caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Scena si Ecranul



 

„Marchizul de Sade” – cum l-am vazut eu…

de (6-11-2007)

Culori şi ispite

„Este cu neputinţă să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de acela prin care vin!”
Luca 17:1

După căderea din rai, culorile Creaţiei s-au esenţializat în alb şi negru. Era în duhul logicii binare de la despărţirea apelor de pământ. A urmat un lung şir de fărâmiţări a fiecăreia dintre cele două culori pentru melanjul tonurilor de gri cerut din ce în ce mai vârtos. Curcubeul de după potop a anunţat printr-o nouă paletă că lumea se va colora. Şi de atunci am învăţat că între fiecare două nuanţe din spectru tot mai e loc de o alta ce aşteaptă s-o vedem şi să ne fie de folos.
Beatrice Rancea a mizat pe culorile fundamentale. Doar pe ele. Culori care să descrie caractere. Să îmbrace oameni prin intermediul costumelor create cu personalitate de către Cătălin Botezatu.
Din întunericul de după gong, prin muzica majestuoasă, ca a unei catedrale, se iveşte de la început paleta de caractere a piesei. Adică paleta de culori. Sprijinindu-se decisiv pe cele primordiale.
Negrul colorează majoritar conturul personajelor care desemnează înţelepciunea, harul de a îndepărta durerea, fermitatea de a proteja spaţiul în faţa stihiilor.
Abatele Coulmier are costumaţia de un negru pur. Doctorul Collard îmbină savant negrul cu alte culori apropiate. Gardianul Azilului Charenton este dominat de un negru uzat, ca din toate încleştările încare a trebuit să intre. La polul opus este albul care aici îmbracă pe cei goi. Goi de judecată. Este albul maladivului din spital. Într-o parte sau alta, fiecare personaj se supune unei culori. Dar nu deplin. De fiecare dată regizoarea lasă şi un colţ rebel, o culoare contrastantă, ca o deschidere. Abatele îşi desăvârşeşte personalitatea prin arămiul luminos al părului, doctorul scoate la iveală între firele de păr tocmai albul nebunilor, pe când aceştia au părul negru, tocmai ca semn încurajator, că încă nu e totul pierdut.
Doar în cuşca uriaşă captează atenţia un personaj în alb complet, de sus până jos. Nici un fir de păr, nici un detaliu care să se abată de la alb. Fără nici o speranţă de ieşire din nebunie, Donatien este singurul monocolor.
Între cele două extreme din lumea aceasta care populează scena, se ivesc câteva culori dintre cele numite îndeobşte „vii”. Simone se „colorează” trecând de la negrul de sub tutela măicuţelor spre roşul aprins al unei soţii din ce în ce mai cochete alături de doctorul Collard. Culoarea ei e pe măsura sentimentelor care cresc într-un suflet fraged ce aspiră după toate cele frumoase sau ispititoare în viaţă, încât pentru ea nu mai e de ajuns decât culoarea libertăţii, dacă nu chiar a libertinajului.
Madlene este cea care străbate cumva un drum invers, de la jocul ocheadelor şi chicotelilor licenţioase până la moartea violentă şi cu statut de fecioară. Ea armonizează cu albul unui strat mai aproape de trup un maroniu cu nuanţe, o culoare a cuminţeniei atrăgătoare. În lumea Madlenei sunt culori cuminţi, fie că e vernil, fie că e bleu, culori de pluton, curate şi stabile.
În ciuda multitudinii de culori, focalizarea este desigur pentru „alb”. Donatien este pacientul cel mai periculos pentru că trecutul îl urmăreşte prin grozăviile săvârşite. Devenit legendar pentru atrocităţi, el exercită atracţie ca orice monstruozitate de care oamenii se tem dar tot se bulucesc să-l vadă. A fost condamnat, a scăpat de la executarea sentinţei cu moartea datorită revoluţiei, dar a ajuns din nou după gratii pentru că „răul din născare, leac nu are”. Concomitent pacient şi prizonier, este totuşi unul de lux, pentru că abatele Coulmier e adeptul unei terapii cu bună credinţă şi persuadare prin îngăduinţă. De altfel tocmai la toleranţă el aşteaptă reciprocitate dar primeşte numai şi numai egoism. Spirit religios, abatele vrea să salveze şi pe cel prea păcătos în care se încăpăţânează a vedea un sâmbure de umanitate. Şi pentru acel sâmbure îngăduie toate capriciile lui Donatien.
„Sfântul Augustin spune că îngerii şi demonii sunt pe pământ. Uneori într-un singur om. Să ne păzim împotriva propriei ispite.”
Abatele ştie mai bine ca oricine cât de slab este omul şi atunci nici un efort nu i se pare prea mare în a salva ce se mai poate salva. Aplică o terapie socială modernă, bazată pe integrare, şi chiar de omul rămâne în cuşcă, are confort şi mai ales poate să creeze, poate să regizeze un spectacol de teatru cu ceilalţi pacienţi care par a lepăda nebunia când e să joace o piesă de teatru. Semn că arta poate fi o terapie, abatele are dreptate.
Numai că succesul e atât de fragil. O pojghiţă amăgitoare. Poate că societatea progresistă vrea să vadă o reuşită acolo unde poate că răul face un pas înapoi spre a pregăti lovitura viitoare.
Cum însă Donatien reuşeşte să răspândească o cultură a concepţiei sale maladive, îmbrăcată înşelător într-o ispititoare haină, cei mai vigilenţi, mai temători şi poate mai rigizi din societate, caută în continuare o rezolvare mai clară. Chiar dacă Donatien nu mai poate agresa fizic, cărţile care se tipăresc în baza manuscriselor ce se strecoară din cuşca lui induc în oameni o filosofie a decadenţei care să aştearnă o cale spre condiţiile care nasc agresivitatea, monstruozitatea. Donatien îşi hrăneşte plăcerea din suferinţa celuilalt. De aceea nu poate fi lăsat nici măcar să-şi difuzeze ideile nocive. Îşi intră în rol doctorul Collard, adeptul unei linii dure. Metaforic vorbind, dacă abatele judecă numai cu inima, doctorul se sprijină pe o seamă de teorii fără de suflet. Numai că simpla trecere prin scenă a instrumentelor de care se folosesc acele teorii produc frisoane tuturor privitorilor.
„Cum poate duce un tratament inuman la un comportament civilizat?”
Replica doctorului este şi ea frisonantă pentru modernitatea clamată a epocii: „Îl trataţi ca pe un om. Asta-i eroarea.” Amintind un celebru titlu de roman, „Pumnul şi palma”, avem de-a face şi aici cu două atitudini faţă de rezolvarea unei probleme. Care metodă e mai bună: blândeţea şi egalizarea în abordare a subiectului în acelaşi rang cu oricare alt om, sau duritatea şi constrângerea agresivă, ca în oglindă, prin decăderea lui din rangul de om, considerând că numai aşa ceva îl poate atinge?
Greu de spus. Piesa îl transformă pe Donatien într-o victimă. Un spectator obişnuit, nu doar al unei piese de teatru dar şi al unei scene de istorie contemporană, vezi reacţiile faţă de condamnarea lui Ceauşescu, ei bine, un astfel de spectator glisează uşor spre umanizare, spre compasiune. Cât timp atrocităţile subiectului sunt de domeniul trecutului şi doar în amintire, niciodată asupra spectatorului amintit, imaginea sa e departe de a fi înfiorătoare.
De monstru chiar te poţi apropia, Madlene îl priveşte cu simpatie, se amuză de scrierile licenţioase ale acestuia, cochetează cu el şi îl abordează ca orice fetişcană stăpână pe sine faţă de un bărbat pe care-l consideră inofensiv.
Când ea, aşezată pe genunchii lui Donatien, savurează paginile proaspăt scrie ignorând în esenţă mângâierile îndrăzneţe ale acestuia, te poţi gândi până la urmă de ce atâta spaimă când, iată, o femeie este imună.
Iar când Madeleine citeşte paginile cu pricina mai departe, fetelor şi băieţilor din jur, reacţia este mai degrabă de amuzament provocator, totul e luat în joacă.
Că e vorba de un terorist sau de un obsedat sexual, problema e aceeaşi. În faţa lipsei de dialog raţional în limitele construite de civilizaţia umană, vor fi totdeauna două abordări: una inocentă şi cu bună credinţă care va vedea în cel incriminat detaliile umane ale acestuia şi o alta intransigentă şi dură care nu mai speră în altceva decât aplicarea pedepsei aspre. Şi demulte ori, dincolo de înclinarea balantei spre o parte sau alta, intervine câte un detaliu trivial care duce la un deznodământ.
De fapt pe Donatien l-a învins una dintre victime. Soţia sa. Cea despre care istoria spune că l-a iubit, în ciuda suferinţelor îndurate. Soţia este aceea care alimentează presiunea asupra lui Donatien. Ea, singura care îi spune pe numele mic. O singură dată, atunci când deja l-a ajuns pedeapsa. Atunci, cine este Donatien? Să zicem că ar fi marchizul de Sade. Însuşi numele lui a intrat în istorie ca fiind un simbol de atrocitate, el definind o malformaţie a gândirii. Doar că pana autorului piesei, Doug Wright, l-a transformat într-un erou. Un luptător pentru libertatea de creaţie, pentru libertatea de opinie. Nu, nu e vorba de Boccaccio, de exemplu, care a creat literatură dincolo de pudoarea obişnuită şi de rigidităţile timpului său. Acela ar fi fost îndreptăţit să spună: „eu scriu despre eternele adevăruri Ce ne face fericiţi pe noi?”
Or nu sadismul reprezintă un etern adevăr omenesc. Donatien mărturiseşte de fapt egosimul de care îl acuză abatele: „Trebuie să descriu fanteziile perverse. Ele mă păstrează sănătos.” Cât de monstruos poate să sune acum, după atâtea grozăvii de masă ale istoriei: „Dacă-i luăm durerea ce rost are?”
Faptul că i se aplică metode de tortură nu trebuie să-l transforme în erou. Faptul că el continuă să scrie, cu propriul sânge sau cu propriile excremente, nu face din el un martir al creaţiei literare, de idei. Ruptă din context, replica aceasta este impresionantă: „Vezi opera mea? Ultima e scrisă cu sânge!”
Problema e însă ce transmite opera, cu ce fapte se asociază. Oricât încearcă să delimiteze conţinutul operei de realitatea faptelor, istoria îl contrazice. Chiar spectacolul vine apoi să-l contrazică, atunci când patosul său de martirizabil declanşează reacţia azilanţilor. Putem spune că numai nebunii iau ficţiunea drept realitate, dar în acelaşi timp putem spune că atâta timp cât nu e un zăgaz pentru pornirile subumane, riscul defecţiunilor creşte.

Dilematicii se vor întreba: „Cine e de condamnat? Muza sau poetul?”
Punctual sunt câteva metafore impresionante. De la cearşafurile întinse la uscat, ca pagini pe care ostracizatul va scrie cu vin, cu sânge sau cu excremente. O literatură cu adevărat ruptă din trupul autorului. Cu câtă bucurie exclamă Donatien: „nimic nu se compară cu o pagină tipărită” şi buricele degetelor sunt jertfa pentru creaţie.
Toată povestea ar fi a unei lupte oarbe a instinctelor. Donatien condamnă ipocrizia din societate, atâta timp cât doctorul Collard săvârşeşte în fapt tot un viol faţă de pupila pe care o ia de soţie fără să fie vorba de sentiment.
Dar nici victimele nu rămân mai prejos, atât cea a lui Donatien cât şi a lui Collard, găsesc câte o cale de a-şi înfăptui propria dreptate.
E o cale aceasta? Abatele e tot mai dezamăgit, tot mai disperat de cedările în faţa ispitelor de tot felul, de încălcările atâtor porunci. Propria sa cedare, prea puţin pregătită de scenele anterioare, nu trebuie legată în nici un caz de Donatien. Este abia o altă poveste, un alt capitol de literatură. Înregistrăm doar trecerea abatelui ‘dincolo’, în cuşcă. Şocul este provocat nu de imaginea lui după gratii cât de culoarea care-l descrie: alb ! Este o victorie a perversiunii, pentru că abatele îşi păstrează umanitatea chiar şi în păcat. El este cu adevărat o victimă şi abia de la el se cere forţa de a vorbi: „Am privit diavolul în faţă şi am supravieţuit ca să povestesc!” Să fie lumea atât de iraţională? Când marchizul de Sade zice: „cu cât îţi interzic, cu atât te provoc!” ai crede că fără legi am trăi în paradis. Altfel, putem râde la replica: „cu cât mă torturezi, cu atât se întăresc toate principiile” dar îl girăm sau intrăm într-o logică fără ieşire.
Un spectacol impresionant, de la prima la ultima scenă, care te îndeamnă la reflecţie, te provoacă mai bine zis. Şi mai ales e vorba de actori care-şi pun amprenta în mod decisiv asupra personajelor. Pentru că Donatien e imposibil să existe fără vocea lui Florin Zamfirescu, actorul care alimentează acel mister shakespearean specific marilor spectacole. Se mişcă într-un spaţiu restrâns, bine delimitat, dar de acolo îşi întinde aripile cât să acopere întreaga scenă, de la mic la mare. El este vârful unui triunghi care-i mai include pe Gellu Niţu, perfect pliat pe impotenţa personajului său care alunecă uşor spre cruzime şi meschinării. Al treilea pilon este Dan Bădărău care-şi devăluie personajul nu doar prin replici cât mai ales prin ţinuta sa dreaptă, cu capul dat pe spate, o siluetă suplă ca a romanticilor. Cu vocea blândă şi cu părul roşcat, inconfundabilul semn al omenescului. Triunghiul masculin este intersectat de triunghiul feminin, parcimonios dăruit cu la fel de marcante replici precum primul.
Irina Ungureanu animează lumea în care se mişcă, respiră energie şi e din stirpea celor care se dăruiesc şi împing lucrurile înainte, construiesc. Cu farmec şi naturaleţe, punând suflet în fiecare gest.
Jeanine Stavarache dezvăluie cauza obiectivă a consecinţelor istorice care se abat asupra personajului principal şi face asta cu foarte puţine mijloace, fiind cu atât mai convingătoare.
Paula Niculiţă îşi gradează înflorirea, de la timiditatea cu care intră în scenă până la forţa cu care-şi plăteşte libertatea şi îşi oferă viitorul.
Fiecare dintre aceste două triunghiuri au câte un punct de sprijin. Discret dar dovedit esenţial în toată ecuaţia.
Liana Mărgineanu, mama Madlenei, ajunge să fie amintită de cronicarii spectacolului pentru harul cu care trăieşte atât lectura pasajelor licenţioase de către fiica ei dar şi ameninţarea şantajantă a doctorului sau durerea finalului dramatic.
Relu Poalelungi reuşeşte cu brio ceea ce şi-a propus: de a veni spre personajele cu care intră în relaţie, spre a le oferi un nivel ridicat al replicii încât fiecare să câştige în expresivitate. Astfel arhitectul Prouix, pe care îl joacă Relu Poalelungi, devine o foarte bună oglindă în care spectatorul vede încă o latură a caracterului doctorului Collard, iar pentru soţia acestuia, interpretată de Paula Niculiţă, exact segmentul necesar pentru ieşirea la lumină şi împlinirea personalităţii.
Fiecare actor e bine încadrat în montura spectacolului încât sentimentul de împlinire este o certitudine.
Un spectacol de revăzut oricând, cu atât mai mult cu cât propria judecată desluşeşte mereu nuanţele tot mai rafinate ale culorilor.

Marius DOBRIN
3 noiembrie 2007

Teatrul Odeon, Bucureşti
„Marchizul de Sade”
de Doug WRIGHT
Regia, mişcarea scenică şi ilustraţia muzicală:
BEATRICE RANCEA

Distribuţia:
Marchizul de Sade FLORIN ZAMFIRESCU
Abatele de Coulmier DAN BĂDĂRĂU
Doctorul Collard GELU NIŢU
Madlene IRINA UNGUREANU
Renee Pelagie JEANINE STAVARACHE
Simone PAULA NICULIŢĂ
Arhitect Prouix RELU POALELUNGI
Mama Madlenei LIANA MĂRGINEANU
Charlotte ANA MACOVEI
Călugăriţa DIANA GHEORGHIAN
Călugăriţa BIANCA CRISTEA
Nebun azil MIRCEA N. CREŢU
Nebun azil LAURENŢIU LAZĂR
Nebun azil GABRIEL PINTILEI
Nebun azil IONUŢ KIVU
Nebun azil IOAN BĂTINAŞ
Nebun azil MARIAN LEPĂDATU
Nebun azil FLORIN DOBROVICI
Giton DIMITRII BOGOMAZ
Prieten Madlene GEORGE CĂLIN
Prieten Madlene CRISTINA CHIRILĂ
Noul abate GEORGE CĂLIN
Spectatoare ANA MARIA MOLDOVAN
Spectatoare BIANCA CRISTEA

Decorul CONSTANTIN CIUBOTARIU
Costumele CĂTĂLIN BOTEZATU
Concepţie machiaj IULIANA ŞTEFAN
Asistent regie BIANCA CRISTEA
Consilieri pe probleme neuro-psihiatrice:
dr. SEBASTIAN NEAGU SADOVEANU
dr. EUGEN PĂUNESCU

Data premierei: 23 martie 2005

http://www.teatrul-odeon.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.173.42.124