caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Mentalitate



 

Moise Guran: Dilema bunicului şi prostiile marxiste care ne otrăvesc azi tineretul

de (8-7-2015)
5 ecouri

 
Deşi nu sunt genul de om care să reacţioneze violent, recunosc faptul că mă apucă toţi dracii ori de câte ori mă mai întreabă câte unul pe facebook sau pe blog cine mă plăteşte ca să am opiniile pe care le am.

Înainte de a face o paralelă între Grecia şi România vreau să vă spun o chestie extrem de personală (şi eu chiar nu intru niciodată în chestii personale). Bunicul meu dinspre tată a murit (acum câţiva ani) cu o mare dilemă. E o dilemă pe care fiecare om, indiferent de educaţie, ar trebui să o aibă, căci e o dilemă de bun simţ. Înainte să vă spun care era acea dilemă o să fac un lung excurs într-o istorie a familiei mele, ca să înţelegeţi cât mai bine contextul, personajele şi originea opiniilor pe care le am azi. Să înţelegeţi de ce mă revolt în faţa unor naivi care îşi spun marxişti, sau nu îşi spun, dar care fac apologia unei minciuni catastrofale.

Străbunicul meu a fost arendaş.

Nu prea avea pământ, dar lua în parte de pe la cine găsea şi lucra anual 30-40 de hectare. Asta era în perioada interbelică şi imediat după război. Fiul său cel mare, deci bunicul meu a avut o evoluţie aparent tinarciudată… Deşi a moştenit puterea de muncă a tatălui său (era de fapt mai mult vorba de o educaţie a muncii decât de o moştenire genetică) a fost printre primii care s-au înscris în CAP-ul din satul nostru, la colectivizare. Nu-i vorba, a muncit mult şi la CAP, dar noi, nepoţii, n-am înţeles decât foarte târziu acea grabă a lui de a se înscrie în CAP. Nu era genul de colectivist-marxist, din contră, fiind fiul unui arendaş, a fost o surpriză pentru toată lumea… Au rămas, el şi bunica cu fix nimic! Şi-au făcut un bordei la marginea satului (tata încă mai povesteşte iarna lui ’54 când au venit lupii până la uşa bordeiului) dar s-au aşezat pe muncă, şi-au făcut apoi o casă, o familie şi un mod de a supravieţui ce spune multe despre egalitatea de şanse.

Peste ani, pe vremea când eu eram un puşti îndoctrinat, cu cravată roşie la gât, cu o origine socială sănătoasă şi premiant la Cântarea României, eram de asemenea şi mândru de faptul că la Sfatul Popular nu începea nicio şedinţă (de partid, de Colectiv sau de ce mai făceau ei acolo) până nu-l aduceau şi pe bunicu-miu de pe câmp. Trimitea secretarul şareta după el, dar era un fel de respect pe care nu-l înţelegeam. Şi asta pentru că bunicul meu era analfabet, nu avea nicio funcţie, dar avea episodul ăsta, de neînţeles pentru noi, al înscrierii printre primii la Colectivă. N-a avut, să ştiţi, niciun avantaj de pe urma acestei chestii. Nu era genul care să profite şi nu, nu toţi ţăranii au furat de la CAP. A rămas acelaşi om muncitor şi în comunism, aşa cum îl învăţase tatăl său în capitalism. Doar că nu mai făcea profit, făcea norme la Global. Pentru că bunica a contractat o boală gravă de plămâni şi nu a mai putut munci în agricultură, bunicul făcea în mod constant o normă şi jumătate, una întreagă pentru el şi jumătatea pentru ea. Asta în timp ce tot el mai avea o slujbă permanentă la stat – era îngrijitor la şcoală. Adică făcea curat, făcea focurile, tăia lemne… cam totul. De şcoală se ocupa însă mai mult ea, bunică-mea, cu excepţia treburilor ce presupuneau efort fizic, aşa cum era tăiatul lemnelor. Vara bunicul îşi mai lua şi o slujbă de paznic de noapte, fie la vii (la IAS), fie la porci (alt IAS), fie chiar la Sfatul Popular unde trebuia să păzească un telefon. Ştiu asta pentru că în vacanţe îi mai ţineam locul la paza telefonului respectiv, seara, câteva ore, în care bunicul dădea la vite. Telefonul n-a sunat niciodată (iar eu am citit multe cărţi aşteptând să sune) dar ştiam… dacă sună, spun că sunt omul de serviciu, scot singurul caiet din singurul sertar al singurului birou (în afară de birou şi telefon, în cameră mai erau un pat şi un safe) şi notez orice eventuală dispoziţie pentru autorităţile comunale. Dintre toate slujbele, cea de om de serviciu la şcoală era cea mai bănoasă – 750 de lei pe lună. La CAP se plătea prost iar alelalte erau slujbe sezoniere.

Cam asta era viaţa la ţară în comunism.

Dar mai era ceva… Mai era via noastră. Doar a noastră. Via e o chestie grea, e de muncă, trebuie prăşită de vreo patru ori pe an… O fi distracţie cu vinul, dar dacă nu eşti pasionat de vie, bei vin de la alţii. Bunicul păstrase câţiva ari din via părinţilor lui, pe care nu acceptase să îi bage în CAP. Lotul personal era însă o chestie destul de greu tolerabilă în cazul unui ţăran cooperator, mai ales pentru unul respectat, după care trimitea secretarul şareta pe câmp ca să-l aducă la şedinţe. Iar secretarul mereu îi spunea… Hai mă, nea Gheorghe, renunţă la lotul personal, că nu dă bine. Dar bunicul a rezistat. Mult. Decenii. În final însă a cedat.

Îmi amintesc primăvara în care bunicul a scos via.

N-am fost acolo, dar mi-a povestit bunica. A mers la vie cu tractoristul ca să are lotul personal şi să scoată via cu plugul. Ploua mărunt şi el plângea, în timp ce plugul tractorului scotea buştenii din rădăcini. Bunicul avea 62 de ani şi încheia un ciclu, unul început atunci când cedase tradiţia de arendaş a familie sale şi se înscrisese în CAP şi încheiat peste decenii cu renunţarea la lotul personal pe care avea via. Şi când totul părea pierdut, când sfârşitul lumii târa butucii de vie smulşi din pământ de tractor, ei bine, în acel moment nicio minune nu s-a produs. Nu atunci, nu în momentul în care cel mai vrednic om din lume ar fi avut nevoie de ea.

Şi totuşi minunea era acolo, însămânţată poate de frustrarea lui, a unui ţăran analfabet, a unui ţăran ca milioane de alţi ţărani, prea puţin importanţi în faţa acelui cataclism planetar numit comunismul. A mai durat nouă luni. Era primăvara anului 1989. Peste fix nouă luni a venit Revoluţia.

În primăvara lui 1990 plantam via la loc.

Bunicul şi-a luat înapoi nu numai cei câţiva ari ai lotului personal, şi-a luat toate cele şase hectare cu care intrase în CAP, şi-a luat şi cele două vaci, şi-a cumpărat căruţă, cal, plug şi n-a murit niciodată de foame nici în capitalism. Păi dacă am două mâini şi două picioare, cum o să mor de foame? Obişnuia să spună des chestia asta.

Târziu, cândva pe la finalul anilor 90 (eu plecasem deja de ani buni la Bucureşti, dar venisem pentru câteva zile de Crăciun pe la bunici cu nevasta-mea) a acceptat să ne spună de ce a intrat între primii în Colectiv. Puteam să intuiesc răspunsul. Era banal. Nici nu fusese decizia lui. Comuniştii din sat puseseră o mare presiune în primul rând pe străbunicul meu (bunicul încă avea vreo 25 de ani la colectivizare) tocmai pentru că au intuit că dacă pică arendaşul, vor pica unul după altul şi ţăranii mai răsăriţi din sat. Străbunicul le cedase copiilor pământul şi vitele, dar a fost un gest inutil… Nu era un erou, era un agricultor. Cum să îţi trimiţi copilul de 25 de ani la puşcărie? S-au sfătuit între ei şi au ajuns la concluzia că decât la puşcărie mai bine în CAP.

N-am fost dezamăgit de mărturisirea târzie a bunicului meu. Nu toţi suntem urmaşi de eroi, eu sunt urmaşul omului de serviciu de la şcoala sătească, dar, o să vedeţi imediat de ce nu mi-e ruşine de asta, ba din contră.

În fine, dilema bunicului meu…

La 70 de ani era încă puternic, muncea cu râvnă, ţinea vaci, cal, capre, şi o gospodărie înfloritoare. Dar la 80 de ani n-a mai putut. Şi nici n-a mai putut să înţeleagă ce se întâmplă cu lumea în care trăim. Pe la mijlocul anilor 2000 nu mai găsea pe nimeni să-i dea pământul în parte, nici chiar degeaba nu-l voia nimeni, aşa că a rămas nelucrat. La fel şi via. Dar nu găsea oameni nici să-i angajeze. “Oameni tineri, sănătoşi, stau acasă şi beau socialu ăla, îmi spunea. Ce drac de modă o mai fi şi asta eu nu ştiu? Cine îi plăteşte şi de unde? Mă rog cu bani de copii să-mi taie şi mie lemne că nu mai pot şi n-are cine“. Dar nu, nu erau copii cei despre care vorbea, erau bărbaţi de 30 de ani, le spunea el copii căci fuseseră cândva copii la şcoala în care omul de serviciu făcea focul iarna, freca podelele cu motorină şi le spăla veceurile. Toate astea pentru un salariu de 750 de lei. Ţăranul cooperator nu mai înţelegea social-democraţia căci pe vremea comunismului său nu-i dădea nimeni nimic pe de degeaba.

A murit cu această dilemă. Un om născut în capitalism, din familie de arendaş, muncit apoi şi în comunism şi din nou în capitalism, n-a înţeles de unde vin banii pentru asistaţii social. Ştia că de la stat, din taxe şi impozite, dar n-a înţeles conceptul de om plătit ca să stea. N-a înţeles cum statul poate plăti nişte oameni din munca altor oameni, împiedicându-i astfel pe primii oameni să mai vrea să ia 50-100 de lei pentru o zi de muncă la prăşit sau la tăiat lemne.

Pentru că e aberant, e împotriva bunului simţ şi pentru că, da, un astfel de sistem este imposibil de susţinut la infinit.

Această poveste reală este despre egalitatea de şanse.

Poate azi sună aberant şi de neînţeles un astfel de destin. De ce au muncit atât de mult bunicii mei? N-au fost niciodată la mare, la munte, n-au avut astfel de extravaganţe şi, bănuiesc, dacă le-aş fi pus vreodată o astfel de întrebare, tot un soi de extravaganţă prostească ar fi considerat-o. Singurul lucru la care au ţinut morţiş toată viaţa lor a fost să-şi trimită copiii la şcoală. La şcoala de tractoare, la şcoala de maiştrii… nu vă imaginaţi că voiau facultăţi sau mărire socială! Apoi tata, la fel, avea obsesia asta, să-şi trimită copiii la şcoală. O educaţie explicită a vredniciei dar şi o dorinţă de mai mult (căci deşi ne-au ajutat tot timpul bunicii nu ne-au lăsat averi) asta numesc eu egalitate de şanse. Când vă spun de criza din învăţământ sau de nivelul redus al şcolilor de la ţară, când vă explic că se duce dracu naţia cu 41% persoane în vârstă de muncă dar inactive profesional, vi se mai pare normal să vorbim despre marxism? Solidaritatea e bună, ea înseamnă respect pentru cei ce nu pot să muncească, dar e atât de toxică atunci când o confundăm cu pomana! Văd că Alina Mungiu scrie despre eşecul capitalist al unui stat ortodox. Ce glumă!

Statul asistenţial nu există. E o invenţie stupidă, un morfism aberant al unei idei corecte care se numeşte solidaritatea socială.

În Grecia se produce acum o revoluţie bolşevică.

Mă apucă nervii când văd cât marxism este în societatea noastră, câţi intelectuali, puşti, studenţi sau mai maturi, profesori chiar, vorbesc doct despre statul asistenţial. Marxişti care fie n-au trăit, fie n-au înţeles nimic din istoria recentă ne ţin azi lecţii despre statul asistenţial. În general sunt oameni care nici măcar nu înţeleg conceptul de muncă, poate la fel ca Tsipras ăla al grecilor, nu-i înţeleg deloc pe asistaţii în numele cărora revendică puterea politică. Şi nici nu contează, e doar un concept, un alt mijloc de preluarea a puterii.

Azi nici nu mai există stânga sau dreapta.

Nici în Europa şi nici la noi. Există state cu o puternică educaţie a muncii şi state asistenţiale. Ştiţi care este principalul efect al acestui stat asistenţial? Prostirea populaţiei! Coruperea ei! Îndepărtarea de educaţie şi blocarea într-un sistem minimal dar toxic, căci el dă dependenţă! Ştiţi care este culmea populismului celor care susţin statul asistenţial? Retorica anti-capitalistă, anti-bănci, teoriile conspiraţiei… când tu ştii că un sistem prin definiţie deficitar nu poate fi finanţat decât fie pe credit fie prin devalorizare, nu-i aşa că trebuie să ai tupeu ca să urli că băncile nu ţin cu săracii? V-am spus tot timpul că băncile nu sunt sfinte, că lucrează de fapt cu dorinţe şi slăbiciuni ale oamenilor, dar nu, marxistule doct, n-ai înţeles, băncile vor credita pe oricine, cu condiţia ca cineva, indiferent că altcineva, să plătească. Bineînţeles că băncile au creditat Grecia, bineînţeles că ştiau că de 200 de ani Grecia e o gaură fără fund, dar tocmai de aceea au băgat Grecia în Zona Euro… ca să aibă cine plăti pentru ea. Aici nu e vorba de un război între bănci şi asistaţi, ideea asta e indusă de fapt de propaganda marxistă şi străveziu-filorusă, e vorba de faptul că altcineva, nişte oameni care muncesc şi care înţeleg altfel solidaritatea socială, trebuie să plătească o factură care nu-i a lor.

PS În urmă cu mai bine de o lună i-am cerut Alinei Mungiu să scoată toate articolele şi orice referire la mine de pe site-ul Romania Curată. Acest articol de acum, contrapus articolelor pe care le publică azi site-ul respectiv, ar trebui să fie o explicaţie pentru acel gest al meu. Dacă nici Alina nu mai înţelege comunismul, atunci ce pretenţii să mai ai de la alţi analişti şi intelectuali ai societăţii noastre de azi?

PPS Nu-mi uit promisiunea de a scrie un articol despre evoluţia Greciei socialiste. Cum, în linii mari au cam făcut deja alţii asta (e drept în articole din presa internaţională) mi-am propus să trag o paralelă între politicile sociale ale Greciei şi cele ale României din ultimii 25 de ani. Ca să vedeţi în ce capcană am intrat noi înşine şi cât de aproape suntem de greci.

Autor: Moise Guran, 7 iulie 2015
Sursa: Biziday.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Maria: (10-7-2015 la 10:26)

    E circ si balci, domnule Guran. Istoria se repeta, iar noi ne invartim in cerc. Ca si cum, dupa ce am dat o tura de stadion, ne intalnim bunicii si facem schimb de idei, chiar daca sunt morti. Nimic nu dispare, informational. Traim intr-un ocean informational. Avem in ADN-ul nostru toata istoria. Tocmai ca sa n-o mai repetam, vazand ce au patit stramosii. Periodic, apar frustrati ce-si doresc sa fie la putere. Frustratii, ca magnetii, atrag spre ei alti frustrati, creand o masa critica menita sa distruga. N-o sa inteleg niciodata nebunia ce a cuprins poporul german, cand a sustinut un descreierat ca Hitler. Nici nebunia smintitilor ce i-au sprijinit pe Stalin, Hitler, Saddam, Ceausescu. Asta mi se pare ceva ce depaseste granitele normalitatii. Probabil o sa mor si eu cu dilemele mele si o sa va intalnesc, domnule Guran, in timp ce mai dati o tura pe stadionul vietii. O sa va privesc in ochi si-o sa va intreb:dumneavoastra, cei ce reprezentati pentru noi o putere, in sensul ca aveti acces la tv, sunteti niste „voci” respectate, ati facut tot ce se putea pentru ca istoria sa nu se mai repete?
    Ca sa previn aceeasi intrebare venita din partea dvs pentru mine, o sa va spun ce fac eu, desi sunt o anonima. Am luat la „pas” internetul, convingand oamenii sa se implice, sa treaca la treaba, sa dovedeasca faptul ca sunt oameni. Cum? Ajutand copii, batrani, animale, plantand copaci, opunandu-se tavalugului ce aduce suferinta si copilului si batranului si maidanezului, ori animalului salbatic si padurii.
    Nu stiu cati oameni am reusit sa pun in miscare…Tinerii fac mult voluntariat, dar cine-i vede? Pe pe cele mai multe posturi Tv ne ranjesc false modele. Se face intentionat? Nu mai vrem columbici si bibilici, monici si manelisti la Tv. Platiti din huzunarul propriu, ca sa ne prosteasca. Nu mai vrem marionete in politica, ci oameni demni si nepatati. Daca nu, frustrarile acestui popor prea indelung furat si mintit, vor da nastere la curente legionare, fasciste chiar, marxiste, fanatism religios si cam tot ce exista prin strafundurile inconstientului colectiv.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 2

  • Johnny Walsh: (17-7-2015 la 09:07)

    D-l Guran are o serie bună de emisiuni, dar nu trebuie acuma sanctificat, sanctificarea analizelor politice a dus totdeauna la tragedii.

    Sigur că are origine „sănătoasă”, altfel nici nu ar fi ajuns la TVR. România este un stat neocomunist care încearcă să mimeze schimbarea prin tot felul de tertipuri care să prelungească agonia. Toate statele din fostul lagăr comunist au o situație similară, dar România este un exemplu tipic de supraviețuire a unor practici securisto-milițienești rebotezate acum DNA și lăudate de U.E.

    Spectacole televizate, în cea mai mare parte… presărate pe alocuri de situații reale și tragice. Ceea ce vedem la televizor nu este însă tragedia reală, acele mii și mii de tragedii anonime, ale unor oameni care nu au fost și nu sunt politicieni ori în lumea fotbalului, care își caudă dreptatea și o nu o obțin, care au murit cu dreptatea în mână. Pe aceștia nu-i analizează nimeni, ei sunt trecuți la „diverse”, la „victime colaterale”.

    Sunt mii și mii de oameni batjocoriți, umiliți de autorități, de cei puternici, despre care nimeni nu spune nimic, nici nu aud cei de la Bruxelles ori de la Strasbourg. Aceasta este lumea reală, România reală.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • Marco: (31-7-2015 la 00:19)

    In Roma antica dupa ce imperio a castigat multe resurse, politicienii populisti au inceput sa dea Paine si Circ poporului, putin cate putin s-a ajuns ca in Roma sa existe 200-300 mii de asistati sociali, care nu faceau nimic dar aveau painea asigurata. Romanii cultural iubeau agricultura, fiecare roman dorea sa aibe o casa si un teren arabil. Dar administratia a distrus tesutul social productiv al societatii, aduceau grau ieftin din Egipt, iar marii latifundiari foloseau sclavii ca mana de lucru, iar in Roma populistii ofereau asitatilor gratis: ulei, vin si paine. agricultorul roman din peninsula a intrat in faliment, cine sa-i cumpere lui produsele ? pana la urma a ingrosat si el numarul asistatilor sociali din capitala. Mai tarziu cand imperiul a intrat in decadenta, ar fi avut nevoie de acest grup productiv autohton, dar el era distrus de mult, in schimb avea gloata asistatilor care sugeau banul public si amenintau cu violenta daca nu primeau cea ce deja se facuse traditie, sa le dea de pomana, doar pt. ca sunt cetateni romani.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Wanda Lucaciu: (31-7-2015 la 02:33)

    Ceea ce scrie Marco in comentariul lui, este exact ceea ce se intimpla in Statele Unite cu populatia care primeste ajutor de la guvern. In engleza se numeste WELFARE.
    Daca doamne fereste, guvernul american decide sa taie citeva din aceste ajutoruri sociale, toata populatia se revolta. Toti cei care primesc ajutor social au impresia ca au dreptul si l-i se cuvine.Ajutorul social este bun, atitat timp cit este dat pt un timp restrins si oamneii au timp sa se puna pe picioare si sa fie de sine statatori.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • ion a.k.a Nelutiu a.k.a Ion Hotnogu: (9-8-2015 la 16:10)

    Vă mulţumim foarte mult domnule Guran dar nu mai scrieţi despre acele vremuri deoarece tineretul din ziua de azi poate cădea într-o capcană a comuniştilor care mai sunt o mare parte din ei fie în politică, fie în afaceri ( cu Statul bene merci!) fie cu progeniturile prin instituţiile Statului.

    Bunicul meu-D-zeu să-l odihnească în pace a stat fugar prin pădure aprope o lună de zile atunci când au venit comuniştii cu aparatul lor represiv Securitatea, l-au denumit tot chiabur şi au trecut la ceva care au ştiut să facă cel mai bine şantajul.

    După trei săptămâni în care bunica îi aducea mâncare lui bunicul într-un loc din pădure numai de ei ştiut, bunica s-a pitit după lăstăriş şi când a venit bunicul să-şi ridice hrana ( nu umbla fără armă) a crezut că-i dintre acei care-l căutau şi era gata să o împuşte. Atunci bunica s-a aşezat în genunchi şi l-a rugat să vină acasă, să se predea că alfel fetele ( mătuşele mele) vor fi excluse de la studii.

    L-a obligat să cedeze prin Decretul 308 o parte dintre terenuri, i-au luat carul cu boi şi utilajele agricole, l-au botezat chiabur după ce în prealabil Regele Ferdinand îl decorase şi-i dăduse pământ în schimbul rănii primite pe Front.

    Astăzi asistăm cu stuăoare la păstrarea securisto-comuniştilor în mai toate Instituţiile Statului şi nu vedem un viitor prea diferit.

    Vă mulţumesc încă odată domnule Guran pentru articol dar mai ales pentru emisiunile dumnevoastră şi criticele aduse guvernanţilor cu care ne-am procopsit după Revoluţie.

    [Mod.: vă rog să postaţi mereu sub acelaşi nume – Nelutiu]

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.236.145.124