caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânar, în Utopia Magna (8) – Cursant la o nouă şcoală. Inaugurare cu fast

de (11-11-2014)
1 ecou

 
„Şcoala de lectori pentru ştiinţe sociale” este situată într-un cartier liniştit, pe o stradă paralelă cu şoseaua Kisselef. În acest început de iarnă, cu aspect de toamnă târzie, cartierul pare nelocuit spre miezul zilei. La numărul respectiv, găsesc un gard verde de lemn, care înconjoară curtea unei vile spaţioase, impunătoare.

– Dumneavoastră ? mă interoghează un cerber în uniformă, ieşit dintr-o cabină, plasată în gura porţii pe care o deschisesem.

După ce îi explic ce doresc, sunt îndrumat spre secretariat – prima uşă şi imediat la stânga.

În curte e linişte. În faţa intrării în vilă zăresc o construcţie recentă, un fel de cabană mare, din lemn.

Intru în clădirea principală şi găsesc imediat secretariatul. Abia îmi spun numele, că o fată înaltă mă întrerupe:

– A, vă aşteptam !

Apoi, văzându-mi mirarea:

– Au venit aproape toţi cursanţii. Ştiu, trebuia să daţi în primire grupele, mi-aţi spus la telefon.

Secretara – cu ea vorbisem la telefon –, foarte tânără, cam prea înaltă şi, după cum văd, deosebit de comunicativă, mă întâmpină zâmbitoare, ca pe un membru al unei mari familii, adunată acum, pentru prima dată împreună. Mă învită insistent să iau loc şi, ridicându-se de la birou, mă consiliază:

– Eu zic să luaţi imediat lenjeria, până nu pleacă administratoarea după achiziţii ! Şi – îndatoritoare – se îndreaptă spre uşă, să-mi faciliteze legătura cu persoana amintită.

– Eu am locuinţă în oraş, spun la timp, ca să evit un drum inutil.

– Cum, nici dumneavoastră nu ştiţi ?! Sunteţi interni: toţi cursanţii, fără excepţie, sunt interni, chiar şi cei căsătoriţi !

Secretara părea mirată, dar şi satisfăcută că-mi servise ea această noutate, ale cărei efecte le aştepta acum … Văzând că tac – după atâtea întâmplări nedorite –, mă crede resemnat şi continuă, cu înţelegere:

– Mulţi au protestat, dar degeaba, asta e dispoziţia ! Aveţi condiţii bune aici: salariul – ca cel de la catedră, iar pentru casă şi masă – se plăteşte o sumă mică, aproape simbolică. Sunteţi liberi sâmbăta după-amiaza şi duminica. A, uite-o pe tovarăşa administratoare. A venit încă un tovarăş, comunică secretara vestea unei femei ceva mai în vârstă decât ea, îmbrăcată în halat alb.

– Eu am dispoziţie să vă dau la toţi lenjerie de pat, spune administratoarea, spre a preveni o obiecţie, la care probabil se aştepta. Veniţi cu mine la magazie ?

Eram surprins şi iarăşi indignat, dar îmi dădeam seama că nu pot rezolva nimic cu persoanele de faţă. În timp ce luam în primire cearşafurile albe, pătura şi faţa de pernă, mă gândeam la ceea ce-i voi spune directorului: „Nici în anii studenţiei n-am stat tot timpul la cămin şi dispuneam cum voiam de timp …”.

Secretara, amabilă, mă conduce apoi la etaj, unde se află spaţiul rezervat băieţilor. Ea vorbeşte întruna, explicându-mi că la parter stau fetele, la etajul doi, care de fapt e un fel de mansardă, se află sala de mese, iar în construcţia din faţa vilei sunt sălile de curs şi biblioteca. Se opreşte la uşa unui dormitor, invitându-mă să-mi aleg un pat şi un dulap. Îi mulţumesc secretarei pentru amabilitate; zâmbeşte satisfăcută şi-mi spune că o cheamă Mimi şi că toţi îi spun pe nume, aici. Rămas singur, constat că, de fapt, sunt câteva dormitoare. Cele mai mici erau ocupate. Într-o încăpere cu cinci paturi, zăresc unul liber. Îl aştern în grabă, gândindu-mă la surprizele zilei. Nu venisem pregătit pentru un astfel de program şi acum nici nu aveam ce pune în dulap. Dormitorul e destul de confortabil – baie, sobă cu gaze, peste parchet sunt aşternute covoare; păcat că suntem cinci în cameră. De la fereastră contemplu curtea largă, în care se află şi un teren de sport. Spre stradă se zăreşte o grădină cu flori bine îngrijită; e o privelişte plăcută.

Activitatea propriu-zisă am început-o peste două zile, aşa că am avut timp să ne aducem bagajul şi să ne familiarizăm cu atmosfera de aici. În privinţa programului special, care ne lăsa puţine ore libere în afara şcolii, toate intervenţiile noastre – şi în special ale „familiştilor” – s-au dovedit zadarnice. Conducerea voia să fie sigură că vom folosi timpul cu maximum de profit.

Programul nostru de activitate prevede câteva prelegeri pe săptămână şi un seminar; ele vor fi urmate de practica pedagogică. În rest – „studiu individual”. Biblioteca şcolii ne pune la dispoziţie toate lucrările din ampla bibliografie ce însoţeşte fiecare temă de studiu. Suntem împărţiţi în patru grupe, după specialităţi, fiecare grupă având rezervată câte o sală penru studiu individual şi seminarii.

„Cursanţii” – aşa suntem numiţi toţi aici – provin din diferite centre universitare, dar şi de la muzee sau arhive. Prima impresie pe care o produc este aceea că sunt oameni cu o mare capacitate de muncă. În sălile noastre, liniştea e tulburată acum, la început, doar de răsfoitul filelor câte unei cărţi. Fiecare are în faţă sau alături mai multe volume, din care citeşte şi conspectează cu râvnă paginile indicate ca bibliografie.

Deschiderea oficială a cursurilor şcolii a întârziat câteva zile, pentru că cel ce trebuia să rostească cuvântul inaugural, academicianul Manole Rolea, fiind o personalitate foarte importantă – „unul dintre oamenii de frunte ai culturii noastre noi” – nu găsea o „fereastră” pentru noi în programul său, fiind ocupat până peste cap.

Inaugurarea cursurilor a avut loc peste o săptămână de la venirea mea aici; puţin înainte de amiază, ne-am întrerupt brusc activitatea şi am luat loc într-o sală, care servea în acelaşi timp şi ca seminar şi ca sală de festivităţi (de fapt, era formată din două încăperi, despărţite de un perete glisant). La masa prezidiului s-au aşezat, alături de oaspetele de onoare, directorul şi cadrele didactice cu activitate permanentă în şcoală.

Când a început să vorbească, faţa academicianului, pe care îl vedeam acum pentru prima dată, avea expresia unui om blajin, a unui bunic cu zâmbet permanent şi priviri protectoare, pline de bunăvoinţă. A ţinut să precizeze mai întâi – ca o captatio benevolentiae, mi-am spus eu – că au fost selecţionaţi cei mai buni pentru această şcoală şi că ni s-au creat condiţii deosebite. Şi-a exprimat apoi încrederea că vom răspunde printr-o activitate intensă cerinţei de a deveni buni lectori universitari, fiecare în specialitatea sa – ţara are nevoie de cadre bine pregătite în domeniul ştiinţelor sociale. A urma cursurile acestei şcoli este, de fapt, un adevărat privilegiu, a afirmat convins academicianul: câţi nu ar dori să li se ofere prilejul de a studia în linişte, de a fi eliberaţi măcar de o parte din sarcinile care îi solicită permanent ! În cărţile clasicilor marxism-leninismului, la dispoziţia voastră acum, se află învăţătura care va călăuzi omenirea de azi înainte. Studiaţi-o, adânciţi-o ! ne-a îndemnat el, patetic. „Noi, altădată – s-a lăsat furat pentru o clipă de amintiri oaspetele – ne procuram cu mari greutăţi şi riscuri, pe care voi nu le puteţi nici măcar bănui, cărţile ce vă stau acum la dispoziţie din abundenţă, în limba română: găseam, cu dificultate, câte o ediţie în limba franceză şi eram fericiţi că avem posibilitatea să sorbim cu nesaţ adevărul lor!”

Din locul în care mă aflam, distingeam bine faţa sa – ochelarii cu multe dioptrii şi zâmbetul visător, de om fericit – şi-mi era greu să recunosc în braţul întins, avântat spre viitor, sau îndreptat, protector, spre noi, mâna de fier care reformase Academia şi instituise alte ierarhii în ştiinţă, în cultura română în genere, mâna ce semnase o carte de istorie a neamului total diferită de cele cunoscute nouă până atunci. Academicianul dinaintea noastră ne zâmbea fericit, ca unor nepoţi care aveau privilegiul de a întrupa unul din visurile tinereţii sale …

O hârtie din faţa sa, asupra căreia i-au căzut privirile în ultimul moment, i-a schimbat puţin expresia feţii, aducându-ne pe toţi mai aproape de realitate. Programul şcolii este, poate, cam încărcat, a recunoscut deschis academicianul; el, personal, contează însă pe experienţa noastră şi e convins că vom munci cu abnegaţie, învingând toate dificultăţile, pentru a-l îndeplini întocmai, aşa cum a fost conceput, în interesul nostru, al tuturora. Ne-a urat mult, mult succes, terminând prin a mărturisi că ne invidiază pentru condiţiile de studiu ce ni se oferă în această şcoală …

Membrii prezidiului au început să aplaude şi, după ei, toţi cei din sală.

Tonul mesianic al vestitului academician îmi dezvăluia tăria convingerilor sale, dar şi slăbiciunile lor, ca, de altfel, ale oricăror vederi izvorâte dintr-o credinţă definitivă, ce nu admite alternative în privinţa viitorului: omenirea are o singură cale de urmat şi pe această cale ne aflăm noi acum !

În săptămâna următoare au început seminariile. Fiecare grupă a dezbătut prima tema expusă la curs în cadrul specialităţii ei; toată lumea s-a pregătit îndelung, astfel că, şi în grupa noastră – nu prea numeroasă – membrii ei au dezvoltat câte o „problemă” şi au intervenit, de mai multe ori, în discuţii. Tema dezbătută de noi viza principalele momente ale dezvoltării filosofiei, din antichitate până la apariţia marxismului. Formularea ei („Lupta dintre materialism şi idealism – legitate a dezvoltării filosofiei”) permitea atât o abordare schematică, succintă, cât şi una mai extinsă.

Primul a luat cuvântul un coleg de etnie maghiară, care studiase după o cunoscută lucrare – tradusă din limba rusă în ungureşte – „Mic dicţionar filosofic”. Răspunsurile lui au fost corecte, dar foarte concise, aşa cum pot fi tratate problemele într-un dicţionar de proporţii reduse.

Am lut cuvântul după el, considerând intervenţia lui ca o bună introducere, şi am urmărit itinerarul istoric real al dezvoltării filosofiei, cu referiri concrete la gânditorii mai însemnaţi şi la ideile lor; experienţa mea recentă de asistent m-a ajutat să relev firul logic, intern, al dezvoltării ideilor şi concepţiilor filosofice.

După acest prim seminar, conducerea şcolii a numit câte un responsabil la fiecare grupă. La grupa mea, am avut surpriza de a fi fost numit eu.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Alexandru Leibovici: (16-11-2014 la 15:17)

    academicianul Manole Rolea … braţul întins, avântat spre viitor, sau îndreptat, protector, spre noi, mâna de fier care reformase Academia şi instituise alte ierarhii în ştiinţă, în cultura română în genere, mâna ce semnase o carte de istorie a neamului total diferită de cele cunoscute nouă până atunci

    Mi se pare că este vorba de fapt de sinistrul Mihail Roller, „maniac al purităţii ideologice în istoriografie”, autor al „Istoriei României” din 1947 împreună cu Dumitru Tudor, Gh. Georgescu-Buzău şi Vasile Maciu. Cf. http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/04/un-tartor-ideologic-cine-a-fost-mihail-roller/



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
O contribuţie la modelul Societăţii Oamenilor Cumsecade

10. Un Om Cumsecade la el acasă nu ar omorî nici o furnică.

Închide
3.238.252.196