caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (14) – Tirania presiunilor venite din toate direcţiile; va învinge viforniţa?

de (24-9-2015)

 
Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.

* * *

După euforia începutului prieteniei mele cu Cecilia, a trebuit să facem faţă unor împrejurări pe care nu le mai puteam ignora. Întâlnirile noastre prelungite şi absenţele ei de acasă la sfârşitul săptămânii au fost urmate de un lanţ de neplăceri pentru Cecilia (cărora, credeam eu, ea le conferea proporţii exagerate). Logodnicul, nemulţumit, nu acţiona direct – cu el rezolva ea repede acum –, ci prin intermediul părinţilor ei. Indignaţi că-l neglijează pe cel ce-i era sortit să-i fie soţ – şi numai dintr-un capriciu al ei, inexplicabil, nu-i era încă – părinţii o mustrau când se ducea acasă, duminica, suferind ei înşişi ! În faţa lor se simţea dezarmată. La cererea mea insistentă de a rupe logodna, Cecilia susţinea că gestul nu va fi înţeles de părinţi şi – mai grav – va fi reprobat de conducerea şcolii, cu toate consecinţele ce pot decurge de aci. În grupa ei, unii colegi insinuau că „s-ar fi izolat de colectiv” şi se interesau, când era şi când nu era cazul, de logodnicul ei. A trebuit deci să meargă din nou, sâmbătă, acasă şi să facă faţă îndatoririlor familiale.

Fără Cecilia, m-am simţit, deodată, singur la sfârşitul săptămânii, neobişnuit de singur. Înainte de a ne cunoaşte, făceam sau primeam vizite, citeam, mergeam la spectacole cu prietenii, dar acum, orice aş fi încercat să fac, gândurile se îndreptau spre ea…

* * *

Duminică seara, când m-am întors la şcoală, am văzut-o cu logodnicul: mergeau la braţ, certându-se. Chiar şi aşa, aveam senzaţia că începe să se scufunde pământul cu mine. Imaginea aceasta devenise o obsesie: Cecilia la braţ cu altul ! Trebuia să fac ceva, s-o smulg de lângă el …

În şcoală nu aveam posibilitatea să discut pe larg cu ea situaţia creată. Am început să compun scrisori, pe care intenţionam să i le dau, seara, când va veni să împrumute ori să-mi restituie o carte. Doream să alung orice ezitare, să lămuresc orice echivoc, s-o determin să acţioneze !

După patetice mărturisiri de dragoste şi după ce îi descriam frământările mele, făceam apel – în aceste scrisori – la sentimentele ei şi căutam să-i insuflu curaj. Până la urmă, nu i le-am trimis însă; am refăcut aceste compuneri, spre a nu le da forma scrisorilor obişnuite – ar fi fost riscant. Erau, acum, un fel de însemnări personale, pe care urma să le citească numai, fără să le reţină.

„Nu-ţi poţi închipui cât de mult doresc să fiu lângă tine, să te îmbrăţişez, să-ţi şoptesc cât îmi eşti de dragă. Aş vrea să-ţi recit versuri pe care le-am învăţat pentru tine … Duminica citesc întotdeauna versuri. În poeziile pe care le aleg acum e vorba de femeia iubită, iar tu eşti departe de mine şi … nu singură. Gândul acesta mă doare: tu nu eşti singură, eşti cu altul … Nu ştii – nu poţi să-ţi imaginezi – cât mă frământă acest gând !

Tăria sentimentelor noastre s-a verificat şi se verifică mereu prin atâtea fapte – nu e firesc să fim împreună pentru totdeauna ? Frumuseţea ta, căldura sufletească, dragostea ta vor regenera continuu iubirea mea pentru tine. Oare nu găseşti forţa necesară pentru a înfrunta dificultăţile – care nu pot fi decât trecătoare – şi a păşi alături de mine pentru totdeauna ? Piedicile sunt mari, dar nu e încă mai mare puterea dragostei?

Aş vrea să-ţi aminteşti că nu eşti singură în această înfruntare şi, mai ales, să nu uiţi o singură clipă că te iubesc”.

În timp ce ea citea, o contemplam în tăcere, urmărindu-i reacţiile şi parcurgând, în gând, „scrisoarea”, o dată cu ea. Îi admiram părul castaniu, ce se revărsa în şuviţe pe umeri, dezgolindu-i – când se apropia mai mult de „scrisoare” – bronzul catifelat al pielii; urmăream surprinzătoarele reflexe care scăpărau în bătaia luminii din părul strălucind ce-i acoperea capul. Nu mă săturam privindu-i ochii mari, verzi, care din când în când se îndreptau spre mine, miraţi sau întrebători. Îi admiram linia nasului ce se arcuia uşor spre vârf, conturul buzelor fragede, gura ei de o perfecţiune clasică.

Contemplând-o astfel, am ajuns la concluzia că era deosebit de frumoasă mai ales când era tristă şi când râdea; iar în ultimul timp era deseori tristă …

„Scrisorile” mele o impresionau; când pleca de lângă mine, Cecilia părea decisă să acţioneze. Dar, în faţa ostilităţii arătate de către cei din şcoală prieteniei noastre, şovăia mereu.

* * *

Un prilej favorabil ne-a permis, din nou, să ne întîlnim în afară: procurasem singurele bilete care se oferiseră şcolii la un matineu teatral şi am convins-o pe Cecilia că nu vor fi alţi colegi la spectacolul respectiv.

O aştept în staţia de tramvai la ora nouă, în această duminică, să mergem împreună la teatru. Iarna e pe sfârşite; de câteva zile, deasupra oraşului s-au adunat nori întunecaţi de ploaie, dar staţia în care o aştept pe Cecilia are o cabină de sticlă pentru refugiul călătorilor.

Este ora nouă şi un sfert. Tramvaiele vin la intervale scurte; trecând prin zăpada topită, maşinile stropesc, grăbite şi indiferente, pietonii. Eu privesc ceasul în mod reflex, aproape la fiecare minut. S-ar putea, dacă nu apare acum, să pierdem primul act … Vine încă un tramvai şi iat-o … Cecilia îmi face semn să nu urc, coboară ea.

– Bună, am întârziat ? Ştii că nu putem să mergem ? Aşteaptă, nu protesta, e imposibil ! Stai să-ţi povestesc: aseară m-a întrebat o colegă cu ce tramvai se merge la Municipal; a procurat sora ei bilete şi o aşteaptă astăzi la teatru.

– Ce importanţă are, poate că nici nu vine. Hai mai bine să ne grăbim, întârziem.

– Vai, nu ! Vrei să afle toată şcoala ?

– Ce să afle, că am fost la teatru ? Hai Cecilia, uite că vine tramvaiul. Nu doream noi doi să mergem împreună la teatru ?

– Nu, zău, nu, aşa nu se poate !

Eu insist, o rog, din nevoia de a mai încerca o dată, deşi simt că în situaţia dată ea va rămâne neînduplecată.

Insistenţele mele sunt, într-adevăr, zadarnice. Cecilia nu acceptă cu nici un chip să mergem împreună la teatru în asemenea condiţii.

Iată-mă înfrânt: opinia celorlalţi o tiranizează ! Argumentele mele nu o conving; cum să fac să nu se lase tulburată de meschinăriile câtorva colegi? Cum să-i insuflu mai mult curaj, mai multă hotărâre ?

– De ce taci ? întreabă ea.

Refuzul Ceciliei de a merge cu mine, ineficienţa argumentelor mele îmi creează o situaţie fără ieşire. Va trebui să-i vorbesc, să-i spun ce am pe suflet, să încerc s-o conving, deşi ştiu dinainte că îmi va opune argumente copilăreşti; îmi va cere să aştept să se termine cursurile şcolii. Voi putea eu să îndur mereu asemenea duminici ? Ea nu înţelege? Nu simte şi ea la fel ?

Ne îndreptăm acum, încet, spre locuinţa ei. Suntem singuri, pot să-i vorbesc:

– Eu nu mai pot suporta situaţia ! Înţelege şi tu zbuciumul meu: hotărăşte-te, Cecilia, discută cu părinţii tăi, rupe în sfârşit logodna asta …

Cecilia mă ascultă, dusă pe gânduri. Apoi îmi spune pe un ton rugător, punând mâna pe braţul meu:

– Zilele acestea am avut o presimţire sumbră, că ne vom certa. M-am temut tot timpul. Şi, iată, acum… Nu, nu vreau să ne certăm ! Mai bine să nu discutăm. Să lăsăm lucrurile să se desfăşoare de la sine … Mi-e tare teamă că altfel ne vom certa !

După cum mă aşteptam, Cecilia vine cu argumente izvorâte dintr-o logică pur proprie …

– Cecilia, ştii foarte bine că nu doresc o clipă să forţez lucrurile. Am propus o soluţie care – cred eu – corespunde sentimentelor noastre. Acum, când ştiu că mă iubeşti, e prea târziu să „operez o îngheţare” a sentimentelor, cum vrei tu. Poate că sentimentele tale …

– Nu, nu, opreşte-te ! Ce gânduri îţi vin ? Nu trebuie să ne certăm. Zilele acestea am fost foarte indispusă. Mă simt slabă, fără nicio putere.

Prietena mea zâmbeşte pierdută … O expresie de incertitudine îi apare pe faţă. Apoi îmi comunică ultima veste aflată de ea:

– Ne-a spus secretara (a fost aseară la noi în dormitor) că Ministerul oferă patru locuri pentru aspirantură în U.R.S.S. Toţi sunt siguri că din grupa voastră tu vei fi cel propus !

Cecilia este descurajată. Apăruse un element nou, neprevăzut. Hotărârea mea e, însă, nestrămutată:

– Oricare ar fi situaţia, eu fără tine n-am să plec ! Şi apoi, e un simplu zvon. Să-ţi mai spun ceva: să ştii c-am mai fost propus o dată să plec, după primul an de facultate, dar am refuzat.

– Şi n-ai păţit nimic ?

– Nu; la sfârşitul anului mi s-a comunicat că nu pot să plec acasă pentru că sunt chemat la Minister şi am fost mutat în alt cămin, al mediciniştilor, ştii, pe Brezoianu (la noi se făcea curăţenie generală). Acolo, la Minister am stat de vorbă cu o femeie (poate că această împrejurare m-a ajutat): i-am explicat că tatăl meu a pierit în război, că noi suntem patru copii, eu fiind cel mai mare, şi, ca atare, îmi revin anumite responsabilităţi, întrucât sunt sprijinul principal al familiei în activităţile gospodăreşti şi mai ales în muncile agricole din vară.

Mai era ceva ce nu i-am spus celei din faţa mea: aveam oroare de regimul politic în fruntea căruia se afla Stalin. Ţi-aduci aminte: noi trebuia să aplaudăm, în picioare, minute în şir, când i se pomenea numele – şi i se pomenea des ! Iar uneori se scandau lozinci absurde (cel puţin pentru noi, cei de la filosofie), de pildă: „Trăiască tovarăşul Iosif Vissarionovici Stalin, cel mai mare geniu al omenirii muncitoare !” Cum putea admite, o minte lucidă, ierarhii între genii şi, culmea, avându-l în frunte pe cel care era prezentat drept simbol al democraţiei „celei mai avansate”, iar noi trebuia să-l ovaţionăm ca pe o divinitate !

Am refuzat atunci „propunerea” – o mai pot face o dată !

– Ai să pleci, aşa ceva nu se poate refuza, depindem de ei, suntem salariaţii lor acum, ştii bine … În ce mă priveşte – n-am nici o şansă să merg cu tine. Ştiam eu că n-am noroc ! Asta e soarta mea !

– Dacă vom fi împreună, nu voi pleca ! o asigur eu.

Se aşterne tăcerea. Peste câteva clipe, mă întreabă:

– Spune-mi, tu nu crezi în destin ?

– Cecilia, să nu aruncăm vina pe destin ! Ştii şi tu că e un fel de rezultantă a condiţiilor în care se desfăşoară viaţa noastră şi a acţiunilor noastre … O intersecţie de serii cauzale.

– Viaţa nu ne-o hotărâm noi, nu vezi ? Depindem de alţii, ţi-am spus.

– În situaţia actuală, o putem hotărî noi. Eu caut – de exemplu – să te conving pe tine să rupi logodna; tu eşti cea care hotărăşte, în cele din urmă …

– Am s-o rup, dar nu acum; ştii de ce, nu insista …

– Iată că ai şi ales o anumită cale. Cunosc argumentele, te temi de ceilalţi. Dar dacă le vom demonstra, cu toată convingerea de care suntem noi în stare, că altfel vei fi nefericită, că e mai bine să rupi acum logodna decât să te desparţi după căsătorie, îi vom convinge şi pe ei.

– Crezi ? Eu mă îndoiesc, ar fi riscant acum, când ne pândesc toţi. Să intrăm singuri în acest angrenaj complicat, să ne zdrobească ?

– Exagerezi. Iată de ce acum: ne potrivim, ne iubim, dorim să fim împreună pentru totdeauna. Aşa este ?

– Da.

– Dar tu-mi spui: lasă-mă să mă plimb cu logodnicul, să mă sărute …

– Nu spun eu aşa ceva !

– Dar, practic, aşa se va întâmpla, dacă vom continua ca acum; te întreb eu: ţii într-adevăr la mine ? Dacă nu ne înţelegem într-o chestiune vitală pentru noi …

– Dar părinţii, ceilalţi … ? De ce nu ţii seama de dificultăţi ?

– Iată că o luăm de la început: le vei spune, le vom spune: nu vreţi voi fericirea fiicei voastre ? Ea s-a înşelat prima dată (la aceasta contribuind şi voi). Abia acum va fi fericită …

– Nici nu vor să audă de o asemenea discuţie, am încercat !

Cecilia părea obosită. Ne-am oprit într-o staţie. Ne-am îmbrăţişat în tăcere şi ea a luat tramvaiul.

Am continuat să mă gândesc la argumentele ei şi după ce ne-am despărţit: părinţii nu vor fi de acord ca noi să ne căsătorim nici mai târziu, dacă ţin atât de mult la logodnic, iar ceilalţi ne vor condamna pentru că suntem prieteni, în timp ce ea e logodită cu altul; abia în această situaţie (pe care Cecilia vrea s-o menţină) ar putea să o acuze de neseriozitate şi să amplifice presiunile asupra ei …

* * *

Peste două zile, Cecilia mi-a adus vestea că au venit, într-adevăr, patru locuri la aspirantură în U.R.S.S. şi propunerile şcolii au şi fost alcătuite: printre cei selectaţi, m-aş afla şi eu.

Am căutat s-o conving pe Cecilia că nu voi pleca fără ea. Melancolică, ea invoca din nou destinul, care nu-i fusese niciodată favorabil. Asigurările mele că fără ea nu voi pleca au fost zadarnice. În zilele următoare, resemnată, Cecilia dădea acelaşi răspuns, când repetam că fără ea nu voi pleca:

– Ştiu că te vei duce şi eu voi rămâne. N-am avut niciodată noroc !

– Bine, dar tu eşti fatalistă ! Sunt împrejurări în faţa cărora omul este dezarmat, dar acum nu e cazul ! Termină cu celălalt şi situaţia va fi alta …

– Credeam chestiunea asta lămurită !

– Ţie îţi convine situaţia prezentă ?

– Ţi-am spus de atâtea ori că nu-mi plac complicaţiile. Sunt, poate, puţin egoistă în privinţa aceasta, dar doresc linişte sufletească.

– Asta se cheamă linişte sufletească …

Linişte sufletească – iată cuvintele care sunau straniu pentru mine.

– Cum poţi avea linişte sufletească atunci când iubeşti şi nu te poţi întâlni în condiţii normale cu cel ce ţi-e drag ?

Cecilia a rămas pe gânduri. A mai spus, fără să mă privească:

– Ce bine e când eşti bolnav ! Toţi se poartă frumos cu tine …

– Cecilia, dar tu nu simţi afecţiunea celor apropiaţi de tine ? Cum de-ţi vin asemenea gânduri ?

– Când eşti bolnav, dispar o mulţime de griji şi obligaţii, iar ceilalţi sunt atât de tandri !

„Griji şi obligaţii”… Ea nu avea destulă tărie pentru a rezista presiunilor venite din partea familiei, a colegilor, a ştirilor neaşteptate, cum a fost vestea eventualei mele trimiteri la aspirantură …

* * *

Ceea ce m-a surprins, în zilele următoare, la Cecilia nu a fost deprimarea ei – temporară, cum mi-am dat seama – ci „împăcarea cu grupa” ! Noi doi fiind mai rar împreună în ultimul timp, ea a redevenit îngăduitoare cu câţiva colegi mai expansivi din grupă, a ieşit din rezerva pe care o păstrase, până atunci, faţă de ei: în pauză le ascultă glumele, asistă la farsele ce şi le joacă reciproc, de parcă i-ar reface tonusul.

Presupuneam că e vorba de o ofensivă a colegilor ei obraznici, încurajaţi de prezenţa logodnicului la sfârşitul săptămânii, ofensivă căreia ea – obosită – nu ştia cum să-i facă faţă. Când mi s-a plâns de „ştrengăriile” lor, care au început să se facă din nou simţite, am fost de părere să le reteze cu mai multă energie aceste ieşiri. Cecilia mi-a replicat, săltând din umăr:

– Crezi că nu-i cert mereu ? Le-am spus de atâtea ori să mă lase în pace. Nu ştiu, zău, ce au cu mine !

Îi reproşez că în ultimul timp a devenit mai tolerantă cu ei. Ea susţine că nu vrea „să se rupă de colectiv”, confirmând, astfel, supoziţiile mele: recunosc, imediat, frazele colegilor ei obraznici ! Încerc să o fac să înţeleagă că există un fel de rivalitate, ascunsă, între ei şi mine: dacă ea nu le acordă lor prietenia, de ce să fie binevoitoare cu mine ? Caută să-i amintească de „logodnă”, de „colectiv”. Convingerea mea este că Cecilia se teme: se şi vede discutată în şedinţă; ia seama la tot ce-i şoptesc unele colege, invidioase. Mie îmi cere să ne vedem mai rar, în schimb, ascultă – de voie, de nevoie – complimentele colegilor şi se mai miră că sunt obraznici ! Are cuibărită în suflet frica; trăise, ca simplu participant – dar şi atât era de ajuns ! – la spectacolul „punerii în discuţia colectivului” a comportamentului unei colege, acuzată că s-a abătut „de la normele moralei proletare”. Ştia precis la ce se putea aştepta: să intre unii „cu cizmele” în intimitatea sentimentelor ei, să fie supusă oprobriului public, să fie adusă în situaţia de a-şi turna cenuşă în cap – în numele unor principii rigide, impuse de sus şi proclamate „cele mai avansate”.

Da, cu părinţii poate că ar fi rezolvat-o – nu puteau fi complet lipsiţi de înţelegere faţă de unicul lor copil. Cunoscându-mă pe mine, s-ar fi înmuiat, probabil, oricât de ataşaţi ar fi faţă de actualul logodnic.

Teama de colectivul şcolii, în special faţă de poziţia previzibilă a Conducerii, avea un temei real. Asistasem şi eu la şedinţe penibile, interminabile, când unii colegi, care sesizaseră nedreptăţi şi favoritisme comise de secretarul organului de partid local, au fost ei cei judecaţi şi excluşi din organizaţia de tineret, ba unul a fost exclus chiar din facultate, pentru că s-ar fi ridicat „împotriva partidului”; acuzaţiile la adresa lor erau şocante – „răzmeriţă”, încercare de „compromitere a conducerii alese în mod legal”, astfel că „ne-au băgat spaima în oase la toţi”, cum se spuneam noi atunci …

Într-un fel, o înţelegeam pe Cecilia, dar mi se părea că ea exagerează cu spaimele ei: era, la ea, o teamă maladivă, care-i influenţa negativ reacţiile, conducând la amabilitate faţă de unii colegi (văzându-se deja „condamnată” de ei). Şi mai ales nu mai făcea distincţie între spiritul de prudenţă, necesar în astfel de situaţii, şi excesul de prudenţă, care genera o supralicitare din partea ei în relaţiile cu cei din jur.

* * *

Într-o pauză am auzit, din sala în care citeam, că Cecilia se apăra, pe coridor, de glumele „ştrengăreşti” ale unor colegi. Deschizând uşa, am constatat că băieţii trecuseră în fugă pe lângă Cecilia şi, fireşte, nu-şi putuseră reţine vechi deprinderi …

– Sunt îngrozitori, nu ştiu ce să le mai fac ! mi se adresează Cecilia, părând indignată.

– Dacă nu te arăţi mai hotărâtă… ar putea crede că-ţi fac plăcere glumele lor !

– Că-mi fac plăcere ?!

Cecilia s-a depărtat fără să mai spună ceva; părea supărată.

Va urma…

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Ucraina – evenimentele curente (8 – 17 septembrie 2015)

Kievul a impus împotriva principalei companii aeriene din Rusia, Aeroflot, sancţiuni sub formă de restricţii şi rezilierea parţială sau totala...

Închide
44.200.194.255