si sudoare, din muncã cinstitã si demnã, prin mintea si fortele lor de oameni capabili, demni si dîrji, cu sãnãtatea si viata, pusa de multe ori în joc, este confiscatã, iar bunicul. . . „condus” la Bicaz; fãrã nici un motiv!! Fãrã drept de apel! Fãrã de-nteles! Om iubit de o regiune întreagã, cu o demnitate respectatã de la cel mai mare al tinutului, pînã la cel mai mic. . . Cetãtean demn, precum Carpatii si de o cinste purã, este iarãsi îndepãrtat de familie si copii, pe care i-a iubit ca pe Soare. . .
. . .timp de umilinte. . . Timp de muncã pînã la exterminare. . . Da, acest drept si demn, bunicul meju, a produs nu numai mii de tone de Grîu. . , pentru multi, dar a fost si unul dintre cei care. . . au construit Barajul Bicaz.. . . cu bratele. . . de multe ori s-a aflat pe punctul de a se prãbusi si a nu se mai putea ridica. . . Erau acei ani, 50′ . . .
si totusi, dragostea pentru familia sa, i-a dat putere, sã treacã si peste acestea. . .
Între timp, copiii cresteau. . . si în aceste „vremi” de rãstriste. . , aveau la colegiu numai note de 10; cu tatãl odatã pe front , trei ani -subofiter de artilerie grea- , apoi alti trei ani, în lagãr de concentrare la muncã fortatã, cu mama care în acesti ani tinea o asemenea gospodãrie, de una singurã, care singurã pe timp de rãzboi conducea mii de tone de grîu la Cetate -la contractare-, unde erau încãrcate în slepuri, pe Dunãre, pentru export -vara-, iar iarna cu dãracul de dãrãcit lîna , cu rãzboiul de tesut pînza finã.de borangic a maramei oltenesti -era o mãiastrã-, de tesut vestitele covoare oltenesti si macaturile, cu voce de sopranã si un nesecat izvor de cunoastere -ca si pãrintii si socrii ei, si peste toate acestea, pe tot parcursul anului, continua productie toate acestea, productia de alimente, în regie proprie – productia „de casã”, a aproape toate, bunurilor alimentare. Si, da. . . sã nu uit de via -nu cu trei butuci în grãdinã, acolo erau Stupii.cu Albinele-, ci de arii de vie, din care anual bunicii produceau „Samatocul”(!). Nu zaibãrul lui „Ne-a Mãrin”, acela era „de Dolj”; Samatocul bunicilor, era Mehedintean. Si desigur, productia anualã a sãpunului de casã, cu care pînzeturile lor albe, tesute de ei. strãluceau ca neaua proaspãtã, în soare.
Ce vremuri. . . De muncã, de sperante, de colinde si de Omenie. . .
Fii lor, deveniti apoi prin harul lor, electronisti de înaltã clãsã. -Prin ce greutãti întîmpinate atunci. . , de a avea dreptul sã urmezi cursurile unei institutii de studii superioare. . . Cît de spinoasã si aceastã cale, a putut fi, o stiu toti romînii. . ., cãci acesti fii, nu aveau dreptul sã studieze. . . Dar, un om al pãmîntului, a plãtit cu propria-i viatã, pentru a face ca aceastã urmãrire nedreaptã, a fiilor de oameni drepti, sã înceapã a se eradica. . .
Treptat, instaurîndu-se o viatã normalã. . . Procesul de curãtare a rãnilor si de însãnãtosire era anevoios, dar se începea a trãi. . .
Se studia, se muncea, „rãsãreau” copiii, rãsãreau parcuri si grãdini cu flori -îmi amintesc Brãila cu minunatul ei ceas floral, unde ajungeai cu tramvaiul deschis cu vagoane colorate frumos, estetic, cu bun sint, „vesele” si îmbieteare, pe timp de varã si „Sãgeata” pe Dunãre, care ne purta neobositã, spre rude , prieteni, locuri minunate. . . Acestia erau anii de sfîrsit, ai deceniului 50′. . .
Era si litoralul, cu valuri înspumate si Bragã(!) . . -de ce-o fi dispãrut braga. . ?!. . si Carpatii cu Bucegii lor, cu Om-ul, cu Negoiul, cu Ceahlãul, cu Semenicul, cu Pestera Ialomicioarei cu Schitul si Toaca. . .
Privind în retrospectivã începutul anilor 50′ si sfîrsitul acestui deceniu, urmar de „propulsia” de început în deceniul al 6-lea, nu putem sã nu recunoastem o întorsãturã de de drum, de 180 de grade. Fuseserã mari dureri, sacrificii pe toate planurile, în toatã tara, dar acum, convergeau unele cãtre altele toate pãturile sociale, impletindu-si fiecare intr-o structura a tuturor, munca, studiul, cercetarea, bucuriile. Structura aceasta se poate asemui unui mare autobuz, în care fiecare ia loc cu ograda sa, munca, si veselia, iar la volan este soferul -imputernicit de a conduce, dar si împovãrat de sarcina responsabilitãtii, la care era ajutat de ghid si de cei stiutori în ale „directiei” drumului , starea acestuia, a terenului si tot în tot ce are legãturã cu cãlãtoria si directia de destinatie.
Iar starea pe care a produs-o toatã acesta unitate de cãlãtori, pe parcursul mersului înainte, a transformat autobuzul în rachetã cu propulsie -necesarã de a strãpunge inertia gravitatiei si de a aseza „nava”, de-acum, pe o orbitã , cu vederi atot cuprinzãtoare, relaxare dorind a se începe si. . . Cunoasterea trepratã , a universului, din care facem parte. . . La manevra de punere pe orbitã, a navei spatiale, s-a produs -fårã a se fi putut prevede, de marea majoritate- o deturnare. . . provocînd soc si ravagii grave, exact celor care se bucurau, cã iesiserã din zona de pericol. Este o metaforã, a mea, acum, care oglindeste de fapt, realitatea prin care am trãit, si trãim.
Tine de Vointa tuturor „navelor” partenere de drum, pe calea viitorului, a fiintei Om, dacã producem busculadã sau ne conducem cu respect unii fatã de ceilalti, împreunã, spre a nu ne rãtãci, în marele, nesfîrsitul spatiu, necunoscut.
Am reusit noi, omenirea, sã ajungem, sã ne miscãm pe orbite, sã montãm telescoape de mare putere, sã cãutãm si sã gãsim solutie dupã solutie, de a putea pãstra natura noastrã pãmînteanã, datoritã acelor ani, de deceniu al 6-lea si începutul celui de-al 7-lea. Realizãrile spre bine si bunãstare, dînd putere de propulsie.
Acestea ne-au alinat sufletele si ne-au ajutat pãrintii, sã-si revinã, sã se bucure de viatã si sã ne ofere nouã, celor care abia mijisem ochisorii în aceastã lume de vis, pe o Planetã minunatã, cãrti de citit, scoli noi, frumoase, îngrijite, cu parchet în clasele cu flori la geam si perdele, ciecare scoalã generalã, cu salã mare de sport, cu toate aparate de gimnasticã, cu laboratoare de fizicã, chimie, biologie si geografie, echipate la rîndul lor, complet, cu apataturã de ultimã orã si material didactic. . . . Cu curte mare, în careu, unde se efectuau orele de sport în aer liber si unde se tineau festivitãtile, si fiecare din aceste scoli, avea un Cor, a cãrui structurã si organizare, era identicã cu cea a unui Cor profesional, de adulti. Programa orelor de curs era perfect logic structuratã, în conformitate cu vîrsta elevilor si nivel rificat de valoare si seriozitate.
Asa a fost posibil, ca Romînia sã atingã un foarte înalt nivel de inteligentã si valori profesionale: prin numitorul comun de valoare ridicatã, a unei majorirare pãturi de cetãteni.
Aceasta este singura cale de a deveni capabili sã ne iubim si sã ne respectãm între noi. Noi, minunatii locuitori ai acestei micute Planete mari, minune a Universului.
Este numitorul comun de culturã de înaltã valoare a pãturii largi de cetãteni, bazatã pe respectul si întelegere reciprocã.
Cele enumerate aici, tin de culturã sãnãtoasã si de educatie si în totalitate, de Omenie, si Omenire -nimic comun cu partide; acestea duc la separatisme, si discriminãri sociale, precum si la lupta necinstitã, pentru acaparate de putere. În nici o tarã nu este altfel, doar zbirul este mascat în miel. Sistemul este de mult în putrefactie, dar nu are nimeni curajul sã o spunã, cãci nu sîn caoabili sã accepte ceea ce s-a probat si s-a dovedit, a fi progres .
O formã de progres ponderat, de înaltã inteligentã, nu pe elite, ci pe marea masã de populatie.
-ce se face o elitã necultivatã, ci doar instruitã sã mîne vita, dacã aceasta nu trage; o biciuieste. . , si moare. Cui îi mai trebuie elita de bici, dacã vitele mor sau dau în wahn-. . . Vor începe sã se biciuiasca-ntre ele. . , elitele; „history” ne este martor.
Un OM de adevãratã valoare culturalã, nu va accepta sã fie doar el , singur, care sã poarte numele de „elitã”. . . . .Cãci, dacã în societate, nu mai existã cei care pot întelege adevãrata culturã, la ce bun, elitã cultivatã?!
De aceea noile scoli de asanumite elite, nu se practicã culturã, ci dresurã. Acestia scot „ciclopi”, cu alte cuvinte , infirmi, pe post de vizitiu de capete cultivate, înhãmate la cãruta cu de toate. . . Si atunci, la i asemenea rãsturnare de valori, mai au sansã navele noastre , cu omenirea , de a nu se rãtãci?!?. . .
De aici, am ajuns la vandalism, crminalitate în masã , maltratarea copiilor, mamelor, tatilor, distrugere totalã a fiintei Om. . . Si dorim asa ceva????
Definitiv , n u !!
Prin modelul de scoalã si educatie cu nivelul de culturã ridicat, omogen, nedependent de taxe private, se realizeazã omogenitate în societate.
Asa ne putem întelege unii cu altii, si pricepe cã toti sîntem Frati.
Dar ce vorbesc eu, l-am avut doar. Ce s-a întîmplat cu acest nivel ridicat intelectual, numitor comun în societate si acest model de societate civilizatã?
. . .Exact, uitasem, a rãmas în viitor, cãci noi acum, ne aflãm în secolul XIX, pe vremea lui Maupassant, Flobert, Zola, Eminescu. . ; catapultare în timp cu un secol, înapoi, gratie celei mai fantastice minuni ale tehnicii de ultimã orã, a omenirii:
„Masina timpului” numitã „internet”!
Ce mai, orbitã spatialã, nave, univers. . , aceastã nastrusnicã fereastrã, spre toate zãrile si toate timpurile internetul, ne deturneazã, si ne trimite îndãrãpt*, în spatiu’ trecut, cu un veac si mai bine, în bezna timpurilor, cu toate neajunsurile lor, de atunci, înloc sã pãstreze binemeritatul loc, pe orbita cu vederi largi, spre un univers dorit a ni-l face mai cunoscut si de a ni-l aduce „mai aproape”.
Puteam sã veghem sã nu facem asemenea greseli de „sistem” , iar programarea si prelucrarea de date, sã se facã pe baza de date istorice adevãrate si nu pe falsuri. Se putea astfel, preveni manevra spre falsa directie de drum.
Aceastã masinã, inventie de geniu a omului „internetul”, a reusit performanta unicã în istoria sa, de a teleporta o omenire, cu 130 de ani -un veac-, ÎNAPOI, în timp.
Iar eu, am rãmas ancoratã, în vîrful Stachetei pe care o realizasem noi, înainte de a pune omenirea în proiect, sus numita ei, masinã genialã, a timpului în spatiu.
Piatra aruncatã, aici, acum a format zone de inele, intersectînd vieti si situatii. . , trãite de noi toti.
Un episod din viata a familiei mele -o parte a acesteia, din partea tatãlui, provocat de a se alãtura episodului pe care îl descrie, mai sus, domnul Nicolae Gogoneatã. . .
Nu poate fi uitat! Nicidecum, acest timp! Încã avem urme! Dar Iertat! Cãci ne-a învãtat multe. Si ceea ce s-a realizat, a fãcut Soarele sã strãluceascã si mai tare, de bucurie cã lumineazã si încãlzeste asemenea fii.
Eu i-am iertat, pe cei care au gresit, si nu numai iertat, I-am înteles!
Nimic nu este usor, cînd se infiltreazã ura distrugãtoare; si nu toti posedã acea genã demnã, de tãrie, pentru a putea discerne si de asumare a responsabilitãtii.
Cu cei slabi si nestiutori, se ia rãul de toartã. Cei tari Iartã!
Au suferit bunii nostrii, si pãrintii, am suferit si eu, de pe urma acestora; bunicul, Nicolae -tata mare, al meu, nu a mai rezistat infarctului miocardic, la scurt timp dupã împlinirea celor 67 de ani, de Sf. Maria Mare. -Cele indurate lãsaserã urme adînci. . .
Ne aflãm in anul 2015, la sfîrsitul lui, si intrãm în 2016. . .- 100 de ani, de cînd tatãl bunicului meu Nicolae, tata Ion, a fost inrolat în Primul Rãzboi Mondial. . , lãsînd la rîndul lui, sotia cu fiul sãu de 8 ani si pãrintii. . . -bunicul sãu, luase parte la Rãzboiul de Independentã (finalul).
Iar eu. . , eu am doi fii. Probabil, Gabriela Gogoneatã, are si domnia sa, copii.
Citim din memorii, aici, iar domnul CHARLIE la rîndul domniei sale, pluteste de asemeni pe „apa” linã acum, a amintirilor. . .
Fiecare dintre noi, are aceste amintiri.
Si eu cred, cã mai avem nevoie si de a trãi, în pace, cu adevãratã veselie si Horã întinsã. . . cãci toti stim s-o jucãm; nu numai sã fim atrasi în Rãzboaiele pornite de altii. . .
Dacã ar fi dupã Români, acestia îsi doresc doar Pace si întelegere între semeni; îmi asum dreptul de a o spune în numele tuturor Românilor si a celor care le sînt Frati. Am fost înzestratã cu priceperea caracterelor, de la intrarea în aceastã lume.
-Cãci Oltenii nu sînt Evrei, dar Evreii sînt, cel putin 75% Olteni. Si asta o stim doar cu totii, nu numai de acum, din zilele noastre. Cine dã într-unul, dã în toti ai nostrii!
Sper sã reusesc -tehnic-, sã transmit un articol dintr-o gazetã, apãrutã la putin timp dipã primul rãzboi mondial. Sînt stiri pe care le-am citit „pe viu” , prima oarã. Vi le voi trimite.
Îi multumesc aici, domnului Nicolae Gogoneatã, pentru amintirile pe care mi le-a provocat, la întîlnirea cu cele ale domniei sale.
Iar Domniei Voastre, domnule Leibovici, rog sã-mi fie cu iertare dacã, piatra aruncatã, a avut puterea de a atinge apa amintirilor si a provocat cercuri dupã cercuri. . . Amintiri din amintiri. . .
Dar, Domnia Voastrã, a ales piatra, eu doar, am aruncat-o. . . Pare-se, cã nu a fost o piatrã oarecare -aceasta cãdea mai aproape si nu atingea sferele atinse aici-, nu poate sã fi fost decît o perlã, cu performantã de vellenreiter, pe care eu, doar am preluat-o.
Nunai bine, tuturor,
Gabriala Munteanu
! O micã interventie, aici, cu 2 specificãri, la comentariul meu, de mai sus:
1. Procentul de 75%, în contextul afirmatiei mele, se referã la GENÃ -informatia geneticã-, nu ca masa de populatie. -rog a nu se face confuzia. Referinta mea se ancoreazã, pe scala timpului, la cota 3500 de ani în urmã, respectiv cca 1500 î.e.n; -de atunci în coace.
2. Dat fiind cã scriu pe tabletã android, pe care desigur o cunoasteti, cu fereastra de scris de cca 2,5cm x 7,5cm, îmi
este imposibil sã am textul complet, sub observatie;nu pot corecta ev discordante sau neconcordante, intervenite fãrã voie.
Rog respectos, a ignora aceste aspecte, în cele transmise de mine, cãtre Domniile voastre.
Mesajul gîndit de mine, este.mobilul principal, luînd asuprã-mi, riscul acestor probleme de redactare, pe cate le am acum, la dispozitie.
Este cu adevãrat o torturã sã redactezi un text, direct pe acest aparat; rostul sãu este doar pt scurte texte sau transmiteri de date. Este de alfel, exceptional, ca tehnicã.
*Cu bunã stiintã, nu pot apare greseli în textele mele! Ceea ce apare „defect”, ca tipãrire, rog a fi ignorat
Cu mii de multimiri,
G. M.
@Gabriela Munteanu
> Dat fiind cã scriu pe tabletã android…
Nu aveţi posibilitatea să scrieţi pe un PC obişnuit?
Altceva. După câte am observat, cu cât un comentariu este mai lung, cu atât mai puţin este citit (până la capăt)…
@Alexandru Leibovici
Rãspuns
1 : Nu! Minunatul meu „vaio” are accu-l kaputt(!), cu „vista” complet virusat.
Atît sony, pentru un nou akku -parte integr. a aparatului-, cît si un nou betriebsystem -microsoft, îmi dau multã bãtaie de cap, cu privire la decizie:
a)-un nou akku sau un nou pc? si
b) -care? vin7, vin8, vin10. . ? Toate sînt cu hibe.
Dar mã aflu în plin proces de brain-storming, cãci vechiul meu „vaio” sondermodel, este o bijuterie pe care nu o schimb cu cu alta, iar cu vista, abia mã „împrietenisem”, dupã multi ani de „xp”.
2. Perfect de acord cu Domnia Voastrã! Si în perfectã concordantã, si în privinta textelor, ca mãrime(!)
Eu nu sînt un consumator de „Schlagzeile” , dar înteleg vremurile -care ne ucid. . . langsam. . !
Iar ceea ce eu sintetizez într-un text, aici, este oricum o spilcuire, pe marginea celei mai ample si penetrante probleme cu care se confruntã omenirea, pentru 1-a oarã, în istoria ei. Deci este o „esentã”, un esential.
Confruntãrile istorice, de mare anvergurã, datorate miscãrilor de populatii, periodice, pe scala evolutiei omenirii, s-au produs în functie- si pe mãsura mijloacelor avute, în acel moment, la dispozitie, de aceastã omenire.
În aceste vremuri, pe care noi le petrecem. . . „noutatea” -„novo-ul” care ne conduce, fãrã a putea crîcni în fata lui, este „internetul” – „masina timpului”, de care vorbeam-.
El adunã si acapareazã resursele bancare, el dezvãluie „goliciunea”, pînã-n cea mai ascunsã celulã, el formeazã „opinia” indivizilor, despãrtind-o tolalmente de individulal, sî împingînd-o în cel mai brutal mod, pe cãile „vãii plîngerii” , acea cale, de care el -omul-, fusese învãtat în decursul vremilor, sã se fereascã(!). . , constrund o masã heterogenã, dar compactã, care, datoritã faptului cã posedã GENA individualã, a componentelor „masei”, acestea intrã în conflict între ele -sîngeros, dureros, otrãvitor-, în timp ce bogãtiile adevãrate si resursele -care mai sînt,destul-, au fost acumulate IN AFARA acestei „mase” care le-a produs, de fapt si care era instruitã sã le gestioneze -ERA(!)-, si care acum se auto-macinã, pînã la secãtuire.
Acestea sînt aspectele vremii pe care o parcurgem, noi, acum.
Iar eu nu reactionez la „mica” loviturã sau „bombã” localã, aruncatã în interiorul „masei”, ci vãd *totul* în ansamblul sistemului „masã” + „mediu” , cunoscînd atît caracterele, capacitãtile si potentialele „maei” , cît si caracterul si potentialul* sistemului. ( -tatãl meu s-a nãscut electronist; cãrtile i-au fost doar confirmarea )
Asa încît, cu adevãrat(!) , se cuvine sã confirm aici si spusele Domniei Voastre :
” -Dacã existã Dumnezeu, totul este posibil”
Iar Dumnezeu existã! Dovadã cã noi OM-ul , eXistãm.
-fãrã Dumnezeu, nu ar exista Omul , precum Dumnezeu existã, cãci Omul L-a GÃSIT(!).
P.S. Cãrtile cu adevãrat bune, cît si filme de adevãratã valoare , pentru spiritul si creativitatea Omului , nu sînt accesate de oricine -din pãcate, cãci atunci, nu am mai pomeni. . . de „oricine” , ci de CINEVA(!) 😉 :))
Eu voi fi bucuroasã sã se gãseascã CINEVA , care va întelege cele transmise prin izvorul sufletului meu.
Izvorul curge , de la Dumnezeu . Cel ce se rãcoreste de la el, este cel care. . . Îl gãseste.
Cu toatã multumirea. pentru atentia acordatã!
Gabriela Munteanu
P.P.S.
!! Schlagzeilen = brakingnews, Brandnews -was auch immer-, . . cum se mai numesc ele -inventii diabolice-. . , sînt efecte ale situatiilor provocate. . .
. . .de cauze, mã ocup eu. . . Acestea sînt, ceea ce eu doresc sã arãt, atunci cînd intervin, prin aportul meu, la comentarii. Iar acestea sînt întotdesuna „un raport”, nu amãnunte.
-Asa cum trãirile familiei mele, reprezintã „baza” exponentului „n” al populatiei României, la vremea pusã în discutie. Precum azi, fiecare din noi, este „baza” exponentului „n” din populatia Globului, supusã aceluias „bum!”.
Pentru cã, aceste cauze se vor a fi bine acoperite, ascunse; asa se creazã efectul de „bum!” -efect din efect, din efect. . -, provocînd cu „bum!” , „bum!” , „bum!”. . .- uri . . , >>>
„bu- bu- . . .it- uri”-le. . . dorite, asupra maselor (si-a construit si necuratul o „toacã” -dupã chipul, dar nu cu asemãnarea, celei a lui Dumnezeu),
pentru ca acestea -masele-, sã nu mai fie capabile de a descoperi cauzele si de unde provin, asa trezindu-li-se „sclipirea” de a le contra-cara.
Cãci Gena creatoare, gãseste solutii de a contracara cauzele care provoacã efecte nedorite si distrugãtoare vietii,
. . .si atunci jocul diabolic de-a „ascunselea” valorilor , fãrã a te „prinde”, de cine o face. . , nu-si ar mai avea rostul. .!
@d-nul Leibovici
. . .stiti de ce briliantele se monteazã împreunã?!
>>cãci de atîta slefuire, riscã sã ajungã pulbere si pentru a preîntîmpina o asemenea pierdere, se pun mai multe laolaltã pentru a se sustine între ele si de a reda cea mai sclipitoare luminã Dumnezeiascã.
G.M.
Mi-am amintit de epoca de „groaza” in ’49 cand se tipa Slava lui Stalin cu un entuziasm isteric si programat in MA marele amfiteatru la Politehnica pe Polizu. Se tinea o mare sedinta cand se anunta marea „onoare” de a fi sau a nu fi, in stil Shakespearian, membru UTM.
Eu am fost neconfirmat dar n’am fost dezolat. Amicul meu a fost RESPINS! Era foarte ingrijorat! Noi amandoi cu origina sociala nesanatoasa. Mie nu-mi pasa fiidca asteptam plecarea in necunoscut in lagarul capitalist din Israel.
>. . .stiti de ce briliantele se monteazã împreunã?!
„brakingnews”: ca să nu se plictisească singure atunci când frânează.