caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Relativităţi Culturale



 

Sublimul Bejart a executat ultimul „grand-jete”: spre eternitate

de (3-12-2007)

„După mine, dansul este, mai întâi, un fenomen de obârşie religioasă şi implicit socială, astfel, în măsura în care rămâne un fenomen religios şi social, şi-a îndeplinit funcţiunea. Dansul e un rit sacru sau un rit uman, motiv pentru care mi-a implicat într-atât interesul şi pasiunea. În momentul când devine un simplu divertisment, încetează să mai fie dans…”

Cu acest credo estetico-filozofic, a păşit Maurice Béjart în prodigioasa-i carieră, devenind ilustrul pionier al dansului contemporan în Europa. Termenul de „dans modern”, care i se atribuia cu o oarecare facilitate de limbaj, nu-i era câtuşi de puţin pe plac deoarece, „în spatele acestui termen generic – îmi mărturisea el într-un interviu acordat la Lausanne în 1988 – se poate cuibări cu uşurinţă orice impostură, dar şi pentru că, prin definiţie, modernul e supus demodării…”.
Graţie lui, mii de spectatori au parcurs continente ignorate, descoperind Stravinski şi „le grup de rock U2”, Teodorakis şi Mozart, Wagner şi Freddie Mercury, muzica tradiţională din Ciad,… şi… Nietzsche. Inspiraţia lui n-are frontiere.
Operele béjartiene au exersat întotdeauna asupra mea o fascinaţie, atât prin intensitatea lor emoţională cât şi prin spiritualitatea pe care o degajau, mai cu seamă într-o perioada de saţietate cauzată de structura hiperestetizantă şi conservatoare a dansului academic.
După două secole de dans clasic, unde baletomanii formau un cerc de spectatori elitist şi relativ limitat, extaziat de magia prinţeselor diafane, sau a silfidelor zburătoare, a unei lumi eminamente artificiale, Béjart a transformat dansul scenic într-o expresie a teatrului total, mai mult, într-o filozofie. Gesturi dezarticulate, entrechat-uri amestecate cu breakdance, substituind vocea dansatorilor mimicii desuete, uneori ridicole, din baletele tradiţionale, reproduse până la saturaţie. „Lucrul cel mai important, este un anumit gust pentru dans pe care am reuşit să-l dau mulţimilor”.
„Sărbătoarea primăverii” (1959) pe o muzica de Stravinski, a suscitat un entuziasm imediat. Compania sa „Ballet du XXe siècle”, a fost prima care a dansat la Avignon, într-un festival rezervat în principiu artei contemporane, iar în 1966, tot în Palatul Papilor din Avignon, Maurice Béjart şi-a gravat celebritatea în lumea dansului cu faimosul şi senzualul „Bolero” de Ravel. În anul următor, memorabila ”Messe pour le temps présent„ inspirată din biblicul „Cantique des Caniques”, pe o muzică de cunoscutul compozitor de avangardă Pierre Henry, l-a consacrat definitiv pe plan internaţional. După succesul de la Avignon, spectacolele lui Béjart erau luate cu asalt, umplând stadioanele şi suscitând vocaţii.

Maurice, s-a născut la 1 ianuarie 1927 la Marsilia, dintr-un tată celebru, filozoful existenţialist Gaston Berger, din a cărui ereditate i se trage virtutea gândirii inteligente, şi o mamă, dispărută prematur, care n-a apucat să-i ofere decât „cei şapte ani de-acasă”. Gustul pentru dans i-a venit, aş putea spune, accidental din cauza unei îmbolnăviri, când doctorul de familie, intuindu-i atracţia pentru scenă, i-a propus dansul clasic întru fortificarea corpului, fără să-şi imagineze că acesta îi va devora tot restul existenţei.
Astfel, băiatul din vechiul port marsiliez, adoptând pseudonimul Béjart, în omagiu adus partenerei de viaţă a lui Molière, Armand Béjart, este angajat la Paris, în trupa condusă de Roland Petit, ca partener al mai multor ex-balerine de la Opera din Paris, cu care întreprinde turnee de gala în provincie, descoperindu-şi, în acelaşi timp, vocaţia de coregraf.
Printre coregrafiile de început se înscrie o adaptare a „Huis clos” de Sartre, ilustrând, printre altele, preocupările sale intelectuale. Lector nesăţios a tot ce-i cade în mână, Sartre şi Nietzsche, Baudelaire şi Artaut…, Béjart s-a simţit învestit de o misiune cvasi mesianică, procedând la o revoluţie a spectacolului vivant.
Fără o ruptură radicală de tehnica dansului clasic, de ale cărui rădăcini rămâne ataşat, el se serveşte de ea cu multă ingeniozitate pentru a crea forme plastice de o surprinzătoare originalitate. Tutuul se transformă în collant iar blus-jean-ul şi torsul nud fac irupţie în scenă, oferind corpului libertate expresiei sale integrale.

Astăzi, în tufoasa creaţie modernistă, unde gestul cel mai comun este calificat drept coregrafie şi insolitul, chiar de natură obscenă, se cotează ca balet modern, Béjart poate figura în rândul clasicilor, vreau să spun în rândul „nemuritorilor”.
Neostenit în căutarea esenţialului, coregraful de origine franceză şi de recentă naţionalitate elveţiană, şi-a construit marea parte a operelor între Bruxelles, ca director al companiei „Ballet du XX-e Siècle”, de care sunt legate creaţii de anvergură cum ar fi: „Simfonia 9-a de Beethoven”, „Romeo şi Julieta” sau „Sacre du Printemps”, şi Lausanne, unde a fondat în 1987 „Ballet Béjart Lausanne”, pentru care imaginează, printre altele „Ring um den Ring” reflectând fascinaţia lui pentru Wagner, „Mère Tereza”, „Ciao Federico”, în omagiu lui Fellini, sau, în 2006 un faimos „Zarathustra”.

Spiritul său universal îl face să depăşească uneori cadrul restrâns al dansului. Scriitor, regizor de teatru dramatic sau de operă – „Le Molière imaginaire” la Comedia-Franceză, „Don Giovani” la Grand Théatre de Genève – Béjart turnează el însuşi filme, devenind amic cu personalităţi de profiluri diferite, Fellini, Boulez sau Gianni Versace.

În 1973, cu ocazia unui turneu în Iran, se lasă impresionat de veritabila spiritualitatea islamică, ceea ce-l determină la o conversiune grabnică şi ireversibila, fără să împărtăşească însă impulsiunile revoluţionar-teroriste ale islamismului revendicativ.
Adulat de un public larg, care îi rezerva de fiecare dată ovaţii interminabile, acest coregraf de excepţie, a fost un solitar, ros de îndoieli şi poate un pic hipocondriac. În afara contextului profesional, îşi petrecea viaţa în anturajul pisicilor cu care a impartit apartamentul din Lausanne situat în piaţa Riponne.

Nu de mult, când am avut curioasa ineleganţa să-l iscodesc asupra vârstei, chiar dacă era îndeobşte cunoscută, răspunsul a venit prompt şi amuzant: „4 X 20”. Nu pentru c-ar fi fost jenat de venerabila sa longevitate, ci pentru a mă face să pricep că tinereţea lui era ciclică, reproducând la fiecare 20 de ani „Un imn al tinereţii, al ardorii fizice, al elanului sexual”, aşa cum spune eminenta lui exegetă, Marie-Françoise Christout. Toate acestea până acum o săptămână şi ceva, când pendula existenţei acestui poet al gestului, uzată probabil de emoţiile monumentalei sale creaţii, şi-a încetat balansul, lăsându-ne pradă tristeţii unui mare vid. Maestrul ne-a spus „adio”, executând funesta acrobaţie a ultimului „grand-jete” spre eternitate.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Pandarul

E vârful verii, de astăzi intrăm în toamnă. Vinul este înăsprit, e-n draci, clienţii vin tot mai vineţi pe buze...

Închide
3.229.117.191