caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (13) – Am început practica pedagogică; plan de muncă amănunţit …

de (15-9-2015)

 

Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.

* * *

Imediat după vacanţa de iarnă, a trebuit să conduc un seminar în cadrul „practicii pedagogice” din şcoală, iar acest seminar s-a întâmplat să fie programat chiar la grupa din care face parte Cecilia.

La ora respectivă, m-am trezit cu o asistentă deosebită. Pe lângă conferenţiarii ce răspundeau de cele două grupe (a mea şi a Ceciliei), a mai venit, din partea conducerii şcolii, tovarăşa Săndulescu. Vechea mea cunoştinţă are funcţia de director adjunct, răspunde de o grupă şi, totodată, ţine cursuri şi seminarii (continuând să lucreze şi la Secţie). Cu grupa noastră avusese un fel de litigiu ştiinţific, de oarecare proporţii, pe o temă din specialitatea ei – marxismul – şi de atunci ne acorda o atenţie sporită; este şi explicaţia posibilă a prezenţei sale aici, mi-am spus.

*

Litigiul pornise de la o lămurire cerută de un coleg, într-unul din seminariile grupei noastre. Citând teza – inclusă în cursul de atunci – conform căreia „socialismul va avea asigurată victoria şi pe plan internaţional” când relaţiile de producţie noi „vor triumfa în mai multe ţări”, colegul nostru a cerut să i se confirme că acum, când există o „comunitate a ţărilor socialiste”, cuprinzând peste o treime din populaţia globului – cum se afirma mereu – s-a creat o situaţie care face, practic, imposibilă „restaurarea capitalismului prin intervenţie din afară”.

Conducătorul seminarului, un cursant ca şi noi, a căutat să evite un răspuns precis (auzea mereu vorbindu-se de „uneltirile imperialiştilor”). Cei din grupa noastră i-au adus multe argumente în favoarea concluziei care decurgea logic din premise. În cele din urmă, întrebarea – devenită colectivă – a fost reţinută de conferenţiară, tovarăşa Săndulescu, pentru o consultaţie ulterioară.

Curând, aproape întreaga şcoală era preocupată de dezlegarea problemei aduse în discuţie de grupa noastră. Peste câteva zile, am fost convocaţi spre a discuta chestiunea în plenul şcolii. Conferenţiara ne-a reprodus citate, ne-a amintit mai multe articole recente, dar a căutat şi ea să eludeze, practic, răspunsul afirmativ la întrebare. Argumentele noastre ni se păreau, însă, puternice, aşa că nu ne-am declarat satisfăcuţi: am recurs şi la scheme logice, încercând să demonstrăm că e vorba de un raţionament destul de simplu …

După multe discuţii, în cursul cărora s-a recunoscut valabilitatea premiselor, ni s-a spus că o asemenea concluzie, ca cea formulată de noi, nu e consemnată în nici un document oficial (ceea ce, evident, ştiam şi noi).

La care noi am replicat: bine, dar dacă premisele sunt adevărate, atunci şi concluzia e adevărată … Conferenţiara nu s-a putut decide să ne dea dreptate. Am ţinut să precizăm că nu avem de gând să difuzăm această concluzie, ci vrem doar să ştim dacă gândim bine, dacă suntem în stare să aplicăm în mod corect ceea ce am învăţat. În cele din urmă, ne-a promis că va invita un profesor cunoscut – o autoritate în materie – pentru o consultaţie.

În şcoală s-au conturat mai multe grupări. Cei mai mulţi erau de partea noastră, unii manifestându-şi aprobarea deschis, alţii tacit. O parte se afla în expectativă (cei din grupa patronată de conferenţiară).

Peste câteva zile, profesorul Tismana şi-a demonstrat în faţa noastră toată „erudiţia” şi, din nou, a reieşit că premisele de la care porneam sunt corecte. Cât priveşte concluzia, a afirmat şi el că nu există document de partid care să o consemneze. Ne-a făcut, însă, să înţelegem că nu putem formula noi unele concluzii care privesc interpretarea vieţii sociale contemporane, „nu este indicat”; trebuie să căutăm asemenea răspunsuri „în documentele de partid şi numai acolo”. Am înţeles că noi nu trebuia să ne batem capul cu concluzii proprii …

Totodată, profesorul a confirmat justeţea răspunsurilor date de conferenţiară. I s-a mulţumit şi a plecat ! Dar conferenţiara a rămas; autoritatea ei era însă, cum se spunea în şcoală, puţin cam „şifonată”. Când ţinea ea o prelegere, mulţi cursanţi deschideau, ostentativ, „manualul” şi îi urmăreau, cu creionul, frazele. Era amuzant efortul ei de a nu reproduce textul chiar cuvânt cu cuvânt: căuta să întrebuinţeze ici, colo, câte un sinonim. Uneori sărea câte o frază întreagă. Ne uitam unii la alţii, surprinşi de îndrăzneală; după aceea, constatam că ne-am alarmat zadarnic, pentru că ea plasa mai departe fraza omisă iniţial: fusese doar o ingenioasă inversiune …

Alteori procedeele deveneau hilare şi ne reţineam cu greutate reflexele. Într-o zi, conferenţiara a întâlnit în carte expresia „coloană vertebrală”, utilizată în sens metaforic, pentru a se sublinia „importanţa partidului unic în socialism”. La rândul său, a căutat o expresie similară (dar nu prea îndepărtată de original); pentru a releva semnificaţia instituţiei respective a folosit, în sens figurat, expresia „şirul spinării” („şira spinării” nu suna frumos !). Ne-a trebuit atunci o mare stăpânire de sine.

*

Acum, la acest seminar condus de mine, tovarăşa Săndulescu s-a aşezat într-o bancă laterală. Şi-a notat cu grijă data în carneţel, a pus creionul deoparte şi aştepta să încep.

După un scurt cuvânt introductiv, în care am formulat tema seminarului şi am prezentat planul dezbaterii, am cerut cursanţilor să ia cuvântul la prima problemă enunţată.

S-au oferit mai mulţi să vorbească. Am dat cuvântul celui ce ridicase primul mâna. După ce a terminat expunerea, alţii s-au înscris pentru completări. Uneori făceam însemnări. Când am socotit că dezbaterile au epuizat subiectul de la prima problemă, am luat şi eu cuvântul, pentru a sublinia ideile principale, a atrage atenţia asupra chestiunilor mai dificile şi a corecta unele formulări imprecise, pe care, atent, le consemnasem cu grijă.

În acelaşi fel am procedat şi la următoarea chestiune pusă în discuţie.

Când am enunţat cea de a treia problemă, Cecilia a cerut prima cuvântul. S-au ridicat şi alte mâini:

– Ca de obicei, acordăm întâietate colegelor. Tovarăşa Matei Cecilia are cuvântul.

Nu mi-a scăpat un zâmbet al tovarăşei Săndulescu.

Cecilia a început să vorbească repede, parcă se temea că nu-i ajunge timpul. Se vedea bine că este emoţionată.

O priveam calm. Imagini din întâlnirile noastre, frânturi din conversaţii încercau să ocupe primul plan al conştiinţei … Făceam eforturi să mă concentrez: eram în seminar şi trebuia să urmăresc ideile exprimate de vorbitoare, să le dau, apoi, o apreciere. Din când în când, îmi aruncam privirea asupra sălii sau făceam o însemnare. Cecilia vorbea neobosită; cu o mişcare aprobativă a capului, o încurajam în momentele mai dificile ale expunerii.

Reprezentanta conducerii şcolii s-a uitat mai întâi îndelung la Cecilia, apoi – brusc – m-a fixat pe mine. A privit-o din nou pe Cecilia şi în mod neaşteptat şi-a îndreptat imediat privirile spre catedră, de unde conduceam dezbaterile. A procedat astfel în câteva rânduri, trădându-şi curiozitatea …

Bănuiam că tovarăşa Săndulescu, din banca în care se aşezase, stând puţin oblic, pentru a ne cuprinde dintr-o privire pe amândoi, se aştepta, probabil, ca Cecilia să se bâlbâie, voia să vadă dacă nu cumva eu îmi pironesc ochii într-un punct pe suprafaţa catedrei sau în tavan. Se aştepta să surprindă un gest, o privire, un cuvânt familiar, prin care să dezvăluim, în mod involuntar, o legătură ascunsă.

După ce Cecilia şi-a încheiat expunerea, tot atât de brusc cum o începuse, am anunţat, sub formă de întrebare, o idee ce trebuia adâncită, pe care mi-o notasem în timp ce vorbea. Văzând că ezită, am întrebat-o direct:

– Dumneavoastră aţi expus bine problema (îmi venea să zâmbesc de această formulă protocolară); cred însă că ideea reţinută de mine ar merita să fie dezbătută mai pe larg, ce părere aveţi ?

Cecilia a mărturisit că nu se gândise în mod special la ea şi a reprodus, în esenţă, ceea ce spusese în cursul expunerii referitor la această chestiune. Am dat apoi cuvântul altui cursant, care ridicase mâna. Seminarul a durat patru ore şi jumătate.

După încheierea dezbaterilor, s-a aflat că tovarăşa Săndulescu a fost mulţumită de „nivelul discuţiilor”. După unii, ea şi-ar fi exprimat chiar admiraţia pentru felul în care am condus seminarul, mai ales pentru calmul şi stăpânirea de sine arătate de mine, ca şi pentru faptul că nu m-am lăsat tulburat de prezenţa numeroasei asistenţe. Se mai spunea că i s-a părut că între mine şi Cecilia nu ar exista legătura de care eram suspectaţi …

Prin intermediul secretarei, aflasem de interesul pe care tovarăşa Săndulescu îl purta prieteniei noastre. Îi spuneam Ceciliei că e vorba de o simplă curiozitate feminină, justificată, poate, de modul de viaţă al acestei comunităţi în care evenimentele interne iau proporţii hipertrofiate. Ea se temea însă de o posibilă ingerinţă a conferenţiarei în viaţa noastră. Cu doi ani în urmă, se petrecuse în institutul în care învăţa Cecilia o întâmplare neobişnuită, invocată mereu de prietena mea. O studentă a fost discutată într-o adunare generală pentru că fusese văzută de mai multe ori la braţ cu un coleg, deşi avea un prieten, de care ea afirma că s-a despărţit. În ordinea de zi a şedinţei şi în referatul prezentat, acest fapt era calificat drept o „gravă abatere de la morala proletară”. Până la urmă, adunarea n-a găsit-o vinovată. (Se pare că cel ce adusese chestiunea în discuţie încercase, fără rezultat, să-i facă şi el curte fetei.) Dar prin câte momente penibile nu trecuse biata de ea ! Cecilia era cuprinsă de groază numai la gândul că ar putea fi discutată într-o şedinţă ! Concluziile tovarăşei Săndulescu, după acest seminar, erau de natură s-o mai liniştească …

*

În fiecare săptămână, patru cursanţi conduceau câte un seminar. Grupa noastră fiind puţin numeroasă, mi-a venit rândul să fac practică destul de repede, iar seminarul următor l-am condus chiar la grupa de care răspundea rovarăşa Săndulescu, cea de marxism.

De astă dată nu a mai mers, însă, la fel de simplu ca la grupa Ceciliei: după două ore de discuţii, adică la jumătatea timpului rezervat prin program seminarului, nu dezbătusem decât o mică parte din tematica prevăzută în plan. Cei care luau cuvântul voiau să spună tot ce citiseră, spre a obţine calificativul maxim. Le-am recomandat, mereu, cursanţilor să-şi concentreze răspunsurile, pentru a putea termina la timp. Pe unul dintre ei, Băjenaru, care trecea drept fruntaş la învăţătură şi era apreciat pentru activitatea lui obştească „neobosită” (îi reţinusem numele de la prima noastră adunare în plen), a trebuit să-l întrerup: vorbea de 30 de minute şi se abătea de la esenţial, pierzându-se în amănunte. Când i-am cerut să renunţe la detalii, mi-a replicat, foarte sigur de sine, oarecum indignat că nu-l las să spună tot ce ştie:

– Din moment ce ni s-a dat o bibliografie, trebuie să discutăm tot ce scrie acolo !

– Tovarăşe Băjenaru, să facem un efort de selectare a informaţiei. Bibliografia e foarte întinsă şi, dacă ne pierdem în amănunte nesemnificative, nu reuşim să ne încadrăm în timp !

– De unde să ştiu eu ce trebuie şi ce nu trebuie să spun, doar nu-i specialitatea mea !

Iritat de replica lui puerilă, i-am răspuns cu un calm aparent:

– Există un instrument, care ne ajută să operăm această selecţie …

– Care ?

Raţiunea: să facem efortul de a ne gândi la ceea ce are o legătură directă cu tema şi să lăsăm restul de o parte.

Băjenaru – care nu sesizase cursa întinsă de mine – era consternat. Peste câteva clipe s-a aşezat în bancă, furios …

Seminarul s-a încheiat abia în ziua următoare. Pentru că avea loc în cadrul practicii pedagogice, se hotărâse ca ultima sa parte să fie consacrată, de fiecare dată, analizei felului în care s-au desfăşurat dezbaterile.

Băjenaru şi-a exprimat părerea că în conducerea seminarului au existat două etape distincte: prima parte, când am fost ironic, şi a doua parte (în ziua următoare), când am condus bine.

Schimbul de replici cu Băjenaru a fost imediat comentat de întreaga şcoală. Unii se bucurau că Băjenaru a fost pus la punct, câţiva îi luau apărarea…

*

Pe Băjenaru îl „remarcasem” de când propusese să mergem în colectiv la bodegă. Am observat, apoi, că lua mereu cuvântul în şedinţe. A fost ales şi în Biroul organizaţiei, dându-ne mult de lucru. A venit, anume, cu iniţiativa de a se cere fiecărui cursant un plan de lucru săptămânal, defalcat pe zile şi pe ore. O asemenea concepţie despre plan mi se părea a proveni dintr-o aplicare mecanică, la noi în şcoală, a unor principii care funcţionau de multă vreme aici, adaptate însă specificului instituţiei. Ideea unui plan individual, defalcat pe ore, era – consideram eu – o caricaturizare a principiului planificării. Am spus, în şedinţa respectivă, că Băjenaru este animat de bune intenţii; e un coleg plin de entuziasm, care, însă, nu a reflectat îndeajuns la iniţiativa lui: în procesul unei lecturi apar pasaje grele, ce te pot ţine în loc mult timp, sau întâlneşti chestiuni cunoscute, peste care treci repede. Cum poţi respecta planul, în asemenea cazuri ? Apoi, există deja un program al şcolii, un orar, o programă analitică, mai sunt şi seminariile, în care se vede cum lucrăm. De ce să pierdem timpul cu întocmirea unor planuri zilnice pe ore, care, practic, se dovedesc inutile. Până la urmă, Biroul a făcut să triumfe punctul de vedere propus de el (se pare că fusese aprobat şi de conducerea şcolii). Toţi cursanţii şi-au planificat riguros activitatea; s-au alcătuit şi planuri model, defalcate chiar pe minute … Curând, nimeni nu şi-a mai amintit de ele !

Băjenaru muncea mult; era un ambiţios şi, ca atare, capabil de eforturi. Citea şi conspecta toată bibliografia, era exemplu de disciplină. Toţi ştiau că îi scrie, cu regularitate, de două ori pe săptămână, prietenei sale de la Cluj. Auster în moravuri – cerea acelaşi lucru de la ceilalţi. Nu era, însă, greu să vezi reversul însuşirilor sale: o oarecare uscăciune sufletească, lipsa de înţelegere pentru alţii, rigiditate în concepţii. El lua tale quale ceea ce i se preda: nu trecea prin filtre proprii ideile comunicate de superiori, nu avea momente de îndoială. Şi, mai ales, nu concepea să pui sub semnul îndoielii nimic din ceea ce ţi se comunica de la catedră. Mai mult, el înţelegea să afirme anumite „principii” mereu, ca o dovadă de devotament. A cultiva rezerva, reticenţa, a admite grade de probabilitate diferite, a veni cu concluzii personale, altele decât cele comunicate, echivala în ochii săi cu o gravă eroare …

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Pagini dintr-un jurnal neterminat. Zi de toamnă

Amintirea primei zile de şcoală...

Închide
3.239.11.178