sînt zile şi nopţi cînd singură mă găsesc
în bezna tunelului şi stau precum Murakami
în fîntînă.
deasupra trec lumini şi nori
închisă în mine ca în celulă şi îngrămadită mă fac mica,
nimic nu mă doare,
am doar vînătăi pe picioare,
nu mi-e foame.
schimb pielea de pe mine precum un şarpe orb
cu degetele bîjbîind în întunecime
netezesc solzii noi.
Uneori am buzunare adînci pline de amintiri
ca nişte pungi umflate de vînt se ridică
şi goale apoi se întind pe pămînt,
uneori plîng toate durerile lumii şi doar a mea una mica
pitită adînc în mine
ca o pisica stă încolăcită
cu ochii închişi.
simt cum îmi creşte armura direct pe piele
şi inima strînsă în chingi
şi în degetele mele gheare
sclipeşte dur oţel.
privesc spre cer, buza tunelului e în verde şi moale
muşchi se întinde pînă la picioare
aşa mă caţăr spre braţele tale,
cavaler în turnir.
ochii plînşi stau ascunşi sub vizor
iau steagul de luptă şi calul în spume
în tribună nimeni nu mă strigă pe nume
cu suliţa înainte mă avînt în atac
voi trăi?
voi muri?
chemarea tunelului îmi sună în cap
am frunze pe scut
şi din iarbă
un pat.