caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ DOMNULUI DANIEL VIGHI

de (3-12-2007)

Motto: Înca din antichitate a fost sesizat faptul că cel mai mare duşman al democraţiei reale este demagogia. Problema cea mai mare a democraţiei contemporane este demagogia propagată prin mass-media şi faptul că este foarte greu de aflat care dintre formatorii de opinie sunt demagogi şi care nu. Un jurnalist, scriitor, cadru didactic universitar şi aşa-zis reprezentant al societăţii civile demagog, care stăpâneşte arta retoricii, poate formula îndemnuri foarte convingătoare în favoarea asumării responsabilităţii civice, poate înfiera foarte credibil demagogia, poate ţine discursuri foarte elevate despre importanţa deontologiei profesionale în politică, jurnalism, educaţie sau cultură. Demagogia sa poate fi deconspirata doar dacă se reuşeste mediatizarea unui caz dovedit de încalcare a deontologiei profesionale.

„DE CE N-AR FI SUSŢINUŢI ŞI VÂNĂTORII DE CRIMINALI?!
Orice organizare în măsură să aducă noi dovezi, să le sistematizeze, să le pună în ordine, dar să le pună şi în valoare prin publicare, sunt paşi concreţi către adevăr. Adevărul se construieşte în ani, este o muncă cu nume ştiinţific, şi anume istorie şi istoriografie. Suntem în acest domeniu, deci orice efort este binevenit. Clar! Eu zic că împreună, societatea civilă, organizaţiile care chiar cred că adevărul va învinge în final, vom învinge, cum s-a întâmplat, de altfel, lucrurile acestea nu sunt noi; să ne amintim faptul că există aşa-numiţii vânători de nazişti. Aceşti vânători de nazişti au fost eroizaţi. De ce n-ar fi eroizaţi, susţinuţi vânătorii de criminali în Revoluţia din 1989? Deci lucrurile, zic, se pot face coordonat şi acceptând riscul. Ce risc poate să fie? Să ne bage în puşcărie? Atunci, să ne bage-n puşcărie!
Daniel Vighi, scriitor”

Domnule Vighi,

Lectura textului anterior semat de dumneavoastră în publicaţia pretenţios intitulată „MEMORIAL 1989 Buletin ştiinţific şi de informare Nr. 1/2007” a fost impulsul decisiv care m-a determinat să îmi îndeplinesc o promisiune pe care v-am făcut-o în urmă cu aproape şapte ani – aceea de a scrie despre dumneavoastră.
În data de 16 decembrie 2000, într-o sală a instituţiei denumite „Memorialul Revoluţiei”, s-a desfăşurat o dezbatere referitoare la evenimentele din decembrie 1989. La dezbaterea respectivă au participat aproximativ 15 persoane – câţiva reprezentanţi ai asociaţiilor de revoluţionari din Timişoara, câţiva jurnalişti, dumneavoastră (cadru didactic unversitar, scriitor şi aşa-zis reprezentant al societăţii civile apreciat de lumea bună din urbea de pe Bega) şi eu (pentru o parte a celor prezenţi un necunoscut, pentru ceilalţi un tip cam nebun care deranjează sistematic manifestaţiile dedicate Revoluţiei din decembrie, îndrăznind să conteste autenticitatea acesteia).
Întrucât ceilalţi vorbitori nu au făcut în opinia mea nimic altceva decât să bată apa în piuă, mi-am permis să intervin şi eu de două ori pentru a dinamiza dezbaterea.
Prima oară mi-am permis să întreb cum de a fost posibil ca ALTAR-ul (Asociaţia Luptătorilor Timişoreni Arestaţi în Revoluţie) să sprijine în timpul campaniei electorale care precedase alegerile generale şi prezidenţiale desfăşurate recent candidatura domnului Iliescu şi a P.D.S.R.-ului, având în vedere faptul că acesta a dovedit timp de aproape şapte ani cît s-a aflat în fruntea statului că nu doreşte ca adevărul despre evenimentele din decembrie 1989 să iasă la iveală şi faptul că generalul Dan Voinea, şeful parchetelor militare, afirmase cu un an în urmă în cadrul unei conferinţe de presă găzduite chiar de ALTAR, că este convins că după fuga lui Ceauşescu prin scenariul sângeros al teroriştilor s-a încercat distragerea atenţiei de la o lovitură de stat orchestrată „de un comandament militar de la Bucureşti, subordonat grupului politic condus de Ion Iliescu”. Apoi am întrebat dacă revoluţionarii nu se tem că după ce a fost reales, domnul Iliescu se va strădui să obstrucţioneze din nou definitivarea cercetărilor procuraturii în aşa-zisul dosar al teroriştilor şi am cerut să se precizeze ce vor face asociaţiile de revoluţionari, care susţinuseră candidatura domnului Ion Iliescu, dacă acesta va face presiuni pentru eliberarea generalilor Stănculescu şi Chiţac (care în acel moment erau condamnaţi pentru că au coordonat represiunea din Timişoara din zilele de dinaintea fugii cuplului Ceauşescu şi care într-adevăr au fost ulterior eliberaţi). Domnul Duma Constantin, revoluţionar şi fotoreporter, s-a repezit la mine, m-a lovit cu pumnul peste bărbie şi mi-a adresat o întrebare retorică foarte clară: „Cine p… mea eşti tu de pui atâtea întrebări?!”.
Nu i-am răspus şi fără a mă ridica de pe scaun, i-am adresat la rândul meu gazdei, domnului Traian Orban, următoarea întrebare: „Domnule Orban, dacă înţeleg bine, domnul vă reprezintă?”. „Domnul se reprezintă pe sine însuşi.” – a fost răspunsul laconic al domnului Orban. Imediat după aceea jurnalistul Dan Radosav (o mai veche cunostinţă de-a mea, pe care l-am evocat în volumul „Mănuşa lui Schiller” în cadrul capitolului „Războiul informaţional” ca exemplu tipic de jurnalist care calcă senin în picioare adevărul atunci când trebuie să abordeze o temă inccomodă) mi-a repetat într-un limbaj mai academic întrebarea retorică formulată anterior de domnul Duma: „Tu cu ce drept pui întrebări pentru că nu eşti nici revoluţionar nici jurnalist?!”.
M-am abţinut să formulez posibilul răspuns „în calitate de cetăţean şi de martor incomd la evenimentele din decembrie 1989” pentru că eram curios să aflu dacă vreunul dintre cei prezenţi va afirma că întrebările formulate de mine au fost legitime, necesare şi reclamă un răspuns.
Nimeni nu a intervenit însă nici pentru a-mi lua apărarea, nici pentru a discuta chestiunea ridicată de mine.
Întrucât sala care găzduia dezbaterea era relativ mică, toţi cei prezenţi au urmărit de aproape întâmplările relatate anterior şi pe faţa câtorva dintre ei – inclusiv pe chipul dumneavoastră, domnule Vighi – am putut citi timp de câteva clipe stupoarea.
După acest incident am urmărit cuminte timp de aproximativ o oră dezbaterea (după părerea mea foarte sterilă) iar când aceasta părea să se apropie de sfârşit, mi-am permis să cer încă o dată cuvântul pentru a aduce în discuţie o chestiune care consider că este demnă de luat în seamă. Mi-am repetat nedumerirea exprimată şi cu alte ocazii faţă de faptul că în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 Frontul Democrat Român, aşa-zisa emanaţie a revoluţiei din Timişora, îi propusese ca şi candidaţi pentru preşedenţia României pe domnul Ion Iliescu (care după spusele domniei sale nu era încă implicat la ora respectivă în evenimente) şi pe prim-secretarul Bălan, omul care coordonase cu doar cinci zile în urmă represiunea sângeroasă soldată cu peste o sută de morţi în rândul manifestanţilor care îndrăzniseră să sfideze regimul Ceauşescu, precum şi nedumerirea faţă de faptul că primul ziar apărut în Timişoara după fuga lui Ceauşescu („Luptătorul bănăţean” din data de 23 decembrie) îi dedicase aceluiaşi Bălan un articol omagial intitulat „Omul care i s-a opus lui Ceauşescu”. Replica la intervenţia mea a fost reacţia domnului Duma, care s-a repezit din nou la mine, m-a lovit din nou peste bărbie şi m-a ameninţat că mă scoate afară. De această dată m-am ridicat de scaun, i-am dat un ghiont şi l-am avertizat că dacă mă mai loveşte o dată, îl pocnesc. Nimeni nu a binevoit nici de această dată să comenteze chestiunea abordată de mine iar câţiva dintre cei prezenţi au apreciat că disputa mea cu domnul Duma deranjează dezbaterea. Unul dintre revoluţionari – domnul Savu – s-a oferit să mă conducă afară.
Considerând că ar fi deplasat să mai rămân, am acceptat oferta. Ajuns în stradă, am constatat că în urma uneia din cele două lovituri încasate peste bărbie îmi muşcasem limba – mă durea, sângera uşor şi începuse să se umfle. Am obţinut de la Institutul de Medicină Legală un certificat care confirma existenţa unei plăgi tăiate pe limbă (certificatul confirma că plaga respectivă putea fi rezultatul unei lovituri încasate peste bărbie) şi l-am dat în judecată pe agresor dar am pierdut procesul din lipsă de dovezi pentru că niciunul dintre martorii citaţi nu mi-a susţinut plângerea…
Domnule Vighi, probabil vă mai amintiţi că unul dintre martorii respectivi aţi fost dumneavoastră şi că după ce aţi jurat că veţi spune adevărul, aţi afirmat că nu aţi văzut nimic.
Nu ştiu însă dacă vă mai amintiţi că la scurt timp după dezbaterea respectivă în cadrul unei discuţii pe care aţi purtat-o cu membrii familiei Marineasa (cunoştinţe comune) v-aţi exprimat dezacordul cu faptul că i-aş fi provocat pe revoluţionari.
De asemenea nu ştiu dacă vă mai amintiţi replica plastică şi sugestivă pe care mi-aţi dat-o atunci când mi-am permis să vă sun pentru a vă întreba dacă sunteţi dispus să veniţi ca martor în cadrul procesului pe care îl intentasem celui care mă lovise: „Nu mă interesează bătăile şi nu le ţin minte!”.
Sunt însă convins că nu ştiţi că una dintre tinerele jurnaliste care participase la dezbaterea respectivă – Ana Giurcă – mi-a evocat ca scuză pentru refuzul de a veni ca martor la proces părerea că dumneavoastră, ca personalitate apreciată în Timişoara, aţi fi mult mai degrabă dator să afirmaţi adevărul decât ea, o modestă reporteră la Radio Timişoara, care abia terminase facultatea şi nu poate risca să îşi facă duşmani.
Domnule Vighi, din datele (auto)biografice cuprinse în pagina web care vă este dedicată în Wikipedia aflăm următoarele:
„În decembrie 1989 a participat la mişcările de protest de la Timişoara care au declanşat revoluţia anticomunistă.”
Întrucât nu sunteţi un oarecare în Timişoara şi pentru că mai nou pozaţi în „vânător de criminali în Revoluţia din 1989”, cred că s-ar cuveni să oferiţi opiniei publice câteva informaţii mai substanţiale referitoare la implicarea dumneavoastră în evenimentele din decembrie 1989 precum şi o părere personală care să susţină teza revoluţiei – în opinia mea, evenimentelor din decembrie 1989 au fost de fapt o lovitura de stat camuflata de o revolta catalizata de serviciile secrete occidentale, KGB si reprezentantii intereselor nomenklaturii comuniste din Romania.
Decamdată singura mărturie publică referitoare la implicarea dumneavoastră în evenimentele din decembrie care îmi este cunoscută, este cea cuprinsă în cartea domnului conferenţiar Gheorghe Secheşan „17 după 16”. Domnul Secheşan (pe care îl cunoaşteţi foarte bine) afirmă că aţi participat la mişcările de protest doar în data de 16 şi că în zilele 17 şi 18, când era într-adevăr foarte riscant să ieşi în stradă pentru că forţele de represiune au tras cu muniţie de război în demonstranţi, dumneavostră v-aţi retras la ţară, la Parţa . Domnul Secheşan mai afirmă că în perioada 20-22, când de forţele de represiune s-au retras, permiţând „revoluţionarilor” să ocupe centrul oraşului, dumneavoastră aţi refuzat să vă implicaţi în evenimente. Faptul că în data de 20 nu aţi dorit să discutaţi cu membrii aşa-zisului comitet revoluţionar ar putea fi eventual interpretat ca o dovadă de modestie, dar mi se pare extrem de grăitor faptul că nici măcar în data de 22 conştiinţa dumneavostră de scriitor nu v-a impulsionat să scrieţi un text anticomunist şi să încercaţi să contribuiţi la editarea unei publicaţii anticomuniste.
Convingerea mea este că orgoliul dumneavoastră nemăsurat vă împiedică să realizaţi faptul că laşitatea dumneavoastră şi a altor intelectuali asemenea dumneavoastră din acele zile a permis oligarhiei comuniste care a organizat răsturnarea regimului să se legitimeze prin executarea cuplului Ceauşescu ca forţă conducătoare în România pentru o lungă perioadă.
Evenimentele din decembrie 1989 ar fi fost o revoluţie autentică dacă ideile cuprinse ulterior în celebrul punct opt al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi fost enunţate public înainte de prăbuşirea regimului Ceauşescu. Dumneavoastră, la fel ca şi fostul asistent de socialsm George Şerban, nu aţi îndrăznit să vă asumaţi riscul de a condamna public comunismul atunci când ar fi trebuit condamnat. Atfel clanul Iliescu a reuşit performanţa de a identifica în conştiinţa publică românească ororile comunismului cu regimul Ceauşescu, de a face credibil mitul revoluţiei şi de a se prezenta ca exponent al acesteia.
Domnule Vighi, ţin să vă aduc la cunoştinţă că, după părerea mea, atitudinea pasivă pe care aţi adoptat-o în perioada 17-22 decembrie 1989 faţă de evenimentele desfăşurate în Timişoara, conjugată cu atitudinea tranşant anticomunistă pe care aţi afişat-o ulterior în cadrul Societăţii Timişoara şi atitudinea comodă pe care aţi adoptat-o faţă de incidentul la care aţi asistat în decembrie 2ooo la „Memorialul Revoluţiei”, conjugată cu publicarea recentă a articolului „De ce n-ar fi susţinuţi şi vânătorii de criminali”, demonstrează că laşitatea, oportunismul şi demagogia sunt constante specifice ale comportamentului dumneavoastră.
Aştept cu deosebit interes replica dumneavoastră.

Gheorghe Cionoiu – vânător de criminali care au organizat şi transpus în practică lovitura de stat sângeroasă din decembrie 1989 şi de reprezentanţi demagogi ai mass-media care din oportunism sau laşitate caută să împiedice afirmarea publică a adevărului despre această lovitură de stat.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.232.51.247