caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Romania



 

Prestigiul distrus al clasei politice şi pericolul autoritarismului

de (31-1-2015)
9 ecouri

 
În justificata exersare a euforiei legate de demantelarea caracatiţei corupţiei transpartinice şi sub spectrul unei posibile şi necesare reaşezări a societăţii româneşti pe principiul domniei legii, devine din ce în ce mai evidentă posibilitatea reală a disoluţiei iremediabile a celor două curente politice majore care au dominat viaţă politică autohtonă în ultimii 25 de ani.

Atât “Stânga” cât şi “Dreapta” mioritică (sau, într-o identificare ceva mai precisă dar extrem de şubredă doctrinar, “social-democraţia” şi “liberalismul”) sunt, în acest moment, aproape complet decredibilizate! Pleiada de politicieni care a jucat, timp de peste 20 de ani, cartea sfidării, a suficienţei, a infailibilităţii, a intangibilităţii, a atotputerniciei, cartea ignorării deşănţate a legii şi a dezinteresului total şi neechivoc faţă de dorinţele cetăţenilor români, se prăbuşeşte grotesc şi lamentabil sub tirul arestărilor. Zeci (Dumnezeule, ce cifra demnă de ţări bananiere…!) de parlamentari, miniştri, judecători, procurori, primari, oameni de afaceri – împreună cu zeci de alte personaje aflate în anturajele acestora – sunt anchetaţi, reţinuţi şi condamnaţi. Iar dna Kovesi ne lasă să înţelegem că… abia a “ieşit la încălzire”! Foarte bine!

Uriaşa problema a României ultimului sfert de veac a fost şi este că aceste curente politice la care m-am referit, aceste orientări doctrinare şi coagulări partinice sunt, pe cât de minunat exprimate filozofic, programatic şi doctrinar, pe atât de lipsite de autenticitate în expresia lor pragmatică. Nişte simple forme fără fond. Cu excepţia primilor ani de după evenimentele din decembrie 1989, undeva în perioada 1990-1996 (când doctrinele şi formaţiunile politice erau identificabile printr-o evidentă diferenţă de discurs poltic şi, mai ales, de acţiune politică), anii ce au urmat s-au dovedit extrem de eficienţi în uniformizarea actului politic şi în relativizarea completă a spaţiilor doctrinare. Cum actul de putere nu se poate înfăptui singur, factorii care au dus la atenuarea, până la dispariţie, a diferenţelor dintre exerciţiul politic al Stângii şi cel al Dreptei (?) au fost… oamenii politici. Căci nicio instituţie nu există în eter, ca un fel de fantomatică prezenţă, difuză şi autosuficientă prin enunţarea numelui acesteia. Nicidecum! Instituţiile statului – indiferent că vorbim de Parlament, Guvern, Preşedinţie, Justiţie, Poliţie, etc. – sunt definite de… oamenii care le populează şi, mai ales, care le conduc. Iar oamenii politici români au reuşit să distrugă, iată, instituţia partidului politic autohton!

Partidul politic românesc a trecut rapid din faza normală, consacrată constituţional şi, dacă vreţi, academic, de grupare de oameni constituită pe baza liberului consimţământ, ce acţionează programatic, conştient şi organizat pentru a servi interesele unor clase, grupuri sociale, comunităţi umane, pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice în vederea organizării şi conducerii societăţii, conform cu legile statului de drept şi idealurile proclamate în platforma program, în faza anormală, consacrată de realitatea ultimilor 25 de ani, de grupare transpartinică şi nedoctrinară, constituită pe baza liberului consimţământ, a cărei acţiune conştientă şi organizată vizează acapararea puterii politice în vederea accesului la resursele statului pe care să şi le însuşească şi să le gestioneze în folos de grup, cu sfidarea legii şi în conformitate cu interesele stabilite de grup. De aceea, spuneam în paragraful anterior, încadrarea coagulărilor politice în curente politice reale este o întreprindere extrem de hazardată… Căci principalul “curent politic” al eşichierului post-decembrist a fost furtul organizat! Principalul target al accederii la guvernare a fost accesarea multitudinii de oportunităţi oferite de pârghiile de putere în scopul îmbogăţirii rapide şi pantagruelice a oamenilor politici care intrau în cercul puterii. O delirant de mare parte a masei de politicieni a devenit neidentificabilă doctrinar şi nefrecventabilă din punct de vedere al interesului public. Însă extrem de „folositoare” din perspectiva coruptibilităţii. Încet, încet, clasa politică a devenit un imens SRL, mascat. Un SRL politic.

O uriaşă bursă a oportunităţilor ilegale (sau legale, dar folosite ilegal), alimentată de către o parte a mediului de afaceri – parţial, de sorginte interlopă, dar nu numai – şi, pe cale de consecinţă, s-a transformat într-o organizaţie cu o nedisimulată vocaţie mafiotă. Spun “vocaţie” şi nu “structura” – ca şi definiţie integratoare – deoarece o majoritate relativă a acestei organizaţii, numită în mod abuziv “clasa politică”, a reuşit, din nepricepere sau din frică, să rămână… în afara cercului de putere cu acces la banii publici. Adică, în afara SRL-ului politic. Ceea ce mă face, repet, să folosesc doar noţiunea de “vocaţie mafiotă” şi nu pe cea de “structura mafiotă”…

Însă reacţia faţă de acest aranjament anti-constituţional şi ilegal, acest cadru instituţionalizat nedemocratic, acest establishment – în interiorul căruia, România a devenit spaţiul de exprimare a voinţei grupurilor de interese şi nu a suveranităţii poporului -, a fost una destul de firavă din partea societăţii civile şi a cetăţeanului în general. Electoratul a amendat doar până la un punct acest cancer al societăţii româneşti, prin refuzul de a ieşi la vot. Un refuz limitat şi destul de difuz. Scârbit, speriat şi resemnat, alegătorul a trebuit să înveţe că SRL-ul politic carpato-danubiano-pontic a devenit o realitate la care trebuie să se adapteze pentru a supravieţui. Cetăţeanul a fost constrâns să renunţe la principii şi să accepte compromisul existenţial. Undeva însă, în subconştientul colectiv, acelaşi cetăţean a sperat… Participarea la alegerile prezidenţiale de anul trecut, participare care a produs victoria surprinzătoare a lui Klaus Johannis, a confirmat existenţa acestei speranţe. Speranţa că establishmentul va fi contestat şi provocat. Iar contraatacul DNA împotriva corupţiei transpartinice tinde să confirme această speranţa.

România este, încă, dependentă de euforia momentului noiembrie 2014. Un moment ce transferă dinspre electorat spre Palatul Cotroceni, valori şi expectanţe utopice şi conferă tentaţii vădit executive unei funcţii care, în cel mai bun caz, are valenţe semiprezidentiale. Românii se îndepărtează astfel, subconştient, de partide. Se delimitează de marasmul corupt al vieţii parlamentare şi de sfidarea la care au fost supuşi de către cei delegaţi să le susţină şi să le apere interesele (recte, parlamentarii şi partidele politice). Subconştient, cetăţenii se apropie de o instituţie/persoană – Klaus Johannis – pe care legendele urbane îl investesc cu puteri pe care şeful statului nu le are şi pe care, sper, nu le va invoca.

Mă întreb: dacă acest trend se va menţine – alimentat, fără doar şi poate, de activitatea necesară şi salutară, de altfel, a DNA – nu devine cumva predictibil să ne confruntăm cu un recul major al coagulărilor partinice de pe eşichier şi, in extremis, cu o îndepărtare dramatică a cetăţeanului de principiile pluripartidismului şi parlamentarismului? Iată o chestiune tulburătoare pe care spaţiul nu îmi permite să o dezvolt, dar la care voi reveni într-o analiză ulterioară. Cert este că în absolut toate sondajele de opinie din ultimii 15-20 de ani, partidele politice şi Parlamentul României au înregistrat printre cele mai mici procente în ceea ce priveşte încrederea cetăţenilor în instituţiile statului. Dacă nu cumva, cele mai mici… Iar, în contextul actual, este previzibil ca bruma de încredere să se prăbuşească pur şi simplu.

În condiţiile ofensivei anti-corupţie, coroborată cu transferul de încredere către Preşedinţie despre care discutam – deci, către o autoritate a statului lipsită de atributul dezbaterii (!) în actul de decizie –, concomitent cu alunecarea în derizoriu, în ochii opiniei publice, a partidelor politice şi, nu în ultimul rând, în contextul apariţiei în chiar interiorul UE a unor democraţii având profunde derapaje nedemocratice (democraţii neliberale) -, riscul alunecării României către un prezidenţialism autoritar, indus nu de persoana preşedintelui, ci de chiar preferinţele cetăţenilor (!), nu poate fi ignorat. Iar dezvoltarea conflictului ruso-ucrainean de la graniţa de nord-est a României intensifică acest risc pe măsură ce provocările cauzate de proximitatea unui război ar putea presupune concentrarea actului de decizie politică şi militară într-un spaţiu de autoritate cât mai restrâns ce scapă dezbaterii, din motive evidente de operativitate…

De aceea, pentru a evita un asemenea scenariu îngrijorător, avem o urgentă şi disperată nevoie de o nouă clasa politică! Avem nevoie de oameni politici noi, tineri şi profesionişti. Oameni de caracter. Oameni politici cu o gândire şi un mod de acţiune diferite, dedicate domniei legii şi respectului pentru interesul public.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (31-1-2015 la 23:49)

    @Daniel Uncu

    Zeci (Dumnezeule, ce cifra demnă de ţări bananiere…!) de parlamentari, miniştri, judecători, procurori, primari, oameni de afaceri – împreună cu zeci de alte personaje aflate în anturajele acestora – sunt anchetaţi, reţinuţi şi condamnaţi. Iar dna Kovesi ne lasă să înţelegem că… abia a “ieşit la încălzire”! Foarte bine!

    Ce vă face să credeţi că se poate avea încredere în ceea ce face această doamnă, pe care o aplaudaţi? Oare urmărirea penală şi procesul rapid din vara trecută a celor 11 coacuzaţi în procesul poreclit „Telepatia” reprezintă un exemplu de urmat?

    De aceea, pentru a evita un asemenea scenariu îngrijorător (”concentrarea actului de decizie politică şi militară într-un spaţiu de autoritate cât mai restrâns ce scapă dezbaterii” – VM), avem o urgentă şi disperată nevoie de o nouă clasa politică! Avem nevoie de oameni politici noi, tineri şi profesionişti. Oameni de caracter. Oameni politici cu o gândire şi un mod de acţiune diferite, dedicate domniei legii şi respectului pentru interesul public.

    Această dorinţă pioasă, repetată la infinit peste tot, sună ca o litanie. Mă întreb în primul rând de ce se presupune că oamenii politici tineri ar fi complet diferiţi de cei în vârstă. Oare vârsta este cea care determină convingerile adulţilor?

    Si apoi, ce înseamnă sa fii tânăr? Fosta şefă de la DIICOT (anti-mafia), dna Alina Bica, aflată în arest, era tânără sau bătrână, la cei 40 de ani ai ei, pentru poziţia pe care o avea? Dar dna Elena Udrea, de aceeaşi vârstă, fost ministru şi candidat la preşedinţia statului, aflată sub urmărire penală?

    Mai sunt curios să aflu unde, cum şi de către cine sunt în curs de formare acei presupuşi „profesionişti” ai politicii, mult diferiţi de cei din jurul lor, care se vor dedica „domniei legii şi respectului pentru interesul public”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dan Uncu: (1-2-2015 la 09:12)

    Domnule Manta,

    va rog sa cititi comentariul meu publicat tot pe acest site acum 48 de ore – „Ofensica DNA si un necesar exercitiu de incredere” – si veti intelege care este abordarea mea referitoare la ceea ce face DNA si Justitia din Romania. Asta referitor la prima dumneavoastra intrebare.

    In ceea ce priveste cea de a doua intrebare, raspunsul este ceva mai complex si este legat de dorinta mea de a identifica solutii, nu neaparat de a oferi formula ideala – care nici nu exista. Vreau sa cred ca, in afara unor exceptii, cei mai tineri nu au apucat sa devina suficient de cinici si suficient de maculati moral, ca sa considere coruptia un modus vivendi. Pana la urma, totul se rezuma la caracter si nu la varsta. Dar, mi-ar placea sa cred ca, in cazul celor tineri, acest caracter a putut sa se modeleze intr-un climat diferit de cel al compromisurilor si laxitatii principiale cu care eu/noi m-am/ne-am confruntat si pe care l-am respins toata viata – cu repercusiunile financiare si sociale de rigoare…! Iar, caracterul se modeleaza, cum spuneam.

    Pana acum vreo 2-3 ani, „modelul” de succes era reprezentat mediatic de interlopi: Becali, Copos, Nastase, Pinalti, etc. Oameni despre care toata lumea intuia – iar unii chiar stiau – ca sunt corupti sau sunt grav certati cu legea. In ciuda acestui fapt, nu li se intampla nimic. Din contra! Acum… au ajuns dupa gratii…! Deja, fiica mea imi spune (are 19 ani!) ca, in sfarsit, „nu ii mai vedem pe indivizii aia la televizor… s-au dus acolo unde le este locul…”. Este o reactie normala a unui om normal, fata de mediul sufocant in care am trait cu totii din 1989 incoace.

    De aceea cred ceva mai mult – la nivel de masa – in normalitatea morala a celor mai tineri, decat in perpetua tentatie a compromisului – tot la nivel de masa – a celor care s-au obisnuit cu compromisul… Daca veti analiza cu atentie reactiile din main stream media dar si de pe retelele de socializare, veti vedea ca relativizarea este din ce in ce mai pronuntata la cei de varsta mea si, aproape, inexistenta la cei tineri. Mizez, asadar, pe cei tineri fara sa abordez exclusivist aceasta miza.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (1-2-2015 la 22:32)

    O analiza foarte interesanta a unei situatii pe care un presedinte de calitate ar putea s-o gestioneze foarte usor lucrand cu acei oameni care au credibilitate si transferand in acest mod credibilitatea de care se bucura (dar si raspunderi) asupra lor.

    Dar pentru a putea face aceasta, D-l Iohannis are de dat un munte la o parte: un guvern bine „insurubat” in coruptie si minciuna. Sa speram ca va fi ajutat in continuare de DNA in „desurubare”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (2-2-2015 la 00:44)

    @Stefan

    > D-l Iohannis are de dat un munte la o parte: un guvern bine „insurubat” in coruptie si minciuna.

    Mi-e temă că guvernul este doar vârful icebergului. Mai este parlamentul, apoi toată administraţia, până în adâncimi, până la cel mai mic Consiliu Comunal. Şi partidele care supervizează toate astea…

    Iar Constituţia acordă preşedintelui doar puteri limitate, insuficiente pentru a influenţa substanţial linia guvernului

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (2-2-2015 la 20:04)

    Stimate domnule Uncu,

    Am dat curs rugăminţii dvs. şi am citit şi articolul dvs. intitulat “Ofensiva DNA şi un necesar exerciţiu de încredere”. Am sperat că acesta va răspunde la întrebarea mea, care se rezumă la a pune sub semnul întrebării exerciţiul de încredere la care vă supuneţi şi pe care îl propovăduiţi.

    Nu am găsit nici în acest articol răspunsurile pe care le căutam, ci doar reiterarea aceloraşi dorinţe:

    > Şi care, conform afirmaţiilor dnei Kovesi, are în lucru peste… 5.000 de dosare! Ceea ce este, finalmente, de-a dreptul incredibil, salutar şi atât de purificator!
    > Am, aşadar, nevoie să cred în procurori, în procurorii militari, în DNA şi în Justiţie! Am nevoie să cred că România se îndreaptă, iată, către o asanare morală binemeritată. De aceea am să mă supun, temporar, unui exerciţiu de încredere. Încredere!

    În pofida lecturii, mă rod în continuare aceleaşi îndoieli, legate de încrederea, fie ea şi temporară, într-o renaştere a organelor de urmărire şi a celor de justiţie, a căror muncă de până acum a fost, de exemplu, pusă sub semnul întrebării printr-un număr record de decizii contrare ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (numele URL-ului fiind edificator):
    http://www.ziare.com/stiri/cedo/romania-are-cele-mai-multe-condamnari-la-cedo-dintre-tarile-ue-1101434

    Eu nu văd cum nişte sisteme găunoase şi obediente (deşi independente prin lege) s-ar putea reforma ele însele, fără intervenţii decise şi decisive din afara lor, prin care să se facă necesara curăţenie, pe baza evaluării prestaţiilor individuale ale celor din sistem.

    Clasa politică este aleasă periodic de popor, şi să sperăm că cutremurul recentelor alegeri prezidenţiale nu numai să o înveţe minte, dar şi că viitoarele alegeri, oricând şi oricum ar avea ele loc, să o schimbe. Acest val trebuie să se propage şi în domeniile despre care vorbim aici, fără să se opintească deci în zidul independenţei organelor de urmările, judecare şi pedepsire. În nici un caz nu trebuie să rămână valabil în continuare, sau să se întoarcă, ceea ce declara ieri d-na Elena Udrea, practic un simbol al sistemului ajuns la scadenţă: „Cine are cătuşele este si cel care conduce România”.

    Deoarece am scris destul, renunţ la a discuta în continuare subiectul primenirii instituţiilor prin venirea tinerilor. Mă voi limita la observaţia, greu de contestat, că a fost ales, cu o majoritate impresionantă, un preşedinte al României de 55 de ani, şi nu unul de 42. Nu cred că vârsta a fost cea care i-a departajat pe candidaţi, ci convingerile acestora.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Dan Uncu: (3-2-2015 la 11:30)

    Dle Manta,

    avem vederi complet diferite asupra subiectelor. Asa ca, haideti sa fim de acord ca nu suntem de acord! Imi pastrez increderea in statistica – neextrapolata la doua persoane Johannis vs. Ponta (!) – in cei mai tineri, din motive psiho-sociale pe care le-am explicat. Nu mai revin.

    In ceea ce priveste nevoia de incredere in procurori si Justitie, ea imi este necesara pentru a avea… de unde sa diminuez aceasta incredere pe masura ce ofensiva anti-coruptie (fara precedent in Romania atat ca amploare, cat si ca palier al puterii avut in vedere!) se va fi dovedit ineficienta sau grevata de flagrante partis pri-uri. Psihologic si intelectual NU sunt construit in virtutea prevalentei paradigmei cinismului si a neincrederii, ci pe ce opusul ei. Imi este mult mai la indemana sa „ofer” incredere de la bun inceput, si sa o retrag, gradat, pe masura ce constat derapaje, decat sa nu ofer nici un fel de incredere la inceput, pentru ca, abia ulterior, gradat, sa cresc gradul de incredere. Ma refer aici atat la oameni, cat si la fenomene obiective. Psihologic nu sunt si nu am sa fiu genul cinic-frustrat, vesnic in cautarea motivelor de a invalida persoane, actiuni sau inactiuni, in speranta ca, prin invalidare a priori (!) si vocatie critica imi voi maguli ego-ul sau imi voi justifica propriile teorii… Neincrederea nu construieste absolut nimic! Nu poate decat sa darame! Iar sa daramam este extrem de usor!

    In acest moment, DNA-ul are nevoie de sprijin si sustinere pentru a putea sa isi faca treaba. Daca invalidam actiunile DNA-ului – analitic si atitudinal – inainte de a avea motive reale si constructive ca sa facem acest lucru, atunci ramanem fara argumente ale corectarii ulterioare ale activitatii sale. Nu poti corecta ceva ce ai anulat inainte de a incepe ca acel ceva sa se exprime…! Iar DNA-ul se exprima extrem de bine – atat statistic, cat si tehnic – in spatiul luptei impotriva coruptiei, cel putin deocamdata! Este DNA-ul o institutie neprihanita, lipsita de interese impuse sau induse? O institutie de cocheteaza in incoruptibilitate? Logica imi spune ca nu! Dar, deocamdata, Romania are nevoie de aceasta ofensiva. Singura din ultimii 25 de ani!

    O ultima chestiune: in limite rezonabile, incerc sa nu judec viitorul in functie de trecut. Nu resping ideea lui N.Iorga conforma careia cine nu isi cunoaste trecutul este condamnat sa il repete. INSA… am invatat, atat ca jurnalist, cat si ca om de afaceri, atat ca analist si consultant politic, cat si ca vremelnic implicat in politica, despre relativitatea temporala a etichetarilor si convingerilor…! De aceea, daca pana acum vreo 2 ani aveam motive reale de a ma indoi de bunele intentii ale DNA, in ultimul timp incep sa contabilizez acele motive pentru care DNA, pe palierul luptei impotriva coruptiei – sa ne intelegem, merita toata increderea in acest moment!

    Cat despre adevarurile mineriadelor si cele ale evenimentelor din Decembrie ’89, asa cum am scris si in nenumarate analize si comentarii, Justitia si procurorii nostri ne sunt, inca, datori. Cu varf si indesat!!! 🙂

    O zi placuta!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Dan Uncu: (3-2-2015 la 11:39)

    Ar mai fi de facut o precizare, pentru toti cititorii…

    Ideea analizei „Prestigiul distrus al clasei politice şi pericolul autoritarismului”, daca nu s-a inteles (?), este cea legata de pericolul alunecarii naturale a cetateanului spre sustinerea autoritarismului. Acesta este punctul nevralgic, ipotetic, al starii actuale a clasei politice autohtone si la asta se refera, in primul rand, analiza – asa cum a sesizat perfect Stefan Maier.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (3-2-2015 la 17:14)

    @Dan Uncu

    Faptul că suntem în dezacord este evident, dar nu sunt sigur dacă ne-am înţeles în ce anume şi nici asupra felului în care motivăm cele afirmate.

    Iată un exemplu:

    > Imi pastrez increderea in statistica – neextrapolata la doua persoane Johannis vs. Ponta (!) – in cei mai tineri, din motive psiho-sociale pe care le-am explicat.

    Nu am găsit în toate cele afirmate de dvs. statistica la care vă referiţi. Mă îndoiesc că poate exista o statistică care să fie decisivă pentru lămurirea subiectului nostru. Se afirmă (nu am găsit date statistice) că tinerii ar fi votat masiv pentru cel care a devenit noul preşedinte, dar să nu uităm nici faptul că în trecut mulţi dintre tinerii României s-a alăturat unor grupări de tristă faimă sau au sprijinit dictaturi sângeroase.

    Revenind la subiectul central al discuţiei noastre, cel al exerciţiului dvs. de încredere necondiţionată in DNA, permiteţi-mi să vă citez din nou:

    > Psihologic si intelectual NU sunt construit in virtutea prevalentei paradigmei cinismului si a neincrederii, ci pe ce opusul ei.

    Deşi nu prea văd de ce trebuie să vorbim despre dvs. personal, lucru oricum jenant şi cu un risc considerabil de a cădea în ad hominem, este o atitudine corectă în general. Ar fi bine ca o asemenea atitudine să ţină seama şi de înţelepciunea binecunoscutei afirmaţii: Eternal vigilance is the price of liberty (vigilenţa permanentă este preţul plătit pentru libertate – atribuită unor diferiţi gânditori americani).

    Este sănătos să fim vigilenţi atunci când vorbim despre o organizaţie care a activat, sub diverse nume, dar cu aceeaşi misiune, din anul 2002. Nu cred că cineva poate afirma cu seriozitate că nivelul de corupţie din România a scăzut considerabil în ultimii 12 ani, şi nici că instituţia în cauză, care s-a activat puternic doar de scurtă vreme (de ce oare atât de târziu?), si-ar fi schimbat componenţa. Cred că dorim ca pe viitor nivelul de corupţie să scadă puternic şi nu dorim ca lupta împotriva ei să fie folosită, în mod selectiv, în jocul pentru putere, influenţă şi îmbogăţire necinstită.

    > Cat despre adevarurile mineriadelor si cele ale evenimentelor din Decembrie ’89, asa cum am scris si in nenumarate analize si comentarii, Justitia si procurorii nostri ne sunt, inca, datori. Cu varf si indesat!!!

    Să avem pardon, dar cred că ei ne-au rămas datori cu mult mai multe lucruri.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Dan Uncu: (4-2-2015 la 09:08)

    Ati inteles gresit sau eu nu inteleg ce ati vrut sa spuneti, dle Manta ? Afirmam, asadar: „Cat despre adevarurile mineriadelor si cele ale evenimentelor din Decembrie ’89, asa cum am scris si in nenumarate analize si comentarii, Justitia si procurorii nostri ne sunt, inca, datori. Cu varf si indesat!!!”.

    Din aceasta fraza simpla, de altfel, reiese ca ei ne sunt datori. Procurorii, adica! Sa explic si altfel: in speta adevarurilor mineriadelor si a adevarurilor legate de evenimentele din decembrie ’89, procurorii si intreaga justitie autohtona au datorii mari fata de noi! Asta este ceea ce am afirmat! Nu m-am referit la alte spete si domenii de interes fata de care Justitia si Parchetele ne-ar putea fi datoare. Asadar, nu exista nici o contradactie sau vreo omisiune de rationament. Deci, de ce sa „avem pardon”? :)))) Ma rog…

    In ceea ce priveste exercitiul analitic al oricarei persoane, el tine indubitabil de matricea psihologica si intelectuala individuala, de capacitatea de discernamant, de inteligenta academica si emotionala, de accesul la cultura si informatie, de mediul in care s-a format, de principiile si valorile morale care o definesc, etc. Iar a vorbi despre aceste „ingrediente”, care asezoneaza exegezele in materie, poate ca este jenant pentru dumneavoatra, dar nu si pentru mine. Este o chestiune de autenticitate…!

    In plus, am explicat in raspunsul anterior DE CE imi asum TEMPORAR (!) acest exercitiu de incredere in DNA. Cred ca am fost mai mult decat clar.

    Consider dialogul inchis, caci tema este extrem de vasta si nu poate fi epuizata in acest mod. Voi reveni cu alte analize, comentarii, statistici (!), care cu siguranta ne vor oferi din nou ocazia sa polemizam cordial.

    O zi placuta, in continuare!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.175.212.130