caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Cum a luat-o Turcia pe un drum greşit (2/2)

de (9-11-2014)
1 ecou

 
Continuare; partea I-a vezi aici

Politica externă

Relaţiile internaţionale ale Turciei au cunoscut o evoluţie identică: la început câteva obiective modeste, care au devenit cu timpul din ce în ce mai ambiţioase şi ostile. Linia „zero probleme cu vecinii”, definită de consilierul său principal de politică externă, Ahmet Davutoğlu, a început să-şi aducă roadele: vacanţe comune cu tiranul din Damasc, sprijinirea mollahilor din Teheran în încercarea acestora de a evita sancţiunile, relaţii reciproc avantajoase – însă doar călduţe – cu Israelul. Chiar şi inamicii dintotdeauna, cum ar fi Grecia şi Armenia au profitat de ofensiva sa împăciuitoristă. Dat fiind că marile puteri privilegiază bunele relaţii, proiectul neo-otoman al AKP-ului (care constă în restabilirea primatului Turciei în fostele sale colonii) părea să fie la îndemână.

Însă chiar atunci Erdogan şi-a manifestat pe scena internaţională aroganţa de care a dat dovadă în ţară şi a stârnit opinii mult mai negative. Dacă jumătate din electoratul turc a aplaudat excesele sale de limbaj, puţin sunt străinii care au făcut-o. La începutul lui 2011, atunci când revoltele din ţările arabe au zguduiau Orientul Mijlociu, Erdoğan şi Davutoğlu şi-au văzut realizările dizolvându-se, astfel încât relaţiile prezente cu mulţi dintre vecinii săi s-au înveninat.

Ruptura cu Bashar al-Assad, poate pierderea sa cea mai dramatică, a avut numeroase consecinţe negative, aducând în Turcia milioane de refugiaţi nedoriţi vorbitori de arabă, cauzând un război indirect cu Iranul, blocând căile comerciale turceşti cu cea mai mare parte a Orientului Mijlociu şi suscitând forţe jihadiste care au produs Statul Islamic şi Califatul său autoproclamat. Sprijinul Turciei pentru suniţii irakieni a grăbit colapsul relaţiilor cu Bagdadul. O ostilitate cuasi-nazistă faţă de Israel a pus capăt relaţiei regionale celei mai strânse a Ankarei. Sprijinul entuziast al lui Erdoğan pentru domnia Fraţilor Musulmani în Egipt – domnie care a durat un an (2012-2013) – s-a transformat ulterior într-o ostilitate făţişă faţă de succesorii acesteia. Ameninţările proferate contra Ciprului după ce acesta a descoperit zăcăminte de gaz metan au deteriorat şi mai mult o relaţie deja dificilă. Contractorii turci au pierdut peste 19 miliarde de dolari în urma anarhiei din Libia.

Pe plan internaţional, relaţiile cu Washingtonul au cunoscut noi dificultăţi când Ankara s-a prefăcut că va cumpăra de la chinezi un sistem de rachete. Apelurile lansate milioanelor de turci din Germania să nu se asimileze în ţara-gazdă au creat tensiuni cu Berlinul, la fel ca şi posibilul rol al Ankarei în asasinarea a trei curzi la Paris.

Aceste afronturi au lăsat Ankara practic fără prieteni. Ea se bucură de relaţii călduroase cu exact o ţară – Quatarul (225.000 de locuitori), apoi cu Guvernul regional din Kurdistanul din nordul Irakului şi cu Fraţii Musulmani, inclusiv cu Hamasul şi ramurile siriene ale Frăţiei. În mod bizar, în ciuda acestor eşecuri răsunătoare, Erdoğan continuă să susţină politica „zero probleme”.

Perspective

În cursul anului care vine, Erdoğan, bucurându-se de un număr impresionant de victorii electorale, şi de o putere extinsă, va fi totuşi confruntat cu trei probleme: electorală, psihologică şi economică. Preluarea preşedinţiei, care a avut loc pe 28 august 2014, necesită o modificare a constituţiei care să-i permită să devină acel şef puternic al executivului care este obiectivul său. Această schimbare va necesita la rândul ei o bună performanţă a AKP-ului la alegerile legislative din 2015. În caz contrar va fi nevoit, pentru a-şi realiza ambiţiile, să acorde concesii substanţiale kurzilor din Turcia pentru a le câştiga sprijinul. Dat fiind că partidul se află în prezent în mâinile neexperimentate ale lui Davutoğlu, devenit recent prim-ministru, capacitatea sa de a câştiga locurile necesare în parlament poate fi pusă la îndoială.

Apoi, soarta lui Erdoğan depinde de atitudinea lui Davutoğlu, care i-a fost până în prezent un fidel consilier. Dacă Davutoğlu va dezvolta ambiţii personale – ceea ce este cu totul plauzibil – Erdoğan se va vedea retrogradat pe un post mai mult protocolar.

În fine, economia instabilă a Turciei depinde de capitalurile străine în căutare de dobânzi mai mari, de fluxurile financiare discrete provenind din ţările Golfului şi ale căror provenienţă şi parcursuri sunt îndoielnice, precum şi de o serie de proiecte de infrastructură destinate să perenizeze creşterea economică. În acest domeniu, comportarea foarte capricioasă a lui Erdoğan (care tună şi fulgeră ba contra ceea ce numeşte „lobby-ul intereselor”, ba contra agenţiilor de notare ca Moody’s şi Fitch, sau chiar contra New York Times-ului) descurajează noile investiţii în situaţia în care o datorie enormă riscă să scufunde ţara în faliment.

Din acest motiv, deşi şirul neîntrerupt de succese electorale ar putea lăsa să se creadă că Erdoğan va continua să domine viaţa politică turcă, există totuşi elemente importante care ar putea să-i pună capăt, iar simbioza între experienţa Occidentului şi fidelitatea pentru valorile Islamului ar putea să se prăbuşească.

Politica americană

Cu o populaţie tânără de 75 de milioane, o poziţie geografică centrală, cu controlul unei căi maritime esenţiale şi înconjurată de opt vecini care au, în majoritate, diverse probleme, Turcia constituie un aliat de primă importanţă. În afară de acestea, Turcia se bucură de o poziţie de frunte printre populaţiile turcofone stabilite de la Bosnia şi până în Xinjiang (China occidentală), precum şi printre musulmanii din întreaga lume. Alianţa turco-americană care a debutat în timpul Războiului Coreii (1950-53) a fost foarte profitabilă pentru Washington care, pe bună dreptate, nu doreşte să piardă acest aliat.

Acestea fiind zise, o alianţă nu poate să se sprijine numai pe una din părţi. Gesturile Ankarei – relaţii amicale cu Iranul, sprijinirea Hamasului şi a Statului Islamic, subminarea autorităţii Bagdadului, virulenţa faţă de Israel şi ameninţările la adresa Ciprului fac ca participarea la NATO să fie cel puţin problematică şi cel mult ipocrită.

Washingtonul trebuie să semnalizeze că tehnicile de intimidare care generează voturi în interiorul Turciei nu funcţionează în restul lumii. Wall Street Journal a propus în mod judicios ca o bază militară americană din Turcia să fie mutată în Kurdistanul irakian. Trebuie respinsă în orice caz puterea din ce în ce mai dictatorială exersată de Erdoğan, precum şi condamnată perpetuarea ocupării Ciprului, sprijinul acordat teroriştilor şi declaraţiile sale antisemite. În afară de aceste demersuri, a venit momentul ca Statele Unite să spună clar că dacă nu intervin rapid schimbări mjore, Washingtonul va insista ca Turcia să fie suspendată, sau chiar exclusă, din NATO.

Dacă Erdoğan continuă să facă pe derbedeul, atunci fostul său aliat ar trebui să-l trateze ca atare.

* * *

Preluat cu permisiune de pe situl autorului, Daniel Pipes; publicat iniţial în The Weekly Standard pe data de 13 octombrie 2014

Tradus din limbile franceză şi engleză de dl. dr. Ramon Neumann şi A. Leibovici.

Despre autor:

Daniel Pipes (65) este istoric, profesor universitar şi comentator politic specializat în Islam şi Orientul Mijlociu. În afară de limba engleză, mai cunoaşte franceza, araba şi germana.

Daniel Pipes este fiul binecunoscutului specialist în problemele URSS, Richard Pipes.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • musat: (19-12-2014 la 21:06)

    Conceptul Turciei de azi este interesant si eficient pina la ratacirea actiunii vaporului menit sa implice de partea palestinienilor.

    Aparent un partid si lider musulman promoveaza economia de piata si societatea de consum.

    Puterea se bazeaza pe clientela politica din interiorul Anatoliei supusa unei injectii de capital si dezvoltare brusca de multe ori plecind de la zero.

    Dupa terminarea conflictelor din Orientul apropiat acest mod de organizare ar putea servi de model si sa fie promovat de o tara musulmana.

    Deci Turcia ar putea ca si in viitor sa aiba un rol in zona.

    Posibil ca multe sa ii fie iertate numai pentru aceasta dar si pentru pozitia strategica, numarul de soldati si controlul surselor de apa.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Sejur în Liban (II)

Cateva cuvinte despre reusita celui mai bun restaurant specific Orient-ului Mijlociu in zona metropolitana Washington DC

Închide
54.224.117.125