Corupţia în România este subiectul cel mai arzător la acest capăt de lume şi de comunitate europeană. Marea corupţie şi mica ciupeală au aruncat ţara într-o metastază morală. Cum să te revolţi sincer împotriva corupţiei canceroase când propriul eu e implicat în fenomen, vinovat?
Dă şpagă, ia şpagă.
A cui e vina?
Poveste veche. De pe vremea romanilor şi până în comunism am fost “antrenaţi” să mituim pentru o slujbă mai bună, pentru o poziţie mai bună, un bun mai bun, chiar dacă uneori ne-am ales cu ce e mai rău. E o chestie atât de înrădăcinată în psihicul nostru încât a devenit o a doua natură, ca multe alte obiceiuri greu de renunţat: fumat, băut, haleală, ciomăgirea muierilor, toate înrudite cu tradiţiile familiale şi consensul comunităţii. Într-un cuvânt, mentalitate, o încarnare greu de descarnat.
Anul trecut am plecat cu Atlassib la München, la un amic, un tip cu care am crescut în Sibiu în acele minunate zile ciudate ale comunismului uman, când Beatles şi Jimi Hendrix Experience aprindeau undele radiofonice cu ale lor Back în USSR şi Hey Joe; o generaţie care a savurat o libertate scurt trăită, prăpastii ideologice şi speranţe sperioase.
De fiecare data când trec graniţa retrăiesc beţia interzisă altădată – s-o poţi face legal! Ani lungi visasem o fata morgana aparent intangibilă, adică să poţi hălădui liber în căutarea supremei experienţe existenţiale, nu chiar a lui Jimi, dar pe-aproape. A sări afară din ţară atunci însemna de multe ori o experienţă sinucigaşă, dar cu noroc putea deveni o reîncarnare spirituală.
De data asta, imediat după ce am trecut frontiera, aterizând la amicul de altădată, m-am pomenit într-un trecut românesc sibian, plin de saşi şi români privilegiaţi pentru că au rude în Germania Federală, ţanţoşi de parcă ei ar fi câştigat al doilea război mondial; până şi vremea era ca acum 40 de ani, temperată spre neprietenoasă, românii noştri adunând-se în jurul sticlelor de vin roşu, fumând şi bârfind, spunând bancuri şi dându-şi în petec la modul antisemitic.
Mulţi sunt bolnavi sau se dau bolnavi graţie certificatelor procurate de la medici romani din München, de multe ori îndeajuns de adevărate pentru o pensie de boala de vreo 700 de euro; trăiesc în camere la bloc unde n-au voie sa găzduiască “străini” (turnatoria la nemţi e boala grea, se-ascund după perdele şi sună la politie ori de cate ori li se năzăreşte ceva suspect), mănâncă din conserve ieftine şi încearcă s-o mai pună de cate-un grătar cu mici pe malul râului Isar, dar uneori sunt cinstiţi cu câte o amenda de boactării comunitari. Pe de altă parte stau cu urechile ciulite la tot ce se întâmplă în ţară, un fel de Europa Liberă inversă, adoptând expresii şi teorii ale conspiraţiei care mai de care mai fantasmagorice.
E totuşi ciudat cât de rapid, dacă nu instantaneu, prind la noi modelele robotice de comportament şi de limbaj. Cum ar fi „cu siguranţă” şi „ca şi” în loc de „ca”, două dintre catastrofele în timpul guvernării PDL; la un popor pentru care nimic n-a fost vreodată sigur şi pentru care teama de cacofonie e mai tare decât povara agramatismului. E incredibil cum se zbârleşte părul românului când rosteşte cu siguranţă de sine fraze de genul „Cu siguranţă nu exista siguranţa zilei de mâine” sau … ce să mai! Ca şi e şi mai şi, de parc-ai avea un ghimpe sau piercing sub limbă. Mă întreb cum vor zice când vor vrea să spună că ceva e „ca acasă” ? Probabil „ca şi acasă”, ceea ce e mai puţin decât ca acasă la mama. Adică pe drum, dar nu încă acasă…
Eu intenţionam sa mă lipesc la ceva de lucru, să fac un ban în plus, da’ n-am avut noroc, fiind refuzat pe motiv de vârstă. Amicul sibian mi-a dat de înţeles că ar fi bine sa mă vopsesc şi să-mi rad barba, “s-arăţi şi tu mai neamţ.”
Atunci m-am lăsat păgubaş şi-am tulit-o înapoi acasă. Amicul mi-a cumpărat un bilet de autocar până la Sibiu, vârându-mi şi-un sandviş în traistă, dezgustat de aerele mele de om liber care trăieşte în ţară, la ţară. Era într-o duminica pe la şapte seara, sfârşit de august, nori grei şi vânt rece.
„Mi-e dor de soarele din România”, exclamă tânăra femeie lângă care am găsit loc liber, o studentă la stoma în vârstă de 23 de ani, întorcându-se acasă dintr-o scurtă vizită la fratele ei, anestezist internist, care se cuibărise aici cu logodnica germană.
Avea dreptate în privinţa soarelui românesc, probabil penetra o gaura mai mare din stratul de ozon, dar cu o strălucire şi căldură mult mai plăcute decât clima bavareză umedă şi mohorâtă peste care clipoceşte soarele nemţesc printr-o pâclă ca de bere nefiltrată. Vecina mea era vorbăreaţă, ceea ce-mi convenea de minune din moment ce ne îmbarcasem într-o călătorie de 18 ore. Era din Timişoara, unde locuia şi frecventa cursurile facultăţii de medicină.
Nu ai în fiecare zi şansa să conversezi cu cineva mult mai tânăr fără a fi suspectat de intenţii dubioase; e şi mai plăcut dacă persoana în cauză are iniţiativa – chiar îţi permiţi sa fii puţin curios, mai ales când n-ai motive ulterioare, şi eşti sincer cu tine însuţi.
Aşa ca am întrebat-o cum de şi-a ales meseria asta, era cumva visul ei, o tradiţie de familie, sau pur şi simplu bănoasă? Mi-a explicat că era vorba de ani lungi şi multă muncă s-ajungi dentist, şi de şi mai mulţi ani după absolvire până să câştigi ca lumea; nu era o specializare ca alte specializări medicale, când în absenţa unui diagnostic indubitabil boala sau operaţia pot depinde de cât de groasă e şpaga; se baza pe muncă serioasă, onestă, aşa cum o educaseră părinţii ca fiind cheia succesului.
Era hotărâtă să ducă acest proiect pană la capăt şi atunci, doar atunci, când va fi absolut sigură ca şi-a atins ţinta, se va dedica integral vieţii personale. Deocamdată mai locuia cu părinţii pe care-i iubea nespus deşi tatăl ei era foarte strict fiindcă nu voia ca proprii copii să sufere cum suferise el ca să-i crească, să-i hrănească, să-i educe. Ţinuse cu tot dinadinsul ca ei să înveţe limba engleză, să facă progrese zilnice, îi obligase să vorbească în engleză când luau masa împreună, iar dacă se codeau sau nu reuşeau s-o facă satisfăcător îi trimitea la culcare nemâncaţi, să vadă şi ei cum e când trebuie să-ţi câştigi existenţa.
Am încercat să schimb subiectul, întrebând-o cu un zâmbet invizibil (se făcuse noapte smoală) cum se lăuda cu cuceririle romantice.
Nu, mi-a răspunse ea, nu se lăuda cu asta, n-avea nici un prieten, încă n-a avut unul vreodată, nu era momentul pentru aşa ceva, nu pentru ea; e-adevărat că într-a şaptea pusese ochii pe un coleg de clasă, însă nu-l abordase în nici un fel, dar într-o zi, când se-întorcea de la şcoală, el a venit repede-repede după ea şi i-a spus cu o mină teribilă:
„Eşti ultima fiinţă din lume cu care m-as încurca!”
Aşa că acum n-avea o părere prea bună despre ea, şi da, el avusese dreptate, era cam urâţică, dar îşi va aştepta rândul, oricât ar dura.
Era linişte în autocar, lumea urmărea un film cu karate.
Nu m-am mai abţinut şi-am izbucnit într-o tiradă pasional raţională despre cât de important e să descoperi lumea de unul singur şi să–ţi iei zborul din cuib, să te eliberezi pentru un altul, pentru că atunci şi numai atunci ajungi să te cunoşti cu adevărat şi să empatizezi cu ceilalţi; aşadar, ai face bine să te duci acasă, să-l cauţi pe baiatu’ ăla care de fapt ţi-a spus ca eşti singura fiinţă cu care ar vrea să fie – nimeni nu vine la tine nitam-nisam să-ţi declare o chestie aşa de grozavă fără să simtă exact contrariul în inima lui, şi-ar fi bine să-i spui şi lui asta; habar n-ai cât de norocoasă ai fost să te confrunţi cu o asemenea provocare, spune-i, te rog, fiindcă nu ştim dacă nu-i la fel de nefericit ca tine; iar frumuseţea nu-i cea de la televizor, nici măcar cea din oglinda. Ce-ai de pierdut? Poţi inventa orice motiv să faci asta, să vezi cum reacţionează, iar dacă-i este bine, atunci—
“E şomer”, zise ea, întorcându-şi faţa spre geam, zgâind-se în noaptea fără stele.
I-am respectat tăcerea, gândindu-mă totuşi că era de datoria mea s-o oblig cumva s-o facă, poate nu era prea târziu, demontând astfel încremenirea decretată de tată; mă gândeam chiar să-i dau adresa mea de mail ca să mă ţină la curent cum se va fi derulat întâlnirea cu destinul. Nu exista nici un dubiu în mintea mea, fata asta musai trebuia să înşface hăţurile vieţii ei. Acum!
A urmat o linişte deasă, simţeam cum i se rostogolesc gândurile, ciocnindu-se, anulându-se, răbufnind pe la cusături. Timpul trecea furibund dar m-am abţinut să mai adaug ceva, să nu-i scurtcircuitez demersul mintal; aşteptam ca ea să mă întrebe ceva, să pot plusa pozitiv.
Brusc, era 7 dimineaţa, iar unii pasageri trebuiau să schimbe autocarul din moment ce al nostru mergea la Timişoara, apoi la Sibiu. În cele douăzeci de minute interminabile care au urmat toată lumea a debarcat în pauza de toaletă, însă n-am reuşit să-mi amuţesc gândurile stârnite de povestea asta, spunând-mi că n-am voie să exagerez, ca nu cumva să se sperie de entuziasmul meu juvenil, întrebându-mă totodată ce fel de tată era omul acela şi cum îmi va apărea atunci când voi da ochii cu el, pentru că urma s-o aştepte la autogară, s-o duca acasă. Aşa îmi declarase ea mai devreme.
Mentalitatea e mai nasoală decât corupţia, nu-mi venea să cred că încă mai existau astfel de indivizi, dar pe de altă parte îmi erau atât de familiari. De unii tocmai mă despărţisem în München, de alţii la Revoluţie. Minte îngustă, probabil asta înseamnă mentalitate, oamenii devin dependenţi de ea, a renunţa sau schimba ceva cimentat e similar cu un paricid. Simţeam că mi se aprind tâmplele, nu mai voiam sa mă gândesc la asta, adică la trecutul prezent din mentalitate. Doar înainte, tot înainte.
Când m-am întors din pauză, ea lipsea. Aşa că am aşteptat.
Dar când s-a pornit autocarul fără ca ea sa fi revenit, atunci l-am rugat pe şofer să oprească pentru că pierduse un pasager, dar nu, mi-au răspuns cei din jur, fata fusese nevoită să urce în alt autocar, fiind singura care mergea la Timişoara, iar al nostru urma s-o taie direct spre Sibiu, să reducă din întârziere.
La început m-am simţit păcălit, m-am dojenit că nu-i cerusem mai devreme adresa, însă după ce-am cugetat o vreme am ajuns la concluzia ca ăsta era finalul perfect, că aşa n-o să simtă nici un fel de presiune din partea nimănui şi va face ce va crede ea că trebuie să facă, dacă va îndrăzni, eu ii dădusem dezlegare. Schimbarea autocarului era benefică, o forţa să gândească singură în continuare, poate pentru restul vieţii, era o schimbare fatidică de macaz, scăpase chiar şi de mine, tatăl cel bun în care mă erijasem fără să-mi dau seama. Era ca şi acasă acum.
E foarte bine că nu voi şti dacă da sau nu şi de ce, mi-am spus eu. Astfel, nu voi fi dezamăgit, în cazul în care s-ar conforma în continuare mentalităţii sterpe, tocmai pentru că n-aş şti. Plus că-mi pot imagina tot felul de scenarii, la nesfârşit.
Da, m-am simţit şi înţelept, şi rebel, deşi ştiam c-o să mor de curiozitate.
Despre autor:
Teodor Fleşeru, n. 18.10.52, Sibiu. Absolvent facultatea filosofie-istorie Universitatea Bucuresti 1979. Redactor colaborator la TVR, cu Tudor Vornicu 1979-81.
Fuge in Grecia ianuarie 1982, ajunge in Las Vegas, USA. Scrie în engleză, publică în Esquisite Corpse, Baton Rouge Louisiana, Tradewinds, Virgin Islands, Breakfast All Day, UK.
”Caţei şi Dumnezei”, volum proza scurta, Cartea Romaneasca, 2002
Traduce pentru Univers, Polirom, Allfa, Rao beletristică şi non-fiction. Membru USR din 2003.
Cetăţean american şi român cu reşedinţa in Alamor, jud Sibiu din 2005, impreuna cu Crina Oprean, sculptor, şi fiicaVera Fleseru, 2 ani si 7 luni.
Publică articole la Occupy.com
Sper sa mai citim astfel de povestiri in ACUM. Sensibilitate, umor, detasare, talent.
Tocmai am primit un roman in santier si nepublicat pe care noul colaborator si prieten al publicatiei noastre ni-l pune la dispozitie – un serial palpitant !