caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Repere carteziene



 

„De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” (Partea a II-a)

de (20-10-2014)
3 ecouri

Continuare. Partea I-a v. aici

Dumnezeu cu mila, coniţă! înţelegeţi ce s-a întâmplat? Ni s-a dat o lege după care să trăim, căreia i-au zis lege morală, o lege care îi pedepsea pe cei care o respectau — pentru că o respectau. Cu cât te străduiai mai mult să te arăţi la înălţimea ei, cu atât sufereai mai mult; cu cât mai mult o batjocoreai, cu atât mai mare îţi era răsplata. Cinstea ta era ca o unealtă lăsată pe mâna necinstei vecinului. Cei cinstiţi plăteau, cei necinstiţi culegeau. Cel cinstit pierdea, cel necinstit câştiga. Cum poate cineva să rămână bun cu o asemenea regulă a bunătăţii?

Când am început, eram nişte oameni cumsecade. Puţini dintre noi erau pungaşi. Ştiam meserie şi eram mândri de ce ştiam, lucram la cea mai bună fabrică din ţară, în care bătrânul Starnes angaja, dintre toţi muncitorii din ţară, numai vârfurile. Într-un an, sub noul plan, n-a rămas printre noi nici un om cinstit. Acesta era Răul, un rău de groază şi infern cu care te speriau pe vremuri preoţii, dar pe care n-ai crezut să-l vezi vreodată cu ochii. Nu zic că planul doar a încurajat pe cei câţiva pungaşi, nu, el a transformat pe oamenii cumsecade în pungaşi, şi nu au avut încotro — şi se mai chema “ideal moral”!

Dar de dragul cui se presupunea că trebuie să vrem să muncim? De dragul aproapelui nostru? Care aproape? De dragul trântorilor, puturoşilor şi haimanalelor pe care îi vedeam în jurul nostru? Ce importanţă avea dacă trişau sau erau complet incompetenţi, dacă erau răuvoitori sau nepricepuţi — pentru noi era totuna. Câtă vreme oare am fi acceptat s-o ducem tot aşa, legaţi pe viaţă de amploarea incapacităţii lor, reale sau prefăcute? N-aveam cum să ştim cât de pricepuţi erau de fapt, nici n-aveam cum să le verificăm nevoile — tot ce ştiam era că noi eram animale de povară, zbătându-ne orbeşte într-un loc care era pe jumătate spital, pe jumătate ocol de vite, un loc animat doar de neputinţă, dezastru şi boală — animale puse acolo pentru satisfacerea oricăror nevoi pe care cineva putea pretinde că le-ar avea oricine altcineva.

Dragoste pentru aproapele nostru? Atunci am învăţat pentru prima oară în viaţa noastră să ne urâm aproapele. Am început să-l urâm pentru fiecare îmbucătură, pentru fiecare mică plăcere de care se bucura, pentru noua cămaşă a unuia, pentru pălăria nouă a nevestei altuia, pentru excursia pe care au făcut-o cu toată familia, pentru noua zugrăveală a casei — toate au fost rupte de la gura noastră, toate au fost plătite cu privaţiunile, sacrificiile şi foamea noastră. Am început să ne spionăm unii pe alţii, fiecare sperând să-l prindă pe celălalt cu minciuna asupra nevoilor sale, astfel încât să i se taie „alocaţia” la următoarea şedinţă.

Au început să apară informatori care raportau, de exemplu, că unul a cumpărat de sărbători un curcan pe sub mână, plătindu-l probabil din bani câştigaţi la cărţi. Am început să ne băgăm unii în viaţa altora. Am declanşat certuri în alte familii pentru ca acestea să ajungă să-şi gonească rudele. Ori de câte ori vedeam că cineva mergea deja de mai mult timp cu aceeaşi fată, îi otrăveam viaţa. Am rupt multe logodne. Nu voiam noi familii, nu voiam să avem de hrănit guri în plus.

Pe vremuri, obişnuiam să sărbătorim naşterea unui copil, obişnuiam să punem mână de la mână ca să-i ajutăm pe părinţi să-şi plătească facturile de spital dacă se întâmpla să aibă greutăţi de moment. Acum, dacă se năştea vreun copil, nu mai vorbeam săptămâni în şir cu părinţii. Copiii au devenit pentru noi ceea ce erau pentru fermieri lăcustele. Pe vremuri obişnuiam să ajutăm pe cei cărora li se întâmpla să aibă o boală gravă în familie. Acum…

Să vă povestesc numai un caz. Era mama unui coleg cu care am lucrat cincisprezece ani. Era o doamnă în vârstă, foarte drăguţă, prietenoasă şi înţeleaptă, ne ştia pe toţi după numele mic şi ne plăcea tuturor — pe vremuri. Într-o zi a alunecat pe scări, a căzut şi şi-a rupt şoldul. Ştiam ce însemna asta la vârsta ei. Doctorul a spus că ar trebui să fie trimisă la spital în oraş, pentru un tratament scump şi îndelungat. Bătrâna doamnă a murit cu o zi înaintea plecării în oraş. Cauza morţii nu a fost niciodată stabilită. Nu, nu ştiu dacă a fost omorâtă. Nimeni n-a zis asta. Nimeni nu vroia să vorbească despre asta. Tot ce ştiu este că şi eu — şi asta nu pot uita — şi eu m-am surprins asupra gândului că-i doream moartea. Aceasta — Dumnezeu să ne ierte — era fraternitatea, siguranţa, abundenţa pe care trebuia să ne o aducă planul!

Ar avea cineva vreodată vreun motiv să predice un asemenea gen de oroare? A existat vreodată cineva care să fi câştigat ceva de pe urma ei? Răspunsul este: da! Erau moştenitorii lui Starnes. Sper că nu aveţi de gând să-mi amintiţi faptul că aceştia şi-au sacrificat propria lor avere, dându-ne nouă fabrica lor. Ne-am lăsat prostiţi şi cu asta. Da, ei au renunţat într-adevăr la fabrica lor. Dar ce numeşti profit depinde, stimată doamnă, de ce urmăreşti. Iar ceea ce urmăreau fraţii Starnes nu poate fi cumpărat cu toţi banii din lume. Pentru asta banii sunt prea curaţi şi prea nevinovaţi.

Eric Starnes, mezinul, era un om fără caracter, care nu era în stare nici măcar să urmărească ceva anume. A obţinut să fie votat ca director al departamentului nostru de relaţii publice, dar nu făcea nimic, având pe deasupra şi o echipă care îl ajuta în a nu face nimic, astfel că nici nu trebuia să vină la birou. Salariul pe care îl primea — de fapt n-ar trebui să-i spun „salariu”, nimeni nu avea un salariu — alocaţia care i-a fost votată era destul de modestă, cam de zece ori cât primeam eu, dar nu era o avere. Lui Eric nu-i păsa de bani — nici n-ar fi ştiut ce să facă cu ei. Îşi petrecea vremea printre noi, arătând cât era de prietenos şi de democratic. S-ar zice că dorea să fie iubit. Şi încerca să se facă iubit, amintindu-ne mereu că ne a dat nouă fabrica lui. Nu puteam să-l suferim.

Gerald Starnes era directorul producţiei. Niciodată n-am aflat cât era partea lui. Pentru asta ar fi fost nevoie de o întreagă echipă de contabili şi încă o echipă de ingineri, pentru a stabili felul în care aceasta ajungea, direct sau indirect, în mâinile lui. În principiu, nimic nu era pentru el personal, toate erau cheltuieli de serviciu. Gerald avea trei maşini, patru secretare, cinci telefoane, şi obişnuia să organizeze petreceri cu şampanie şi icre negre cum nu-şi putea permite nici un miliardar plătitor de impozite. Cheltuia într-un an mai mult decât profitul pe doi ani pe care îl putea face tatăl său.

Am văzut un teanc de cincizeci de kilograme de ziare şi reviste pline cu articole despre fabrica noastră şi despre nobilul plan, cu poze mari ale lui Gerald Starnes, în care era calificat drept un mare pionier pe tărâm social. Lui Gerald îi plăcea să vină seara prin ateliere în haine de gală, plimbându-şi diamantele de pe degete, mari cât o monedă, şi scuturând peste tot scrumul de la ţigara sa de foi.

Este deja destul de urât când un lăudăros de duzină se fuduleşte cu banii pe care îi are, deşi nu se jenează să arate că banii sunt ai lui, iar tu eşti liber să caşti gura la el, dacă doreşti, dar de obicei nu doreşti. Dar când o face un nemernic ca Gerald Starnes, făcând în acelaşi timp mare caz că nu-l interesează bunurile materiale, că face totul numai de dragul „familiei”, că tot luxul nu este pentru el personal, ci pentru binele nostru, pentru binele comun, pentru că este necesar să se întreţină în ochii publicului imaginea companiei şi a nobilului plan — atunci înveţi să urăşti pe cineva cum nu ai urât niciodată o fiinţă umană.

Cu sora sa, Ivy, era şi mai rău. Pe ea într-adevăr n-o interesa să fie bogată. Alocaţia pe care o primea nu era mai mare ca a noastră; ea umbla în pantofi fără toc, vechi şi stâlciţi, bluză ponosită, doar ca să ne arate cât de dezinteresată era. Ea era directorul nostru pentru distribuţie. Ea era persoana responsabilă de nevoile noastre. Ea era cea care ne ţinea de beregată. Desigur, în principiu distribuţia se făcea prin vot, prin vocea poporului. Dar când poporul sunt şase mii de zbierete care încearcă să hotărască fără o măsură, fără o raţiune, când jocul nu are reguli şi fiecare poate cere orice, dar nu are dreptul la nimic, când fiecare are drepturi asupra vieţii celorlalţi, dar nu asupra propriei lui vieţi, atunci se dovedeşte că vocea poporului este vocea lui Ivy Starnes.

La sfârşitul celui de-al doilea an am lăsat baltă simulacrul de „consiliu de familie” — în numele „productivităţii şi al eficienţei”, căci o singură şedinţă dura zece zile — toate cererile cu expunerea nevoilor urmând să fie înaintate biroului domnişoarei Starnes. Nu, nu înaintate. Fiecare petiţionar trebuia să i le recite personal. Ea întocmea apoi o listă de distribuţie pe care ne-o citea şi o supunea la vot spre aprobare, la o şedinţă ce dura trei sferturi de oră. Toţi votam pentru. Aveam zece minute pentru discuţii şi observaţii. Nimeni nu avea nimic de obiectat. La vremea aceea ne lămurisem deja.

Nimeni nu poate împărţi beneficiile unei fabrici între mii de oameni fără a avea un mijloc, o măsură pentru a judeca valoarea omului. Pentru ea, măsura era linguşirea. Dezinteresată? Pe vremea tatălui ei, toţi banii lui nu i-ar fi dat acestuia dreptul să-şi permită să vorbească cu cel mai nenorocit măturător din fabrică aşa cum vorbea ea cu cei mai calificaţi muncitori şi cu soţiile lor. Avea ochi spălăciţi, ca de peşte, reci şi morţi. Şi dacă veţi voi vreodată să vedeţi răutatea în stare pură, să fi văzut licărirea din ochii ei când s-a uitat la un muncitor care o contrazisese odată şi care s-a văzut apoi pe lista celor care nu au dreptul la nimic peste alocaţia de bază. Iar dacă ai văzut-o, ai înţeles motivul real pentru care cineva este în stare să predice sloganul „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”.

Acesta era tot secretul. La început mă tot întrebam cum de oamenii educaţi, culţi, celebri din lumea asta pot să facă o greşeală de asemenea dimensiuni, predicând ca pe un ideal o asemenea monstruozitate — când cinci minute de gândire le-ar fi fost suficiente pentru a vedea ce s-ar fi întâmplat dacă cineva ar încerca să pună în practică ceea ce predicau. Ştiu acum că n-au făcut-o deloc din greşeală. Greşeli de asemenea proporţii nu sunt niciodată nevinovate. Dacă oamenii cad pradă unei idei nebune pe care nu au cum s-o facă să funcţioneze şi nici nu pot să indice vreun motiv raţional al opţiunii lor — este pentru că au un motiv pe care nu vor să-l mărturisească.

Şi nici noi nu eram chiar atât de nevinovaţi, atunci când am votat planul acela la prima noastră şedinţă. N-am făcut-o doar pentru că credeam în poliloghia pe care ne-o scuipau fraţii Starnes. Aveam un alt motiv, iar vorbăria ne-a ajutat să-l ascundem şi de vecini, şi de noi înşine. Vorbăria ne a dat posibilitatea de a prezenta drept virtute ceva pe care altfel ne-ar fi fost ruşine să mărturisim. Nu există nici unul din cei care au votat pentru planul acela care să nu se fi gândit că printr-un aranjament de acest fel ar putea profita de pe urma celor mai capabili ca el. Nu exista un om atât de bogat şi atât de deştept, încât să nu existe oameni şi mai bogaţi, şi mai deştepţi, iar planul i-ar da ocazia să profite de o parte din bogăţia şi inteligenţa lor.

Dar tot gândindu-se la avantajele nemeritate pe care le-ar putea căpăta de la cei de deasupra sa, a uitat de cei de sub el, care vor primi şi ei avantaje nemeritate. A uitat de toţi cei inferiori lui, care se vor repezi să-l stoarcă pe el, tot astfel cum spera el să poată să-i stoarcă pe cei superiori. Muncitorul căruia i-a plăcut ideea că nevoia sa îl îndreptăţea să aibă o limuzină ca a şefului său, a uitat că toţi leneşii şi toţi cerşetorii din lume vor veni să strige că nevoile lor le-ar da dreptul la un frigider ca al său. Acesta era adevăratul nostru motiv când am votat, acesta era adevărul, dar nu ne convenea să ne gândim la asta, astfel că, cu cât ne convenea mai puţin, cu atât mai tare ne băteam cu pumnii în piept despre iubirea noastră pentru binele public.

Ei bine, ce-am vrut, aia am căpătat. Când am văzut că avem ceea ce ne-am dorit, era deja prea târziu. Eram prinşi ca într-o capcană, fără a putea pleca. Cei mai buni dintre noi au părăsit fabrica în prima săptămână a planului. I-am pierdut pe cei mai buni ingineri, maiştri şi muncitori calificaţi. Un om ce se respectă nu se face pentru nimeni vacă de muls. Câţiva oameni capabili au încercat s-o mai lungească, dar n-au rezistat prea mult. Continuam să pierdem oamenii, ei continuau să fugă din fabrică ca de ciumă, până când n-au rămas decât oameni cu nevoi, şi niciun om cu posibilităţi.

Iar cei câţiva dintre noi care mai eram buni, dar am rămas, eram doar cei care rămăseserăm deja prea multă vreme. Pe vremuri, nimeni nu părăsea Twentieth Century, iar nouă nu ne venea să credem că s-a terminat cu fabrica noastră. După un timp nici n-am mai putut pleca, pentru că nimeni n-ar mai fi vrut să ne angajeze, şi aveau dreptate. Nimeni nu a vrut să mai aibă nimic de-a face cu noi, nici o persoană sau firmă respectabilă. Toate prăvăliile la care târguiam au început să plece în grabă din Starnesville, până când nu au rămas decât cârciumile, casele de joc şi escrocii care ne vindeau rebuturi la preţuri de pungaşi. Alocaţiile pe care le primeam erau în scădere, iar costul vieţii creştea. Lista cu necesităţile fabricii creştea, lista clienţilor noştri se micşora. Aveam din ce în ce mai puţin venit pe care să-l putem împărţi între din ce în ce mai mulţi oameni.

Înainte vreme se zicea că marca fabricii Twentieth Century Motors era tot atât de solidă ca marcajul de titlu pe un lingou de aur. Nu ştiu ce gândeau urmaşii lui Starnes, dacă în general erau în stare să gândească, dar presupun că, asemenea tuturor reformatorilor sociali şi asemenea sălbaticilor, credeau că această marcă era un fel de sigiliu magic care funcţionează printr-un fel de vrajă şi care îi va face bogaţi aşa cum l-au făcut bogat pe tatăl lor. Ei bine, când clienţii noştri au început să vadă că nu livram nicio comandă la timp şi că nu produceam nici un motor care să nu aibă vreun defect, marca magică a început să funcţioneze în sens invers: nimeni nu mai vroia un motor marcat Twentieth Century Motors, nici măcar pe degeaba. Si am ajuns în situaţia în care singurii noştri clienţi erau oameni care nu-şi plăteau şi nici nu intenţionau să-şi plătească vreodată facturile. Însă Gerald Starnes, convins de propria sa publicitate, umbla îmbufnat şi cu un aer de superioritate morală, cerând ca industriaşii să ne facă comenzi nu pentru că motoarele noastre erau bune, ci pentru că noi aveam o atât de mare nevoie de comenzile lor.

În momentul acela chiar şi prostul satului a înţeles ceea ce generaţii de profesori se făceau că nu observă. Ce să facă o centrală electrică cu nevoile noastre, dacă generatoarele ei s-au oprit din cauza motoarelor noastre defecte? Ce să facă cu nevoile noastre un om surprins de pana de curent pe masa de operaţie? Dar pasagerii unui avion ale cărui motoare s-au oprit în plin zbor? Iar dacă produsele noastre ar fi fost cumpărate nu pentru calităţile lor, ci de dragul nevoilor noastre, ar fi fost aceasta drept şi moral din partea proprietarului acelei centrale electrice, a chirurgului din acel spital, a constructorului acelui avion?

Si totuşi, aceasta era legea morală pe care profesori, conducători şi gânditori au dorit s-o statornicească pe tot pământul. Dacă acesta este rezultatul aplicării ei într-un mic orăşel unde ne cunoşteam toţi între noi, vă puteţi imagina rezultatul la nivel mondial? Vă puteţi imagina cum ar fi dacă ar fi trebuit să trăiţi şi să munciţi, legaţi fiind de toate dezastrele şi prefăcătoria din lume? Să munceşti — şi când undeva cineva eşuează, tu să trebuiască să-l despăgubeşti. Să munceşti — fără vreo şansă să te ridici, cu hrana, cu îmbrăcămintea, cu căminul, cu plăcerile voastre depinzând de toate escrocheriile, toate foametele, toate molimile de oriunde de pe pământ. Să munceşti — fără vreo şansă la o raţie suplimentară, până când vor fi fost hrăniţi toţi cambodgienii, iar toţi patagonezii vor fi fost trecuţi prin liceu. Să munceşti — pe un cec în alb deţinut de oricare fiinţă, de oameni pe care nu-i vei vedea niciodată, ale căror nevoi nu le vei şti niciodată, ale căror aptitudini sau a căror lene, neglijenţă şi necinste nu ai cum să le stabileşti şi nu ai vreun drept să le pui în discuţie — doar să munceşti, să munceşti şi iar să munceşti — şi să laşi pe mâna tuturor Ivy şi Gerald din toată lumea să decidă al cui stomac va consuma efortul, visurile şi zilele vieţii tale. Şi aceasta este legea morală pe care să ne-o însuşim? Să fie aceasta un ideal moral?

Ei bine, l-am încercat, şi am învăţat. Agonia noastră a durat patru ani, de la prima noastră şedinţă până la ultima, şi s-a terminat în singurul mod posibil — prin faliment. La ultima noastră şedinţă, Ivy Starnes a fost cea care a încercat s-o întoarcă. Ea a ţinut o cuvântare scurtă, tăioasă şi plină de răutate, în care a spus că planul a eşuat pentru că restul ţării nu l-a acceptat, că o singură comunitate nu poate reuşi în mijlocul unei lumi egoiste şi lacome, şi că planul era un ideal nobil, dar că natura umană nu era la înălţimea lui. În timp ce noi stăteam tăcuţi, un tânăr, cel care a fost pedepsit pentru a ne fi dat o idee folositoare în primul nostru an, s-a sculat şi s-a îndreptat spre podium, direct la Ivy Starnes. N-a spus nimic. A scuipat-o în faţă.

Acesta a fost sfârşitul nobilului plan şi al fabricii Twentieth Century.

Reprodus cu permisiunea Institutului Ayn Rand.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Alexandru Leibovici: (5-11-2014 la 13:20)

    @Pincu Sfartz

    Răspund aici la acest comentariu; se potriveşte mai bine ca temă.

    > “Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă”!! Dar nu este deloc o soluţie pentru cei care rămân!
    > Este o soluţie rea de tot chiar – dacă fug toţi cei buni şi deştepţi, cine rămâne?

    Dar de unde rezultă că eu trebuie să fiu soluţia pentru cei ce rămân ???!!

    Adică dv. cereţi ca eu (este un „eu” generic) să-mi sacrific viaţa, visele mele, pentru nişte necunoscuţi despre care nu ştiu nimic, nici dacă sunt buni sau răi, dacă merită sau nu sacrificiul meu devenit necesar poate din cauza neputinţei lor, a „mizeriei lor morale”, şi care n-o să aibă habar de sacrificiul meu. Şi care o să-mi râdă în nas – şi pe bună dreptate! – dacă o să le spun că „m-am sacrificat pentru ei”.

    Omul are o singură viaţă; dacă ar avea 777, atunci poate şi-ar putea permite să-şi sacrifice una din ele pentru „binele public”.

    Principiul sacrificiului înseamnă : toate vieţile sunt importante, numai a mea nu este. Dacă să te sacrifici este nobil, să ceri sacrificii altora, unor oameni necunoscuţi, cum este? Care sunt antonimele cuvântului „nobil”?

    Toate sistemele care au vrut să subjuge oamenii – religiile, regimurile dictatoriale şi totalitare – au inculcat ideea că oamenii trebuie să se sacrifice – unor străini, pentru viitorul luminos al generaţiilor viitoare, pentru aia, pentru ailaltă …

    > Nu este obligaţia morală a “deştepţilor” să salveze societatea în care trăiesc?

    Nu este. Şi trebuie să ne obişnuim cu ideea asta şi să nu mai aşteptăm un Messia să ne rezolve problemele

    > Altfel spus: ce este oportunismul în situaţii sociale dificile?

    Este să ne adaptăm. Am fost cu toţii oportunişti. Cu foarte puţine excepţii (nu mă număr printre ele).

    > De ce la alţii deştepţii au luat atitudine si au fācut ce trebuie fārā sā fugā, dar la noi – NU?
    > Cehii, polonezii, ungurii – la urma urmei nu au aceleaşi proporţii de deştepţi şi proşti ca la noi?

    Fapt este că adevărata schimbare a venit din altă parte, ea nu s-a datorat celor deştepţi, ea s-a datorat prăbuşirii URSS.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (5-11-2014 la 21:17)

    Domnule Leibovici, gasesc destul de logic ceea ce spuneti Dvs, aveti perfecta dreptate cand spuneti ca: „Toate sistemele care au vrut să subjuge oamenii – religiile, regimurile dictatoriale şi totalitare – au inculcat ideea că oamenii trebuie să se sacrifice – unor străini, pentru viitorul luminos al generaţiilor viitoare, pentru aia, pentru ailaltă”.

    Eu am o intrebare: Cum ramane cu soldatii care se sacrifica intr-un razboi drept? Sa zicem soldatii care au doborat nazismul? Daca aplicam logica ca „nu am nici o datorie sa ma sacrific pentru vietile unor indivizi pe care nu-i cunosc”, atunci ar fi fost logic ca acei soldati sa dezerteze si sa-si salveze vietile in alte tari, neimplicate in razboi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (6-11-2014 la 17:20)

    @Alexandru Grosu

    > Daca aplicam logica ca “nu am nici o datorie sa ma sacrific pentru vietile unor indivizi pe care nu-i cunosc”,
    > atunci ar fi fost logic ca acei soldati sa dezerteze si sa-si salveze vietile in alte tari, neimplicate in razboi.

    O întrebare foarte interesantă !! Este oare apărarea patriei compatibilă cu lipsa obligaţiei de a te sacrifica(*) pentru alţii?

    Răspunsul meu este : există patrii pentru care oamenii vor fi mai degrabă dispuşi să-şi rişte viaţă. O premiză trebuie să fie ca armata să fie de voluntari, nu de conscripţie, ceea ce înseamnă că statul respectiv recunoaşte că nu poate dispune de viaţa cetăţenilor („dreptul la viaţă”).

    Oamenii îşi vor risca viaţa nu pentru alţi oameni, ci pentru ca patria lor să rămână o ţară a libertăţilor, o ţară în care viaţa cetăţenilor le aparţine lor, iar nu statului, o ţară în care şi celelalte libertăţi le sunt respectate.

    Într-o asemenea situaţie statul nu se va băga în tot felul de aventuri externe, în războaie pe care populaţia nu le sprijină, şi se va limita la stricta apărare.

    Deci apărarea patriei este compatibilă cu lipsa obligaţiei de a te sacrifica pentru alţii, cu dreptul absolut la viaţa proprie. DAR… compatbilitatea este valabilă / posibilă numai pentru un anumit tip de stat, de regim politic. Celelalte tipuri de regimuri sunt oricum nelegitime – din punctul de vedere pe care l-am explicat altundeva.

    =====
    (*) a merge la război nu este neapărat o moarte sigură, deci cuvântul potrivit nu este să te sacrifici, ci să-ţi rişti viaţa. Mersul la război echivalează cu moartea (sau aproape) în cazurile în care statului, respectiv comandamentului militar, nu-i pasă de oamenii săi, când pot să aibă câţi soldaţi vor pentru că poate să-i mobilizeze cu forţa. Exemplu: URSS, în particular în râzboiul din 1941-45.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.95.131.208