Şi dacă vine un ger,
mi- e teamă de el ca de moarte!
acolo sus la gura tunelului suflă vînt năpraznic şi el te cuprinde
şi te învîrte precum un vrej de fasole uscat
doar trupul meu aici înăutru e apărat.
îmi frec palmele şi suflu în pumni –
doar aşa primeam puteri cînd săltam cu sania,
îmi amintesc dealul plin de hîrtoape,
dar numele lui îmi scapă
şi erau nămeţi înalţi…
se strecoară pînă la urechile mele vijelia,
le acopăr cu mâinile şi închid ochii.
ce vezi, mă întrebi?
îţi povestesc despre mari spărgătoare de gheaţă în ocean,
de scârtâitul sloiurilor ce se ating,
de strigătul adînc al balenei,
despre lumină,
cum oarbă merg cu mâinile înainte
şi liniştea mi se îndeasă în corp
ca într-o sticlă goală.
de ce taci???
vorbeşte! îţi strig,
dar eu ştiu că te-ai îndepărtat,
sau poate trupul tău învelit în frig hibernează
şi tunelul întreg e doar un gheţar.
captivă în el cu privirea spre cer stau,
poate zîmbesc,
gura mea nu se mai luptă cu zîmbetul
nici cu lacrimile,
ochii mei deschişi caută la nesfârşit în tine
mişcarea aceea scurtă a capului!
şi eu simt apropiindu-se răbufnirea de lavă
doar în mine fierbe necontenit foc,
şuvoi,
cum mă mistuie
şi mor mereu