caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (9) – Beţie colectivă ?

de (17-11-2014)

 
Şcoala noastră fiind un fel de societate închisă, cu puţine legături în afară – practic, doar la sfârşitul săptămânii –, câmpul de manifestare al fiecăruia este supus – vrând, nevrând – controlului reciproc. Cunoaşterea între noi, colegii, s-a realizat într-un timp record.

Mica noastră colectivitate îşi are viaţa sa internă, cu evenimentele şi incidentele sale, cu nelipsitele intrigi şi invidii mărunte, cu discuţii şi opinii de tot felul.

Printre fete, unele par naive şi reţinute, în timp ce altele nu se sfiesc să se arate aşa cum sunt – cochete. Două sau trei stau tot timpul cu cartea în mână, nemanifestând interes decât pentru studiu. Majoritatea sunt însă expansive şi prietenoase, dispuse să ia parte la discuţii pe orice temă sau la întrecerile sportive improvizate în curtea şcolii.

Nu lipsesc din această comunitate restrânsă nici romanticii, nici donjuanii, nici scepticii de vocaţie; „băieţii buni”, veseli şi zgomotoşi, au şi ei un stat major, constituit de la sine, cu un lider unanim recunoscut – un băiat glumeţ şi simpatic, mare specialist în a debita monologuri comice.

Sub raportul eforturilor cerute de studiul intensiv, toţi cursanţii par să facă faţă solicitărilor, selecţia a fost bine realizată, din acest unghi de vedere. Unii studiază şi citesc din pasiune; majoritatea – din interes profesional bine conştientizat. Câţiva se disting printr-o putere de muncă şi o capacitate de asimilare puţin obişnuite.

Acum, după ce au trecut mai multe săptămâni de când am început această şcoală şi când s-a constituit un anumit ritm al activităţii noastre, simţim cu toţii că dificultatea cea mare ce trebuie învinsă constă nu atât în efortul cerut de studiu, cât mai ales în condiţiile, pentru cei mai mulţi neobişnuite, în care se desfăşoară viaţa noastră de „cursanţi”.

Poate că, din punctul de vedere al celor supraîncărcaţi cu sarcini de răspundere, este un privilegiu să urmezi această şcoală; noi însă, izolaţi practic de restul lumii şi obligaţi să respectăm un program de la care nu se admite nici cea mai mică abatere, îi invidiem pe cei ce dispun după voie de timpul lor liber …

Pentru a începe lucrul la 7,30 – trebuie să ne sculăm cu o oră mai devreme şi să luăm micul dejun. Evenimentul cel mai important, înainte de masa de prânz, este gustarea de la ora 10. La orele 13 dispunem de 2 ore, pentru masă şi o scurtă odihnă. Până seara la 8,30 mai avem o pauză, pentru gustarea de la ora 6. Nici la prânz şi nici după masa de seară nu avem voie să părăsim incinta şcolii. Mai ales această ultimă interdicţie este izvorul unor frământări permanente, ce ne determină să discutăm mereu asupra felului în care am putea convinge Direcţia să mai slăbească puţin chingile.

Ni se spune mereu „sunteţi cei mai buni”, „au fost selecţionaţi cei mai buni”. Împrejurările ne silesc să ne întrebăm: oare cei mai buni nu pot lucra decât în asemenea condiţii ? Celor mai buni li se refuză încrederea ce se acordă unui simplu elev, care e lăsat să dispună liber de timpul destinat pregătirii şi odihnei sale ? Avem sentimentul claustrării, al unei îngrădiri fundamentale, al cărei sens nu-l înţelegem. Ne gândim mult, cum n-am făcut-o niciodată până acum, la meniu, discutăm în chipul cel mai serios despre gustarea de la ora 10 şi cea de la 6 şi uneori facem pariuri asupra conţinutului lor.

În starea de izolare în care ne aflăm, gustările şi meniul au devenit evenimente dintre cele mai importante ale zilei „celor mai buni”. E de mirare că abia aşteptam ziua de sâmbătă, spre a fugi cu toţii din şcoală în după amiaza respectivă ?

Nevoia de destindere, după o perioadă de lucru în aceste condiţii, i-a dus pe unii la „exagerări” – cum s-a spus –, dând naştere unor întâmplări neprevăzute, neînsemnate în sine, dar care în şcoala noastră capătă proporţii mult amplificate.

Primul incident care a reţinut atenţia colectivităţii ar fi fost mai degrabă o banală întâmplare (de natură umoristică, poate), dacă nu ar fi „prejudiciat” – în cazul repetării lui – „bunul nostru renume” !

Pe neaşteptate, am fost convocaţi cu toţii, la începutul unei noi săptămâni, în sala de curs. Am aflat că un coleg foarte sociabil, băiat extrem de cumsecade şi la locul lui – aşa îl consideram toţi –, a devenit, peste noapte, un subiect de discuţie, un fel de „erou fără voie”. Direcţia ne-a chemat să ne aducă la cunoştinţă faptele prin care acesta ne făcuse cunoscută existenţa ca „şcoală”. Trebuiau prevenite altele similare !

După ce deschide şedinţa, directorul vorbeşte răspicat, hotărât; este un activist cu experienţă, care a absolvit Şcoala Superioară de Partid şi a venit aici trimis de Secţia Ştiinţă şi Învăţământ a C.C. al P.M.R. Pare un om echilibrat dar, în acelaşi timp, foarte ferm în aplicarea hotărârilor venite de sus. Acum, prezintă faptele: organele miliţiei au depus la Direcţie un portmoneu, o pereche de mănuşi de piele şi o pălărie bărbătească, deşi nimeni nu le reclamase. Cercetările au arătat că bunul nostru coleg, plecând în oraş într-o sâmbătă după-amiaza, la încheierea unei săptămâni de lucru neîntrerupt, s-a oprit la o bodegă. Acolo a intrat în vorbă cu vecinul, şi el deosebit de sociabil. La despărţire – erau cei mai buni prieteni: se tutuiau, s-au îmbrăţişat şi au făgăduit să se înrudească, noul cunoscut având o soră.

Abia când s-a trezit, târziu, spre seară, în camera lui din şcoală, colegul a obsevat lipsa obiectelor amintite. Nu ştia pe cine să dea vina, nu-şi amintea prea bine de cele întâmplate de la o anumită oră în sus. De fapt, bine afumat, le uitase pe masă, la bodegă, după ce plătise consumaţia.

Cazul a fost dezbătut de noi, iar purtarea „lipsită de răspundere” a colegului care întrecuse măsura – „condamnată unanim” de mai mulţi vorbitori. Iată, însă, că s-a ridicat o problemă de interes general: aceea a modului în care folosim „timpul liber”, puţinul nostru „timp liber”. Direcţia ne cerea sugestii …

– Nimeni nu poate fi atât de absurd, încât să vă interzică să beţi un pahar cu vin, a spus directorul. Dar fiţi atenţi cu cine staţi de vorbă şi nu uitaţi de voi. Cred că ar trebui să întreprindem şi noi ceva în şcoală, spre a ne organiza timpul în mod corespunzător.

Unul dintre vorbitori, Băjenaru, cursant ca şi noi, care căuta mereu „să iasă în faţă”, a propus să adoptăm hotărârea de a nu mai merge nici unul singur la bodegă – să mergem în colectiv !

– Adică să facem o beţie colectivă ?! a replicat, prompt, directorul.

Au venit însă alte sugestii şi recomandări mai realiste privind organizarea activităţii noastre în general: să procurăm bilete la spectacole, să organizăm cercuri artistice, dezbateri literare, eventual cu participarea unor scriitori, precum şi serate urmate de dans, mese tovărăşeşti – cu ocazia unor evenimente deosebite –, să ia fiinţă o gazetă de perete şi una satirică. Ele au fost acceptate.

Curând însă, Direcţia s-a confruntat cu noi „acte de indisciplină”: venind să-şi ţină lecţiile, profesorii noştri (marea majoritate fiind din afara şcolii) s-au întâlnit, pe stradă, cu unii dintre cursanţi. Conducerea i-a convocat şi i-a întrebat pe responsabilii grupelor respective cum de s-a încălcat regimul stabilit, părăsindu-se incinta şcolii în cursul săptămânii. S-au găsit explicaţii: fumătorii l-au „convins” pe portar, fumător şi el, să le permită să-şi cumpere ţigări – nu se puteau împrumuta mereu şi nici nu mai aveau de la cine. Responsabilii grupelor au propus fie ca în pauza de prânz să ni se dea voie să părăsim şcoala, fie să se deschidă un debit cu ţigări, timbre, plicuri etc., chiar în incinta instituţiei noastre …

Ieşind de la Direcţie, m-am întâlnit cu doi colegi care comiseseră această „abatere” şi nu m-am putut abţine: „Copii ai utopiei, ce-aţi făcut ?!” i-am „dojenit” eu, prefăcându-mă surprins. (Tocmai recitisem lucrarea lui Engels „Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă” şi am făcut, instantaneu, o legătură cu situaţia din şcoală).

În ziua următoare, tovarăşa Săndulescu – care face parte din conducerea şcolii – m-a invitat în cabinetul ei şi m-a întrebat:

– Ce înţelegi dumneata prin expresia „copii ai utopiei” ?

– Depinde de context, am răspuns eu evaziv.

– Când ai pronunţat dumneata aceste cuvinte, ce-ai vrut să spui ?

– Mă refeream la şcoala noastră: când experimentezi o idee nouă poţi ajunge la concluzia că, deşi generoasă, în practică e greu de realizat exact aşa cum a fost concepută, fără o atentă adaptare la condiţiile atât de complexe ale vieţii. Altfel, riscă să rămână o utopie … Iată, de exemplu, situaţia noastră: e nevoie să cumperi un plic, o carte, un caiet, iar cei care fumează trebuie să-şi procure ţigări şi în timpul săptămânii, nu numai duminica; cei din provincie vor şi ei să dea câte un telefon urgent, să expedieze o scrisoare care nu permite întârziere. Propunerile noastre repetate, în acest sens, au rămas fără ecou.

– Cererile d-voastră sunt în studiu, se vor rezolva. Cred că nu e cazul să vă consideraţi „copii ai utopiei”, aveţi condiţii bune aici !

– A fost o exprimare metaforică, am explicat eu.

– Sunt realităţi cărora nu li se potrivesc astfel de metafore. Să fii mai atent la ceea ce spui, să nu te laşi furat de sonoritatea unei expresii !

Am promis că voi fi atent; învăţasem lecţia ! Mai greu era s-o pun în practică … Am plecat sperând într-o schimbare a condiţiilor de lucru.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Ce mai faci (schiţă)

În fiecare dimineaţă, când mă duc la slujbă, mă întâlnesc la lift cu vecinul meu, Ariel. În loc de salut,...

Închide
3.238.252.196