caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Acordul nuclear iranian: falsa dilemă „diplomaţie sau război”

de (11-8-2015)

 
Când a anunţat acordul nuclear cu Iranul, preşedintele Obama a explicat raţiunile căii diplomatice. El a spus că sunt trei opţiuni: să se negocieze cel mai bun acord posibil, să ne retragem din negocieri, sau să întreprindem o acţiune militară contra instalaţiilor militare iraniene, ceea ce va declanşa un nou război în Orientul Apropiat. Cum, după Obama, varianta retragerii din negocieri va duce şi ea la acţiune militară, ar rămâne de fapt doar două opţiuni. Deci, dacă opţiunile sunt diplomaţie sau război, este uşor de înţeles de ce argumentul lui Obama a convins pe unii. Însă acest argument constă într-o restrângere tendenţioasă a posibilităţilor.

Argumentul sau-sau al lui Obama este un exemplu clasic al sofismului dilemei false. Când a fost anunţat acordul, un editorial din Wall Street Journal a
remarcat, şi pe bună dreptate, că mai există cel puţin încă o opţiune: a presa Iranul cu sancţiuni economice şi mai viguroase. Remarcă corectă: cele două alternative ale lui Obama nu sunt nici pe departe singurele. După părerea mea însă, momentul pentru a lua în consideraţie înăsprirea sancţiunilor, cu toate limitările acestora, a fost demult depăşit. Dar remarca în sine este valabilă: argumentul lui Obama se sprijină pe o alternativă care este nejustificat de limitată.

Mai mult, Obama deformează şi prezentarea celor două alternative. Să începem cu alternativa sa preferată.

Adepţii acordului îl prezintă ca necesitând inspecţii atât de „intruzive”, încât este suficent ca iranienii să se abată fie şi cu un milimetru de la termenii acordului, „lumea întreagă va fi instantaneu la curent”. Numai că… administraţia Obama a început deja să facă marşarier în raport cu afirmaţia trâmbiţată cum că inspectorii nucleari vor avea acces „oriunde, oricând”. Trecutul monitorizărilor unor astfel de acorduri nucleare este jalnic. De exemplu, în cazul acordului nuclear din 1994 între administraţia Clinton şi Coreea de nord. Acordul supunea Coreea de nord unor inspecţii nucleare riguroase, dar din acel moment regimul a construit şi testat dispozitive nucleare şi a vândut unele din tehnologiile sale.

Desigur, şi Iranul a fraudat până acum la fiecare pas. Întrebare este atunci nu dacă, ci când şi în ce mod(uri) va viola Iranul prezentul acord. Teoretic, Iranul ar suferi în acest caz o reimpunere imediată a sancţiunilor… dacă încălcarea acordului va putea fi vreodată detectată şi dacă comitetul multi-naţional ar putea cădea vreodată de acord că au avut loc violări. Mult noroc la aşa ceva !

Este ridicol să se creadă că această alternativă poate reduce într-adevăr ameninţarea nucleară din parte Iranului. Este ca şi cum ai crede că luând două aspirine ai putea opri o tumoare canceroasă galopantă. Te înşeli pe tine însuţi că „faci ceva” ca să combaţi problema – doar aspirina este un medicament! – în timp ce de fapt permiţi să se agraveze.

Argumentul principal al lui Obama în favoarea acestui acord constă în ceea ce acest acord nu este – nu este o soluţie militară. Înţelegând prin aceasta că putem evita un al doilea Iraq.

Războiul din Iraq a fost o adevărată catastrofă, astfel încât ne repugnă ideea să ne împotmolim iarăşi. Este însă corect să asimilăm forţa militară ca atare cu utilizarea ei dezastruoasă şi profund iraţională în Iraq? Nu.

Forţa militară este un instrument puternic, dar mânuitorul acesteia este politica noastră externă. În mod evident, forţa armată poate fi, şi a fost în trecut, ghidată de o politică externă mai bună şi a fost eficace în implementarea auto-apărării noastre (cel de-al doilea război mondial este un exemplu). Ceea ce a avut loc în Iraq nu are nimic de-a face cu o acţiune militară necesară pentru auto-apărarea noastră. Am explicat, în articolul „A câştiga un război care nu poate fi câştigat”, că eşecul a fost în mod fundamental un eşec de politică, nu unul militar. Pe scurt, în Iraq a fost vorba de o sarcină altruistă de întemeiere a unei naţiuni, iar nu una de interes propriu – eliminarea unei ameninţări cu care am fi confruntaţi. Formulat mai general: este tendenţios să se asimileze războiul din Iraq (oribil şi ruşinos) cu un război de auto-apărare, şi pe această bază să se excludă opţiunea militară.

Trebuie să considerăm că războiul din Iraq discreditează nu acţiunea militară în sine, ci faptul de a impune armatei planurile de luptă elaborate de politicieni.

Ceea ce lipseşte din dezbaterea despre Iran este o opţiune de care avem cea mai mare nevoie: o abordare fundamental diferită a politicii noastre externe, o politică caracterizată prin corecta identificare şi eliminare a ameninţărilor la adresa vieţii şi libertăţii noastre. Pentru răspunsul detaliat la întrebarea cum să reacţionăm în problema Iranului vă trimit la cartea mea. Iată două puncte rapide:

În primul rând: în ceea ce priveşte Iranul, ne-am pus într-o situaţie la care o politică externă raţională nu ne-ar fi putut conduce. Ne găsim în această situaţie tocmai pentru că Washingtonul a urmat de ani de zile o politică pe termen scurt şi fără principii clare. În momentul primului act de război al Iranului contra noastră, în urmă cu trei decenii, ar fi trebuit să ripostăm în mod hotărât. N-am făcut-o. Ar fi trebuit să acţionăm după al doilea, al treilea, al patrulea, al n-ulea act de război al Iranului. N-am făcut-o. Pe parcursul ultimului deceniu, dovezile existenţei unui program militar iranian erau ineluctabile, dar am permis, în esenţă, continuarea acestuia. Lăsând ani de zile Iranul să ne atace nepedepsit, l-am încurajat. Atrăgându-l la masa negocierilor – un proces care a început sub Bush – am semnalizat că este un interlocutor legitim.

În al doilea rând: ne-am dezarmat noi înşine deşi ameninţarea Iranului era în creştere. Trebuie să fim conştienţi că acţiunea militară – începând cu ameninţări, ultimatumuri, lovituri punctuale şi până la război – este câteodată necesară pentru a ne apăra şi, când este ghidată de principii raţionale, este eficace. Am argumentat că ameninţarea din partea Iranului cere utilizarea forţei militare pentru auto-apărarea noastră. Aceasta este radical diferit de misiunea noastră auto-destructivă din Iraq. În capitolul 7 al cărţii mele – care este disponibil aici în format PDF – ilustrez contrastul net între politicile care au dus la coşmarul din Iraq şi ce ar dicta o abordare raţională.

Una din numeroase consecinţe pernicioase ale politicii externe a lui Bush este că oamenii au ajuns să creadă că armata noastră – în ciuda faptului că nu are egal – este ineficace şi, ori de câte ori este utilizată, este contraproductivă. Ideea că auto-apărarea noastră trebuie să excludă acţiunile militare stă la baza convingerii multora că acordul nuclear al lui Obama ar putea fi eficace.

Elan Journo (Fellow and Director of Policy Research, Ayn Rand Institute), 23 iulie 2015

Preluat cu permisiune de pe situl Institutului ARI

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Libertate, revoltă şi patriotism: cazacii în istoria Europei Centru-Orientale: (I): supravieţuirea împotriva sistemului

Evenimentele care au marcat istoria contemporană a statelor şi etniilor care au cunoscut experimentul totalitar de extremă stângă, de la...

Închide
3.227.240.72