Ceva e nefiresc în comportamentul liderilor vest-europeni faţă de Rusia şi faţă de asaltul rusesc asupra Ucrainei. Un soi de stînjeneală, amestecată cu nepricepere şi lipsă de autoritate fac din întîlnirile faţă în faţă ale occidentalilor cu Vladimir Putin ocazii pline de neînţelegeri.
Ceea ce e cu atît mai strident cu cît Vladimir Putin şi statul condus de Putin manifestă o dezinvoltură fără cusur. Ruşii n-au nici o problemă să facă absolut ce vor, să mintă, să bruscheze, să ucidă sau să acuze Occidentul de toate crimele comise de mercenari ruşi. De fiecare dată, partea occidentală lasă nespuse lucrurile grave şi înfăşoară cel mai mică reproş concret în nenumărate precauţii, paranteze şi justificări. Oricum, cînd Occidentul decide să răspundă cu sancţiuni, hotărîrea e automat urmată de promisiunea că pedeapsa va fi ridicată, într-o clipă, după cel mai mic semn de îmbunare rusească.
De unde încurcătura care pare să copleşească un diplomat sau occidental, îndată ce trebuie să spună lucrurilor pe nume în prezenţa sau chiar în absenţa oficialilor ruşi? Explicaţia cere multe precizări istorice, dar nu e chiar atît de complicată.
E bine de pornit de la bazele morale ale relaţiei cu Rusia şi nu de la complicaţiile de culise de care se ocupă de cele mai multe ori corespondenţii de presă. Psihologia şi morala decid, adesea, peste capul guvernelor. Trebuie spus de la bun început că întîlnirile cu Rusia nu seamănă cu alte întîlniri politice. Rusia nu apare la masa de negocieri ca orice alt stat bun sau rău, amic sau inamic. La fiecare întîlnire majoră liderii ruşi apar în faţa occidentalilor flancaţi de o contradicţie care îi pune în mare dificultate pe interlocutorii occidentali. E vorba de o problemă de statut şi identitate. Cine sînt, de fapt, reprezentanţii statului rus? Nu e deloc uşor de spus. Una e varianta oficială şi alta realitatea din spatele numelor, drapelelor şi funcţiilor.
Oficial, e vorba de liderii politici ai statului rus democratic şi post-sovietic. Mai departe, lucrurile se complică. Aceiaşi oameni care deţin funcţii oficiale într-un stat organizat după model democratic, sînt şi invadatori, propagandişti şi şantajişti de stil sovietic. Ei preamăresc trecutul sovietic şi tot ei au convins populaţia rusă că Europa de Vest e pe punctul de a invada Ucraina, că Ucraina e condusă de un guvern fascist şi că Rusia e din nou victima unui complot pus la cale în marile capitale europene.
Atunci, poate e cazul să trecem cu vederea complicaţiile prezentului şi să ne întoarcem la trecutul care ne leagă cu adevărat. Poate e cazul să vedem în reprezentanţii imperfecţi ai statului rus pe urmaşii celor ce ne-au fost aliaţi şi au salvat Europa de nazism în al Doilea Război Mondial. Da, numai că lucrurile nu se opresc aici. Căci, înainte de a salva Europa, statul sovietic s-a gîndit s-o împartă cu naziştii, pe baza unei alianţe entuziaste. Dar n-au eliberat, oare, sovieticii Estul Europei? Ba da, dar doar spre a-l ocupa militar şi pentru a-l transforma în colonie sovietică, pe următorii aproape 50 dea ani. Eliberarea de nazişti a fost transformată pe loc în eliberarea de orice formă de libertate. Estul Europei a fost sărăcit, adîncit în teroare şi bun plac, închisorile şi minciuna au luat locul vieţii publice. Ne întîlnim, deci, şi în acest punct, cu marea contradicţie care face din factorul sovieto-rus o forţă ambivalentă: şi eliberator şi ocupant, şi anti-fascist şi pro-totalitar. Şi atunci cu cine negociază liderii occidentali?
Traian Ungureanu, 26.02.2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.