Termenul sonet este derivat din cuvântul provençal \”sonet\” şi din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând cântecel. Începând cu secolul al treisprezecelea a ajuns să semnifice un poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o schemă de rimă foarte precisă şi o structură logică. Acestea s-au schimbat de-a lungul timpului. Acest articol se concentrează asupra sonetului italian sau petrarchist şi asupra celui englezesc sau shakesperean..
Sonetul italian
Regulile sonetului italian au fost stabilite de Guittone d’Arezzo (1235-1294), care a scris aproape 300 de sonete. Alţi poeţi italieni din epoca sa, incluzându-i pe Dante Alighieri (1265-1321) şi Guido Cavalcanti (c. 1250-1300) au scris sonete, dar cel mai faimos sonetist a fost Francesco Petrarca (1304-1374) În forma sa originală, sonetul italian se împărţea într-o octavă de opt versuri( formate din două catrene) urmate de un sextet de şase versuri(alcătuit din două terţine). Catrenele afirmau o propunere sau o interogaţie iar terţinele ofereau soluţia cu o ruptură clară între cele două. Cele opt versuri rimau după structura a-b-b-a, a-b-b-a. Pentru terţine existau două posibilităţi c-d-e-c-d-e sau c-d-c-c-d-c. Cu timpul şi alte variante de rimă au început să fie folosite. De obicei al nouălea vers crea o întoarcere, una volta care semnala o schimbare de subiect sau ton. Primele sonete scrise în limba engleză de Sir Thomas Wyatt and Henry Howard, Earl of Surry, foloseau schema sonetului italian, ca şi sonetele scrise de autori mai târzii ca John Milton, Thomas Gray, William Wordsworth and Elizabeth Barrett Browning. Cu toate acestea aceşti poeţi ignoră de obicei structura logică a sonetului. Poeţii englezi folosesc şi un alt picior metric, un pentametru iambic care e un echivalent aproximativ al hendecasilabului folosit de obicei pentru sonetele petrarchiene în limbile romanice cum ar fi italiana, franceza, spaniola sau româna. Un alt important reprezentant al sonetului italian este Michelangelo Buonarotti: cu o forma uneori mai putin reusita, sonetele sale impresioneaza prin forta trairilor interioare exprimate.
Sonetul englezesc
Curând după introducerea sonetului italian poeţii englezi a început să dezvolte o formulă proprie. Printre ei se numarau Sir Philip Sidney, Michael Drayton, Samuel Daniel and William Shakespeare. Aceasta formulă poartă adesea numele lui Shakespeare, nu pentru Structura consistă în trei strofe de patru versuri( catrene) şi un cuplet de două versuri. Cupletul introduce de obicei o schimbare tematică sau imagistică bruscă. Schema de rimare era de obicei a-b-a-b, c-d-c-d, e-f-e-f, g-g.
Exemplul sonetului 116 ilustrează această formă: Let me not to the marriage of true minds Admit impediments. Love is not love Which alters when it alteration finds, Or bends with the remover to remove. O no, it is an ever fixed mark That looks on tempests and is never shaken; It is the star to every wand’ring barque, Whose worth’s unknown although his height be taken. Love’s not time’s fool, though rosy lips and cheeks Within his bending sickle’s compass come; Love alters not with his brief hours and weeks, But bears it out even to the edge of doom. If this be error and upon me proved, I never writ, nor no man ever loved.
O variantă a acestei forme este sonetul spenserian, numit astfel după Edmund Spenser (c.1552-1599) în care schema de rimare era de tip a-b-a-b, b-c-b-c, c-d-c-d, e-e. exemplul este luat din Amoretti Happy ye leaves! whenas those lily hand Happy ye leaves! whenas those lily hands, Which hold my life in their dead doing might, Shall handle you, and hold in love’s soft bands, Like captives trembling at the victor’s sight. And happy lines! on which, with starry light, Those lamping eyes will deign sometimes to look, And read the sorrows of my dying sprite, Written with tears in heart’s close bleeding book. And happy rhymes! bathed in the sacred brook Of Helicon, whence she derived is, When ye behold that angel’s blessed look, My soul’s long lacked food, my heaven’s bliss. Leaves, lines, and rhymes seek her to please alone, Whom if ye please, I care for other none.
Sonetul modern
Sonetul a devenit popular în literatura franceză şi figuri marcante ale avangardismului francez Arthur Rimbaud sau Stéphane Mallarmé au scris sonete. Odată cu apariţia versului liber (verse libre), sonetul a început să fie privit ca o formă învechită de poezie şi nu a mai fost folosit pentru o vreme de poeţi. Cu toate acestea un număr de poeţi din secolul al douăzecilea, incluzându-i pe John Berryman sau Seamus Heaney, au privit aceasta drept o provocare de a reda sonetului prestigiul pierdut. Printre poeţii care au mai scris sonete în secolul douăzeci figurează şi Edna St. Vincent Millay and Pablo Neruda.
Sonetul şi literatura română
Sonetul a fost introdus în literatura română de Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său arătat culturii şi literaturii italiene. Cele mai frumoase sonete au fost scrise însă de Mihai Eminescu, care a trecut printr-o perioadă de creaţie în care s-a oprit asupra poeziei cu formă fixă( sonet, glosă). Tudor Vianu numea aceasta “scuturarea ramurilor”. Eminescu folosea forma sonetului italian, petrarchist. Iată câteva exemple,din grupul celor trei sonete publicate de Titu Maiorescu:
I Afară- toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gîndeşti la viaţa toată Pierzîndu-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gînduri, Visez la basmul vechi al zînei Dochii; În juru-mi ceaţa creşte rînduri-rînduri; Deodat-aut foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri… Iar mîni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
II
Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm, Dar tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari şi mînă rece. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea să plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Şi cînturi nouă smulge tu din liră-mi. Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere; Iar cînd te văd zîmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.
III
Cînd însuşi glasul gîndurilor tace, Mă-ngînă cîntul unei dulci evlavii — Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? Puterea nopţii blînd însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind — ca-n vis, aşa vii! Cobori încet… aproape, mai aproape, Te pleacă iar zîmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o, Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strîngerii în braţe — Pe veci pierduto, vecinic adorato!
Printre sonetiştii romani ai secolului XX sau XXI, Vasile Voiculescu cel care a folosit schema sonetului shakesperean în volumul Ultimele sonete închipuite ale lui William Shakespeare sau recent Mircea Cărtărescu.