caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Ce vrea Putin de la America?

de (13-10-2015)
4 ecouri

 
Aleksei Sobcenko : Tot ce vrea Putin este să mai trăiască…

De când am scris prima parte a acestui articol au avut loc două evenimente: discursul preşedintelui Federaţiei Ruse Vladimir Putin la sesiunea Adunării Generale ONU şi intrarea în războiul din Siria a Rusiei de partea regimului lui Assad. Acestea au provocat un mare volum de publicaţii pe tema lui Putin şi ale adevăratelor sale obiective. De aceea mă grăbesc să-l asigur pe cititor că nu voi repeta teza bătută şi răzbătută că Putin are de gând să reînvie URSS-ul, să construiască un nou imperiu, etc., etc. Acestea îmi par tot atât de îndepărtate de realitate ca şi ideea că Rusia a decis să se amestece în disputa milenară despre cine trebuie să fie succesorul Profetului pe pământ, punându-se de partea adepţilor liniei Ali şi Husein prin crearea alianţei ruso-şiite.

Dar să le luăm la rând. În virtutea profesiunii mele am avut de nenumărate ori posibilitatea să-l observ pe Putin in biroul său în timpul convorbirilor cu liderii americani, şi intenţionez să utilizez în acest articol un element din impresiile personale.

Primul lucru care m-a frapat este capacitatea liderului rus de a-şi fermeca interlocutorul. Se crea impresia că Putin ştie să citească gândurile interlocutorului şi săi spună exact ceea ce acesta ar fi dorit să audă.

Evenimentele ulterioare n-au făcut decât să întărească această impresie: la întâlnirea de la Camp David din septembrie 2003 preşedintele SUA George Bush jr., răspunzând la întrebarea de ce l-a invita pe Putin în ciuda divergenţelor privind Irakul, a spus: „I like him”, ceea ce interpretul american a tradus cu „Îl iubesc”. În felul acesta, Putin i-a „îndrăgostit” în el pe Bush, Schröder, Berlusconi şi, posibil, pe alţi lideri occidentali. O înaltă funcţionară a Departamentului de Stat s-a plâns chiar la un moment dat că „Putin aplică preşedintelui nostru metode psihologice învăţate la KGB”, la care am replicat că de exemplu Serghei Ivanov (în acel moment era ministru al apărării) care a ajuns mult mai sus în ierarhia KGB-ului, nu posedă asemenea capacităţi şi mai degrabă îl respinge pe interlocutor în loc să şi-l apropie. În ceea ce îl priveşte pe Putin – el este un indiscutabil talent.

La început Putin încerca într-adevăr, în mod susţinut, să placă occidentului: a lichidat bazele militare ruseşti din Cuba şi din Vietnam, a asigurat un „coridor verde” personalului militar şi materialului american spre Afganistan, încerca mereu să creeze liderilor occidentali impresia de a le fi”prieten la cataramă”– ceea ce nici nu era prea greu după impresia lăsată de permanent beatul său predecesor [Elţin/n.tr.]

Dar „şarmul este una, iar business-ul este alta” şi, oricât de fermecat ar fi fost Bush de către Putin, el continua să-şi aplece urechea la opiniile aparatului său, aparat care nu era sub influenţa şarmului lui Putin.

Pisica neagră a trecut printre ei prima data în noiembrie 2004, când în Ucraina a avut loc „Revoluţia portocalie”. Şi aici trebuie amintită o a doua caracteristică importantă a lui Putin: el crede în teoria comploturilor. De altfel, în Rusia mulţi cred în ea. Astfel, mi-a fost dat de nenumărate ori să fiu martorul faptului că diplomaţii ruşi, uimindu-i pe – cam naivii – lor interlocutori americani prin erudiţia lor (cunoaşterea istoriei, a dictoanelor latine şi a poeziei englezeşti), în cele din urmă nu-şi atingeau scopurile tocmai pentru că suspectau existenţa unui „fund dublu” în toate propunerile americanilor. Din reacţiile funcţionarilor ruşi se putea uşor deduce că şeful lor este sincer convins că Maidanul, precum şi „Revoluţia trandafirilor” din Gruzia (noiembrie 2003) şi „Revoluţia lalelelor” din Kirghizia (martie 2005), au fost organizate de americani prin instrumentalizarea ONG-urilor. Această teză este un act de credinţă, iar eu personal am discutat îndelung cu prietenii mei din Rusia, oameni inteligenţi, dar nu reuşeam să le scot din ale lor:

pe cei care cred în comploturi şi în spatele fiecărui eveniment – de la asasinarea lui Kennedy şi până la scufundarea submarinului „Kursk” – văd umbra ameninţătoare a CIA, faptele nu-i pot clinti.

Credinţa lui Putin că toate aceste revoluţii „colorate” sunt un mesaj care îi este destinat şi că în Gruzia, Kirghizia şi Ucraina se perfectează un model pentru Rusia, această credinţă s-a încrucişat în mod nefericit cu planurile SUA de a instala în Cehia şi Polonia un ansamblu de apărare anti-rachetă contra unui posibil atac iranian asupra Europei (o idee cel puţin îndoielnică şi care putea să ia naştere doar în mintea confuză a funcţionarilor de la Washington care trăiesc în lumea viselor lor birocratice). Agasat, Putin a indicat chiar o anumită insuficienţă a potenţialului intelectual al interlocutorilor săi pe care a irosit atâta efort („După moartea lui Mahatma Gandhi nici n-ai cu cine vorbi”), iar în acelaşi an 2007 a atacat cu furie politica lui Bush jr. În cuvântarea sa de la München. După observaţiile mele, cam în acea epocă Putin a început să-i ironizeze în mod veninos pe interlocutorii săi americani, să întârzie în mod demonstrativ la întâlnirile cu ei; din vechiul şarm n-a rămas nici urmă.

Pe timpul următorului preşedinte american a izbucnit aşa numita „Primăvară arabă”, adică o serie de „revoluţii colorate” din ţările Orientului Apropiat şi care au căpătat rapid o nuanţe sângerii. Îndrăznesc să presupun că moartea liderului libian Gaddafi (care era, probabil, unul din puţinii cu care avea Putin ce vorbi…) a făcut asupra lui Putin o impresie oribilă. Evenimentele din Tunisia, Libia, Yemen, Egipt şi Siria îi arătau doar că vicleanul Occident continuă să folosească în scopuri proprii trucul numit „societatea civilă” şi că este doar o chestiune de timp să vină şi rândul Rusiei.

De aceea noua revoluţie din Kiev şi răsturnarea lui Ianukovici a fost percepută de Putin ca un ultim avertisment. Răspunzând la întrebarea jurnalistului american Charlie Rose (27-09-2015) dacă preşedintele Rusiei consideră că Statele Unite au vreo legătură cu răsturnarea lui Ianukovici, Putin a răspuns: „Acest fapt îl ştiu cu precizie… şi noi ştim cine, când şi unde s-a întâlnit şi a colaborat cu cei care l-au răsturnat pe Ianukovici, felul în care au fost sprijiniţi, cât li s-a plătit, cum au fost pregătiţi, în ce ţări şi cine erau acei instructori. Noi ştim totul” (v. aici traducerea engleză).

La prima vedere Putin nu avea de ce să se teamă: pe timpul conducerii sale asupra Rusiei a plouat cu aur sub forma unor preţuri la ţiţei nemaipomenit de mari, şi nicicând în toată istoria lor n-au trăit ruşii atât de bine ca pe timpul actualului preşedinte. Cota lui de popularitate bate toate recordurile, iar adversarii lui sunt supuşi calomnierii publice, care nici nu este întotdeauna orchestrată.

Dar, vai!, se pare că această abundenţă se apropie de sfârşit. Datorită unei stranii coincidenţe, Maidanul de la Kiev a avut loc simultan cu căderea preţurilor mondiale la petrol. Nu era greu de calculat când va începe să cadă vertiginos şi dragostea pentru Putin.

Şi atunci virusul „revoluţiei colorate” ar fi putut fi uşor implantat din înrudita Ucraină în corpul Rusiei fragilizate. Căci cu preţurile petrolului şi cu scăderea entuziasmului patriotic va începe să decadă şi popularitatea în ţară a liderului naţional. Doar ştim că iubirea poporului are proprietatea să treacă rapid (să ne amintim, spre exemplu, cât de fierbinte îl iubea poporul pe Boris Elţin la sfârşitul anilor 1989) şi mai devreme sau mai târziu se va pune problema plecării lui Putin. El nu va reuşi să plece ca Şevarnadze (Gruzia), Akaev (Kirghizia), Ben Ali (Tunisia) sau Ianukovici, care aveau unde să fugă. După toate probabilităţile, următorul stăpân al Rusiei îi va pune în cârcă lui Putin vina pentru situaţia deplorabilă a ţării, astfel că îl pândi în cel mai bun caz soarta lui Mubarak, iar în cel mai rău – a lui Gaddafi.

Dar în acel moment Putin şi-a manifestat instinctul său animalic. Cuvântând la Washington, atotştiutorul Alexei Venediktov (radio „Eho Moskvî”) a scos în evidenţă uimitoarea capacitate a lui Putin să intuiască starea de spirit a poporului. După o lungă pauză a reapărut cererea pentru „măreţia Rusiei”. Anexiunea Crimeii a atins coarda cea mai sensibilă din sufletul poporului care, după un deceniu de nemaivăzută prosperitate, a început să vrea şi mândria de mare putere. Şi din nou au săltat sondajele de popularitate la înălţimi record, însă preţul pentru asta a devenit izolarea internaţională a liderului Rusiei.

Este greu de spus ce este mai periculos: iubirea poporului – care se transformă uşor în ură – sau singurătatea pe arena internaţională. Căci, nemaiavând posibilitatea să se uite în ochii liderilor mondiali, îi este greu de ghicit ce mai complotează aceştia de astă dată.

De aceea s-a şi „invitat” Putin cu atâta insistenţă la sărbătoririle legate de Debarcarea Aliaţilor în Normandia, sărbătoriri la care nu puseseră până atunci piciorul nici conducătorii Rusiei, nici ai URSS-ului. Dar vai!, în mijlocul noii generaţii de şefi de stat ale ţărilor învingătoare în al Doilea Război Mondial, ai APEC şi G20, Putin s-a trezit într-o amară singurătate: şi în Normandia, şi la Pekin, şi la Brisbane (unde doar coala a dorit să aibă de-a face cu el).

Preşedintele Rusiei a trebuit să se smulgă de urgenţă din laţul tot mai strâmt al izolării, iar ocazia i-a fost dăruită de Obama, a cărui politică din Orientul Apropiat a fost un eşec total. După ce a aruncat conducerii americane, la Adunarea Generală ONU, furiosul reproş : „Dar măcar acum înţelegeţi ce haos aţi provocat?”, Putin a făcut un pas prin care nu putea decât să câştige: Rusia s-a pus în fruntea unei coaliţii pentru a lupta contra ISIL – întruchiparea răului pe pământ (doar n-o să răstoarne nimeni un luptător cu Răul!), şi chiar şi Obama însuşi i-a salutat, indirect, acţiunea. Acest fapt i-a acordat lui Putin un atât de necesar respiro. Dar nu unul etern.

Să privim adevărul în faţă: Putin nu are nevoie de înfrângerea Statului Islamic, nu are nevoie de Siria, foarte probabil că nu-i trebuie Crimeea , nici Ucraina şi nici refacerea URSS-ului. Tot ce vrea Putin este să mai trăiască. Şi numai prin prisma acestei dorinţe atât de omeneşti trebuie să percepem toate zig-zagurile şi cotiturile imprevizibile ale politicii preşedintelui Federaţiei Ruse, Vladimir Vladimirovici Putin.

Aleksei Sobcenko, 10 Octombrie 2015, www.kasparov.ru.

Publicat cu permisiunea autorului.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Puscasu Vlad: (22-10-2015 la 12:03)

    America vrea de la Vladimir Putin sa o dea pe politica anti-terorista si anti-cecena,si sa bombardeze Iran-ul islamic fanatic terorist.

    Vladimir Putin vrea sa distruga rebelii pro-americani moderati din FSA-ul sirian,si sa faca un nou razboi rece cu americanii prin intermediul tarilor de mijloc.

    Rusia se indreapta spre o politica gresita,care va da faliment,deoarece economia nu va mai rezista.Ar fi bine daca Vladimir Putin s-ar trezi si ar incerca o colaborare cu americanii,asa cum a fost la inceput in mandatul lui George bush

  • CHARLIE: (3-11-2015 la 13:57)

    Ati uitat sa mentionati ca Putin vrea inapoi de la Americani statul Alaska care a fost cumparat de la Rusi pe un pret derizoriu. Influenta rusa se vede si in California de Nord unde sunt mule biserici ortodoxe cu turnuri a la Kremlin care arata ca o ceapa!

  • Alexandru Leibovici: (3-11-2015 la 15:11)

    @Charlie

    Nu, de fapt Putin n-a spus aşa ceva.

    În schimb multă lume – şi nu numai din Rusia, ci şi din SUA – a fost de părere că Alaska a fost cumpărată pe un preţ „derizoriu” şi tranzacţia de atunci (1867) ar trebui revizuită.

    Din fericere, vânzarea a fost perfectată acum 150 de ani şi este inatacabilă, atât din cauza vechimii cât şi pentru că a fost făcută cu acordul liber al ambelor părţi.

    Despre orice teren vândut acum 150 de ani se poate spune că a fost vândut „la un preţ derizoriu” — dacă comparăm cu preţurile de astăzi!

    După Wiki, ţarul Alexandru al II-lea a decis să renunţe la acest teritoriu pentru că a văzut că nu are resurse nici ca să-l dezvolte şi nici ca să-l apere, şi atunci a preferat să-l vândă — decât să-l piardă pur şi simplu. Rusia a decis să intre în negocieri cu SUA, punând o limită inferioară de 5 milioane de dolari (aur, desigur). Rusia a reuşit să obţină 7.2 milioane, adică 40% mai mult.

    A fost o afacere bună – pentru Rusia; pentru comparaţie, SUA a plătit Franţei pentru Lousiana Franceză, un teritoriu muuult mai însorit şi roditor, doar un pic mai mult (calculat pe km pătrat).

    Dar… dacă Rusia voia să obţină preţurile de astăzi, n-avea decât să mai aştepte 150 de ani… 🙂

  • CHARLIE: (3-11-2015 la 15:30)

    Putin intai face si pe urma spune! Nu isi anunta miscarile in prealabil!



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Cinderella actuală

Au venit la mine copiii din bloc şi m-au întrebat: Ai auzit de Cenuşăreasa? De Cinderella? - Aia cu pantoful,...

Închide
3.229.124.74