România se situează ca spectator al unei serii de arestări soldate cu nedumeriri şi multe alte întrebări.
După douăzecişicinci de ani ne confruntăm cu impasul devoalat prin denunţurile recente ca fiind fără doar şi poate cauzat de unii dintre aleşii cetăţenilor prin voturi unanime.
O ultima descindere a mascaţilor se soldează cu arestarea lui Marian Vanghelie, primarul sectorului 5 din capitală, pus sub acuzare pentru luare de mită, prejudicii în valoare de peste 450 milioane de euro şi alte abuzuri în funcţii.
În acelaşi timp soţia sa, Oana Niculescu Mizil, este escortată şi ea de către poliţie la sediul Direcţiei naţionale Anticorupţie.
Încerc să nu pun vreo eticheta a partidului de care aparţin politicienii vizaţi, reţinuţi. Aproape fiecare partid îşi are exponenţii infracţionali şi aceasta ca într-o ţesătură de păianjen mafiot convinge că avem de-a face cu elemente de crimă organizată.
În anii ’90 am vizitat New York-ul şi mai ales cartierul Brooklyn. Un bun prieten, el însuşi scriitor şi originar din acea zona, mi-a relatat cu lux de amănunte episoade din perioada mafiei italo-americane din New York. Am vizitat locuri, restaurante, străzi aflate sub controlul unor familii de mobsteri, şi chiar casa în care s-a filmat filmul: Goodfellas (1990). De la evaziuni fiscale şi până la şpăgi, toată scena mafiotă se derula într-o înţelegere diabolică cu reprezentanţii corupţi din poliţie, din justiţie, din politică. Ecranizarea peliculei amintite reface o ierarhie a crimei organizate, anihilate doar în urmă unui denunţ venit tocmai din partea unuia dintre arestaţi.
Denunţătorului i se asigura eliberarea şi protecţia de martor, conform unui act de clemenţă.
Ultimele arestări din România sesisează sârgul cu care inculpaţii se întrec în denunţuri. Lumea lor privită din afară – suita de automobile de lux, excursii în ţări exotice, extravaganţă sa – nu diferă cu mult de scenele din filmele lui Scorsese.
Oamenii de jos sunt spectatorii dezarmaţi, cei afectaţi în ultimă instanţă, supuşi tăierilor salariale ale pensiilor, ale degringoladei din învăţământ şi din sănătate.
Denunţul în sine nu poate fi îndeajuns pentru a proba infracţiunile după unele formulări repetate în mass-media, chiar lăsând impresia că inculpaţii devin victimele sistemului.
Trebuie citit cu atenţie conţinutul denunţurilor în cazul Udrea, Cocoş, Bică, Vanghelie nu ca document juridic-acuzator, ci ca pe un posibil scenariu cinematografic. Vom ajunge să regăsim uşor similitudini cu capii reţelelor din New York.
Un film cu un personaj, edilul unui cartier ce abia îşi trage mânuţa sub povara unui ceas în valoare de peste o sută de mii de euro şi în contrast cartierul Ferentari a cărui reclamă nu o definesc eu. Inculpatul Vanghelie declamă: „Trăim în ţara denunţurilor!”
Începutul arestărilor, expunerea făptaşilor nu poate reprezenta decât o etapă pozitivă. New York Times dedică unpertinent articol legat de lupta anticorupţie din România.
Să sperăm că viitorul guvern, cât şi cabinetul prezidenţial Johannis, vor atribui atenţia şi continuitatea în ofensiva împotriva corupţiei la cel mai înalt grad de eficienţă.