caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Repere carteziene



 

„De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” (I)

de (13-10-2014)
15 ecouri

 
Fragment din romanul Atlas Shrugged de Ayn Rand, New York, Random House, 1957

Aceasta este relatarea întâmplărilor de la fabrica de motoare Twentieth Century, care a pus în aplicare principiul de mai sus, relatare făcută de unul dintre supravieţuitori.

* * *

… Ei bine, ceva s-a întâmplat în fabrica aceea la care lucrasem vreme de douăzeci de ani. Era când bătrânul a murit şi moştenitorii lui au preluat fabrica. Erau trei, doi fii şi o fiică, şi au venit cu un plan nou pentru conducerea fabricii. Ne-au pus să-l şi votăm, şi toţi — aproape toţi — am votat pentru. De unde era să ştim. Credeam că e drept. Nu, de fapt nu e adevărat. Credeam că se aştepta de la noi să credem că e drept. Planul era ca fiecare din fabrică să muncească după posibilităţi, dar să fie plătit după nevoi…

Am votat planul ăsta la o mare şedinţă la care am fost prezenţi noi toţi, şase mii de suflete, toţi care lucram în fabrică. Moştenitorii lui Starnes au ţinut discursuri lungi despre plan; nu era prea clar, însă nimeni n-a întrebat nimic. Niciunul din noi nu ştia cum o să funcţioneze planul ăsta, dar fiecare credea că cel puţin vecinul său ştia. Şi chiar dacă cineva ar fi avut îndoieli, s-ar fi simţit vinovat şi şi-ar fi ţinut gura, căci ei ne-au făcut să credem că cel care s-ar opune acelui plan are un suflet hain şi nu e om.

Ne-au mai spus că planul ar împlini un ideal nobil. Cum era să credem altfel? Doar am auzit asta toată viaţa — de la părinţi, de la învăţători şi de la preot, şi în fiecare ziar pe care l-am citit vreodată, în fiecare film şi în fiecare discurs. Nu ni s-a spus mereu că ar fi just şi drept? Da, poate că am avea o scuză pentru ce am făcut la şedinţa aceea. Oricum, am votat planul, şi am căpătat ce am vrut. Ştiţi, doamnă, suntem, într-un fel, oameni însemnaţi pe toată viaţa, noi cei care am trăit cei patru ani ai noului plan de la fabrica Twentieth Century. Oare cum arată Iadul? Este Răul însuşi, deplin, gol, batjocoritor, nu-i aşa? Ei bine, asta e ceea ce am văzut şi la asta am pus umărul, şi cred că suntem blestemaţi, fiecare din noi, şi poate că nu vom fi iertaţi niciodată…

Ştiţi, doamnă, cum a funcţionat planul acela şi ce a făcut din oameni? Încercaţi să turnaţi apă într-un butoi care are pe fund o ţeavă prin care apa se scurge mai repede decât eşti în stare să torni, iar fiecare găleată pe care o aduci lărgeşte ţeava cu încă o şchioapă, şi cu cât mai mult munceşti, cu atât mai mult ţi se pretinde, şi ajungi să torni găleţi patruzeci de ore pe săptămână, apoi patruzeci şi opt, apoi cincizeci şi şase — pentru prânzul vecinului, pentru operaţia soţiei lui, pentru pojarul copilului lor, pentru proteza mamei lui, pentru cămaşa unchiului său, pentru şcolirea nepotului lui, pentru sugarul vecinilor, pentru copilul care se va naşte, pentru oricine, de oriunde — lor li se cuvine să primească totul, de la scutece până la proteze — iar ţie, să munceşti, de la răsăritul până la apusul soarelui, lună de lună, an de an, fără să-ţi rămână nimic în afară de sudoare, fără nicio perspectivă pentru tine decât plăcerea lor, toată viaţa, fără odihnă, fără speranţă, fără sfârşit… De la fiecare după pricepere, fiecăruia după nevoi […]

Ne-au spus că suntem o singură mare familie, că suntem cu toţii laolaltă. Dar nu lucrăm zece ore pe zi la aparatul de sudură cu acetilenă cu toţii laolaltă, şi nu ne apucă din cauza asta durerea de şale pe toţi laolaltă. Cu ce pricepere vine fiecare, şi care şi ale cui nevoi au întâietate? Când toate sunt într-o oală comună, nu poţi să-l laşi pe fiecare să hotărască singur care îi sunt nevoile, nu-i aşa? Dacă l-ai lăsa, ar putea să-ţi vină cu pretenţia că are nevoie de un iaht, iar dacă nu-ţi rămâne să te iei după altceva decât după dorinţele lui, apoi ar putea să ţi-o şi dovedească. Şi de ce nu? Dacă e drept să am eu maşină numai după ce m-am băgat la spital de atâta muncă pentru a câştiga câte o maşină pentru toţi puturoşii şi pentru toţi neisprăviţii de pe suprafaţa pământului, atunci de ce să nu-mi ceară şi un iaht dacă tot am reuşit să scap cu viaţa? Nu? Nu poate? Atunci de ce poate să-mi pretindă să mă mulţumesc cu un surogat de cafea până când el nu şi a renovat dormitorul? […]

Dar, în sfârşit… S-a hotărât că nimeni nu are dreptul să se pronunţe asupra propriilor sale capacităţi şi nevoi. Le-am votat şi pe astea. Da, doamnă, le votam în şedinţă publică de două ori pe an. Cum se putea face altfel? Vă puteţi închipui cum ar fi arătat o asemenea şedinţă? Nu ne-a trebuit mai mult de o şedinţă pentru ca să ne dăm seama că am devenit cerşetori — nişte cerşetori lamentabili, smiorcăiţi şi plângăreţi, cu toţii, căci nici unul nu-şi putea pretinde salariul ca pe un drept al său câştigat, nu avea nici un fel de drepturi şi nici un fel de câştig, munca sa nu-i aparţinea lui, ci „familiei”, şi că nu i se datora nimic în schimb, iar singura pretenţie pe care o putea avea se baza pe „nevoie” — astfel că trebuia să implore în public satisfacerea nevoilor sale, ca orice haimana nenorocită care îşi enumără toate greutăţile şi mizeriile, până la cearşafurile peticite şi migrenele soţiei, sperând că „familia” îi va arunca până la urmă pomana. El trebuia să-şi etaleze mizeriile, căci mizeria, iar nu munca, a devenit moneda de schimb; lucrurile s-au transformat într-o întrecere între şase mii de calici, în care fiecare pretindea că nevoia lui este mai mare ca cea a aproapelui său. Cum putea să fie altfel? Vă puteţi închipui ce s-a întâmplat, ce fel de oameni au tăcut, jenaţi, şi cine a tras lozul cel mare?

Dar asta n-a fost tot. Am mai descoperit ceva la aceeaşi şedinţă. În acea primă jumătate de an producţia fabricii a scăzut cu patruzeci la sută, astfel încât s-a văzut că unii nu au lucrat „după posibilităţi”. Cine? N-ai cum să ştii. S-a supus şi asta votului „familiei”. S-a decis prin vot cine erau cei mai buni, iar aceştia au fost condamnaţi să facă ore suplimentare în fiecare seară, timp de şase luni. Ore suplimentare fără plată, căci nu erai plătit cu ora, nici în acord, ci după nevoi.

Să vă mai spun ce s-a întâmplat după asta, şi ce am devenit noi, noi care am fost odinioară oameni? Am început să ne ascundem priceperea, să încetinim ritmul şi să avem grijă să nu cumva să muncim mai repede sau mai bine ca alţii. Ce altceva puteam face dacă ştiam că dacă dădeam tot ce puteam „pentru familie”, primeam nu mulţumiri şi recompense, ci pedeapsă? Ştiam că pentru fiecare puturos care va strica o serie de motoare şi va păgubi fabrica, fie din neglijenţă, fie din nepăsare, fie din simplă incompetenţă, noi vom fi cei ce vor plăti — prin serile şi duminicile noastre. De aceea am făcut totul ca să nu fim buni de nimic.

Aveam un tinerel care abia începuse, plin de ardoare pentru nobilul ideal, un copil isteţ, fără multă şcoală, dar cu un cap minunat. În primul an a inventat un procedeu care ne-a economisit mii de ore muncă. L-a dat „familiei” fără să ceară ceva în schimb, nici n-avea cum, dar asta nu l-a deranjat. Zicea că era pentru ideal. Dar când s-a trezit că l-am votat ca pe unul dintre cei mai capabili şi l-am condamnat să muncească şi serile pentru că nu ne a ajuns cât făcuse pentru noi, şi-a închis gura, şi mintea. Vă daţi seama că în anul următor n-a mai venit cu nici o idee.

Ce ni se spusese mereu despre concurenţa nesănătoasă din cadrul sistemului corupt bazat pe profit, când oamenii trebuiau să se întreacă pentru cine lucrează cât mai bine cu putinţa? Sistem corupt, nu? Ei bine, să fi văzut ei cum era când toţi trebuiau să se întreacă în a lucra cât mai rău cu putinţă. Nu există un mijloc mai bun de a distruge un om decât cel de a-l pune într-un loc în care scopul să fie să nu facă tot posibilul, în care să trebuiască să se lupte pentru a face lucru de mântuială, zi de zi. Asta îl va termina mai repede ca băutura sau ca trândăvia, sau ca tăierea frunzelor la câini pentru a-şi câştiga pâinea. Dar nu aveam altă ieşire decât să ne prefacem incapabili. Singura învinuire de care ne era frică era să fim suspectaţi că ne-am pricepe. Priceperea era ca un gaj asupra ta însuţi, pe care nu-l poţi achita niciodată.

Şi pentru ce era să munceşti? Ştiai doar că minimul pentru supravieţuire îţi va fi dat oricum, indiferent dacă munceai sau nu — se chema „alocaţia de casă şi masă” — dar că în afară de acest minim nu aveai nicio şansă să capeţi ceva, indiferent cât de tare te-ai strădui. Nu puteai conta că îţi vei putea cumpăra la anul un costum nou, căci „alocaţia de îmbrăcăminte” o primeai sau nu, depinzând dacă cineva şi a rupt piciorul, sau trebuie să se opereze, sau aşteaptă un nou copil. Iar dacă nu ajungeau banii pentru a cumpăra câte un costum nou pentru fiecare, nu puteai căpăta tu vreunul.

Aveam pe unul care a tras din greu toată viaţa pentru că a vrut dintotdeauna să-şi poată da băiatul la liceu. Băiatul a absolvit gimnaziul în cel de al doilea an al planului, dar „familia” n-a vrut să-i dea tatălui „alocaţia” pentru liceu. I-au spus că fiul lui nu poate merge la liceu până când nu vor fi bani destui pentru a-i trimite la liceu pe toţi, şi că trebuia mai întâi să fie trecuţi prin gimnaziu copiii tuturor, dar că banii nu ajungeau nici măcar pentru asta. Tatăl a murit înjunghiat anul următor, într-o bătaie de cuţite din cârciumă, o bătaie pentru nimic anume — asemenea bătăi au început să apară între noi tot mai des.

Mai aveam un bătrân, un văduv fără familie, care avea o plăcere: discurile de patefon. Cred că era singura lui plăcere în viaţă. Pe vremuri obişnuia să sară peste mese doar pentru a-şi cumpăra o nouă înregistrare de muzică clasică. Ei bine, nu i s-a dat o „alocaţie” pentru discuri — li s-a zis „obiecte de lux personal”. Însă la aceeaşi şedinţă, Millie Busch, fiica unuia, o fetiţă urâtă şi rea de vreo opt ani, a primit acolade de aur pentru dinţii ei de capră — era o „nevoie medicală”, psihologul şcolii spunând că biata fată va căpăta un complex de inferioritate dacă nu i se îndreptau dinţii. În schimb, bătrânul meloman s-a apucat de băutură şi de atunci n-a mai fost văzut treaz de-a binelea niciodată. Se pare însă că exista totuşi un lucru pe care nu l-a putut uita nicicum. Într-o seară, coborând strada clătinându-se, a întâlnit-o pe Millie Busch şi i a dat un pumn de i-a scos toţi dinţii. Toţi până la ultimul.

Băutura a fost, bineînţeles, lucrul de care ne-am apucat cu toţii, unii mai mult, alţii mai puţin. Nu mă întrebaţi de unde aveam bani pentru asta. Când toate plăcerile decente sunt oprite, există întotdeauna căi de a-ţi procura plăceri dubioase. Nu spargi o băcănie după căderea nopţii şi nu furi portofelul vecinului ca să-ţi cumperi discuri clasice sau ustensile de pescuit, dar pentru ca să te îmbeţi criţă şi să uiţi — o faci. Ustensile de pescuit? Arme de vânătoare? Aparate foto? Tot felul de mici damblale? Nimeni nu avea dreptul la nici un fel de „alocaţii de distracţie”. „Distracţiile” au fost primele lucruri care s-au tăiat. Nu se cade să-ţi fie ruşine să protestezi când cineva îţi cere să renunţi la ceva, când acel ceva este ce îţi face plăcere?

Chiar şi „alocaţia de tutun” a fost redusă la două pachete de ţigări pe lună, asta pentru că s-a zis că banii trebuiesc vărsaţi în fondul pentru laptele praf al sugarilor. Copiii erau singurul articol la care producţia n-a scăzut, ci a crescut şi era în continuă creştere, pentru că, cred, n-aveau altceva de făcut, şi pentru că nu trebuia să le pese, căci copiii nu erau povara lor, ci a „familiei”. De fapt, singura cale să capeţi o creştere de venit şi să poţi să-ţi tragi răsuflarea pentru o vreme era o „alocaţie pentru copil”. Sau asta, sau o boală gravă.

Nu ne-a trebuit mult să vedem cum mergeau treburile astea. Cel ce vroia să rămână cinstit trebuia să renunţe la tot. El îşi pierdea gustul pentru orice plăcere; iar dacă fuma vreo ţigară de trei parale sau lua o gumă de mestecat, îşi făcea griji dacă nu cumva cineva avea mai mare nevoie de cele trei parale. Se simţea vinovat pentru fiecare îmbucătură, întrebându-se cu ale cui ore suplimentare nocturne a fost plătită, ştiind că hrana lui nu era a lui de drept, dorindu-şi în mod jalnic să fie mai degrabă păcălit decât păcălitor, să fie un papă-lapte mai degrabă decât un vampir. Un asemenea om nu s-ar căsători, nu şi-ar ajuta rudele din alt oraş, pentru a nu împovăra „familia”. De altfel, dacă i-a mai rămas vreo urmă de simţ de răspundere, n-ar putea să se căsătorească sau să aducă copii pe lume, deoarece nu ar putea să planifice nimic, nu ar putea să promită nimic şi nu ar putea conta pe nimic.

Însă pentru leneşi şi iresponsabili este o ocazie extraordinară. Ei sunt cei care făceau copii, care băgau fetele în belea, care îşi aduceau din toată ţara toate rudele de nimic, toate surorile gravidă dar nemăritate, numai ca să primească încă o „alocaţie de incapacitate”, ei sunt cei care se îmbolnăveau de boli de care nici doctorii nu auziseră, ei îşi distrugeau îmbrăcămintea, mobila, locuinţele — ce dracu’, doar „familia” plătea pentru toate! Ei sunt cei care au găsit o mulţime de căi de a se da nevoiaşi, căi pe care nici unul din noi nu le-a visat vreodată; ei şi-au dezvoltat o îndemânare cu totul deosebită, de altfel singura de care au dat ei dovadă vreodată.

Dumnezeu cu mila, coniţă! înţelegeţi ce s-a întâmplat? Ni s-a dat o lege după care să trăim, căreia i-au zis lege morală, o lege care îi pedepsea pe cei care o respectau — pentru că o respectau. Cu cât te străduiai mai mult să te arăţi la înălţimea ei, cu atât sufereai mai mult; cu cât mai mult o batjocoreai, cu atât mai mare îţi era răsplata. Cinstea ta era ca o unealtă lăsată pe mâna necinstei vecinului. Cei cinstiţi plăteau, cei necinstiţi culegeau. Cel cinstit pierdea, cel necinstit câştiga. Cum poate cineva să rămână bun cu o asemenea regulă a bunătăţii? Când am început, eram nişte oameni cumsecade. Puţini dintre noi erau pungaşi. Ştiam meserie şi eram mândri de ce ştiam, lucram la cea mai bună fabrică din ţară, în care bătrânul Starnes angaja, dintre toţi muncitorii din ţară, numai vârfurile. Într-un an, sub noul plan, n-a rămas printre noi nici un om cinstit. Acesta era Răul, un rău de groază şi infern cu care te speriau pe vremuri preoţii, dar pe care n-ai crezut să-l vezi vreodată cu ochii. Nu zic că planul doar a încurajat pe cei câţiva pungaşi, nu, el a transformat pe oamenii cumsecade în pungaşi, şi nu au avut încotro — şi se mai chema „ideal moral”!

Partea a II-a: v. aici

Reprodus cu permisiunea Institutului Ayn Rand.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • George Petrineanu: (13-10-2014 la 11:04)

    Cine a fost Ayn Rand:

    https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ayn_Rand

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Alexandru Grosu: (13-10-2014 la 12:15)

    Munca in comunism este, in principiu, o munca de sclav. Sclavul nu doreste sa lucreze pentru stapan pentru ca nu este remunerat pentru munca sa. Munca pentru „familia comunista” este aceeasi munca de sclav, lipsita de un interes material, dar aceasta munca este ceruta sa se faca binevol, cu „stima si dragoste”, pe cand munca sclavului este insotita de lovituri cu biciul.

    In consecinta, sistemul comunist degradeaza repede intr-un sistem sclavagist, deoarece in conditiile unde nu este cointeresare materiala, numai biciul il face pe individ sa lucreze. Atunci se nasc CeKa, NKVD, GPU, KGB, etc, care indeplinesc rolul biciului.

    Asa a fost si asa va fi.

    Imi amintesc ca inca Platon visa la „Statul drept si intelept”, condus de intelepti si mentinut prin munca „lucratorilor”. Ca ar fi fost fericiti oamenii intr-un asemenea stat este o mare intrebare!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 2

  • Sfartz Pincu: (13-10-2014 la 17:35)

    @ Alex. Grosu

    Cu o mică corecţie la asemănarea cu sclavagismul.

    În sclavagism, sclavii erau, în majoritatea lor, asiguraţi de stăpân cu hrană, casă, haine, familii, spre deosebire de socialism, unde se putea obţine ceva doar dacă aveai răbdarea sa stai la cozi interminabile! 🙂

    PS. Retrag „familia”(!), pentru o soţie nu trebuia sā stai la coadā! :()

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 2

  • Alexandru Grosu: (13-10-2014 la 19:08)

    Tremur de frica domnului Leibovici pentru faptul ca voi crea o „tema paralela articolului”, dar imi iau inima in dinti si-i raspund domnului Sfartz cu un banc sovietic, care probabil ca a fost compus de cineva in timpul „statului” in una din cozile interminabile dupa ceva, ce „se dadea”.

    Intr-o zi un om a vazut la un magazin o inscriptie: „Aici se vand toalete nemtesti (nemetskie unitazy). Si desigur o coada interminabila de doritori sa cumpere. Dupa ce a stat la coada toata ziua, omul a putut sa cumpere marfa si a venit fericit acasa la sotie, sa se laude cu norocul nemaivazut, a cumparat marfa nemteasca.

    Au deschis pachetul si au ramas uimiti: pachetul continea doua betse de lemn nestrujite si o hartie pe care era scris cum sa se foloseasca de aceasta toaleta ciudata. Era chiar si un desen tehnic: un bats trebuia infipt in zapada, apoi de scos pantalonii si de agatat pe bats. Dupa care trebuia sa te asezi pe vine si cu alt bats sa alungi lupii care vor veni sa te muste. Omul privea nedumerit la toate acestea, apoi a mai recitit denumirea articolului cumparat. Pe eticheta scria nu „toaleta nemteasca” ci „toaleta neneteasca”.

    Nenetii sunt un popor seminomad care locuiesc in tundra, in nordul Rusiei.

    Wikipedia spune: „Neneții (rusă ненцы, denumirea istorică „samoiți”) sunt un popor indigen care numără ca. un număr de 41.000 de locuitori, care trăiesc în nord-estul Europei, și nord-vestul Siberiei, cea mai mare parte din ei fiind în Regiunea Neneția o regiune autonomă din Federația Rusă. Ocupația de bază a acestui popor nomad este creșterea renilor și vânătoarea.”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Alexandru Leibovici: (14-10-2014 la 15:24)

    @Alexandru Grosu

    > Tremur de frica domnului Leibovici pentru faptul ca voi crea o “tema paralela articolului”,
    > dar imi iau inima in dinti…

    Puteţi să-mi citaţi un caz în care am împiedicat crearea unei „teme paralele”? Aţi postat în cursul timpului numeroase comentarii fără legătură cu subiectul articolului sau al altor comentarii; vi s-a „întâmplat” ceva din partea moderatorilor? De ce aţi început dintr-o dată să „tremuraţi de frică”?

    Doar ştiţi că cel mai mult detest acuzaţiile nedrepte…

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (14-10-2014 la 15:37)

    Imi amintesc ca in RSS Moldoveneasca „formula” comunista “De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” suna in modul urmator: „De la fiecare dupa posibilitati, fiecaruia dupa necesitate”. Ma refer la anii 80 ai sec. trecut, cand eram scolar. Nu stiu de ce au schimbat „nevoia” cu „necesitatea”. Poate nevoia suna prea „negru”?

    Prin anii 30-40-50 in Transnistria a existat un fel de limba „moldoveneasca”, care traducea intr-un mod destul de comic lozincile comuniste din limba rusa. Deci, exista lozinca „Да здравствует великое дело Ленина!”- ceea ce inseamna „Traiasca cauza cea mare a lui Lenin!”. In limba transnistreana au tradus rusescul „дело” ca „treaba” si a iesit destul de erotic: „Traiasca treaba cea mare a lui Lenin!”.

    Probabil ca de aceea au si fugit mai apoi de „nevoie” si au ales „necesitate”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Alexandru Grosu: (14-10-2014 la 15:50)

    Domnule Leibovici, nu o luati prea serios. Citind comentarul D-stra destinat domnului Waldmann, mi-ati parut nu stiu cum… nefericit. Am inteles ca comentariile noastre nu va satisfac nicicum nivelul Dvs intelectual. Am inteles ca Dvs doriti un fel de „duel” intelectual, bazat pe logica, istorie, filozofie, statistica, economie, etc… Noi in schimb scriem ce ne trece prin cap, cand avem cateva minute libere.

    Iar fraza despre „frica” mea fata de Dvs a fost o gluma!!!

    Este adevarat, am scris o multime de comentarii care nu au nicio legatura cu articolul, prea multe. Le-ati publicat pe toate. Va multumesc din suflet!

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 4

  • Ghita Bizonu': (15-10-2014 la 08:25)

    Dlui Sfartz Pincu

    da domnule mare cestie si cu sclavagismul!! De ex babilonienii au fost siliti sa alunge cu biciu pe sclavii lor evrei , da?! Situatie perfect surprinsa de Verdi :
    https://www.youtube.com/watch?v=DzdDf9hKfJw
    aia plang cumva :”vai de noi! Dupa ce rai de egipteni ne-ua eliberat acum si banditi de babilonieni ne oprima alungandu-ne!” Noroc cu Titus .. Titus fiul lu Vespasian da?!
    (referintele la istoria evreilor sunt strict culturale. Nu este vina mea ca VT este comun !!)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Sfartz Pincu: (15-10-2014 la 12:59)

    @ Ghita Bizonu

    Aveţi dreptate, Stimabile! Dar eu am menţionat, in text: „… in marea lor majoritate…”, evreii au fost întotdeauna o minoritate! 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (15-10-2014 la 16:50)

    @Alexandru Grosu

    > fraza despre “frica” mea fata de Dvs a fost o gluma!!!

    Da, am înţeles că expresia „tremur de frică” a fost la figurat, dar… dacă ziceţi că cu toată fraza n-aţi vrut să spuneţi absolut nimic, aşa să fie.

    > Citind comentarul D-stra destinat domnului Waldmann, mi-ati parut nu stiu cum… nefericit.

    Da, aţi sesizat corect.

    Ce însă nu pricep este cum de aţi înţeles acel comentariu în sensul că îi cer d-lui Waldmann un răspuns cu „da” sau „nu”! Am scris clar, şi de mai multe ori, care este de fapt subiectul, şi că fie nu-l înţelege, fie îl eschivează.

    > Noi in schimb scriem ce ne trece prin cap, cand avem cateva minute libere.

    „Ce vă trece prin cap”? Adică fără legătură cu ce a scris interlocutorul? Bănuiesc că e şi asta tot glumă … 🙂 😉

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (15-10-2014 la 17:57)

    Domnule Leibovici, toate s-au incurcat in acest comentariu al meu cu „da” si „nu”, care, de altfel, a fost mai mult comic decat critic.

    Mi-am amintit de comentarul domnului Clej, destinat iarasi domnului Waldmann, care suna: „Vorba multa saracia omului”. Mi-am imaginat ca, poate, revista acum.tv doreste raspunsuri scurte si cuprinzatoare, fara abateri „lirice”, ceva in stilul vechilor spartani.

    Probabil ca a fost o incercare de a descreti fruntile, fara ca domnul Waldmann si Dvs sa va suparati. Este si un citat din Evanghelia de la Matei acolo.

    In rest, imi cunosc „mestesugul” de a sari de la o tema la alta, este ceva caracteristic „soldatului Svejk”, care la fiecare vorba avea „istorioara” sa.
    Nu o fac din rautate. 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (15-10-2014 la 18:30)

    @Alexandru Grosu

    > imi cunosc “mestesugul” de a sari de la o tema la alta… Nu o fac din rautate. 🙂

    Nu dv. sunteţi în cauză.

    > “soldatului Svejk”, care la fiecare vorba avea “istorioara” sa.

    Din câte îmi aduc aminte, istorioarele/pildele lui Svejk erau foarte la obiect

    > Mi-am imaginat ca, poate, revista acum.tv doreste raspunsuri scurte si cuprinzatoare, fara abateri “lirice”,
    > ceva in stilul vechilor spartani.

    Nu, este vorba – repet – de răspunsuri (chiar lungi, lirice, etc., dar la obiect), iar nu eschive de tip „praf în ochi”, „asociaţii libere de idei”, etc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Grosu: (17-10-2014 la 18:06)

    Wikipedia da definitia de „Hering (peste) rosu”:

    Hering roșu (engleză red herring) este traducerea literală, încă neutilizată în limba română, a unui termen englez cu înțeles metaforic, care exprimă conceptul a ceva care se dorește a fi o diversiune sau o distragere de la obiectivul original.

    În logica formală este numele dat unei erori logice în care cineva vrea să contra-argumenteze prin argumente irelevante, inadecvate subiectului sau incorecte.

    Expresia a fost inventată de scriitorul William Cobbett în 1805, fiind folosită într-o poveste a unui copil mincinos.

    Etimologia cuvântului își are originea în sportul vântorii de vulpi, unde, pentru a crea confuzie în rândul câinilor de vânătoare, se târa peste urmele lasate de vulpi un hering afumat, uscat, care avea culoarea roșie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (20-10-2014 la 09:48)

    A apărut partea a II-a şi ultima din “De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” – v. aici

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Victor Manta: (25-10-2018 la 15:01)

    Parlamentul austriac a adoptat, miercuri (24.10.2018 – vm), Legea privind indexarea alocaţiilor pentru copiii din străinătate ai cetăţenilor UE care lucrează în Austria. Astfel, pentru cele mai multe state, inclusiv România, aceasta înseamnă o reducere a sumelor plătite, prin ajustarea la nivelul de trăi din ţările comunitare unde trăiesc aceşti copii. Măsura va intra în vigoare la 1 ianuarie 2019.

    Conform datelor prezentate anul acesta de autorităţile austriece, România se află pe locul patru în clasamentul transferurilor şi al economiilor înregistrate prin indexare, după Ungaria, Slovacia şi Polonia. În anul 2016, de exemplu, Guvernul austriac a înregistrat 14.213 copii care primesc beneficii sociale austriece (alocaţie sau deducere fiscală) şi trăiesc în România.

    După decizia de miercuri, prin indexarea cu un coeficient de 0,484, aceste beneficii vor fi practic înjumătăţite în cazul României. Coeficientul reprezintă diferenţa dintre nivelul preţurilor dintre cele două ţări (calculată conform unui indicator la nivel european).

    Ministrul Muncii şi Justiţiei Sociale, Lia-Olguţa Vasilescu, i-a trimis, joi, o scrisoare comisarului european pentru ocupare, afaceri sociale, incluziune şi mobilitate, Marianne Thyssen, în care îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu legea adoptată recent de Austria, prin care alocaţiile copiilor din România sunt reduse la jumătate, informează un comunicat al ministerului de resort. Sursa.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.162.151.77