caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Ucraina



 

Andrei Illarionov: „Criza ucraineană şi consecinţele ei”, partea I-a

de (8-9-2014)

 
Conferinţă ţinută la Universitatea Liberă din Tbilisi, Georgia, 5 Septembrie 2014, publicată de portalul informativ-analitic „Zona liberă” din regiunea marilor Neagră şi Baltică (v. aici).

Traducere, adaptare, comprimare după fonograma originară – Pincu Sfartz

IllarionovTema analizei de azi este „criza din Ucraina”, dar această denumire reflectă un deziderat al războiului informaţional dus de Kremlin, un succes al acestui război informaţional dus de Kremlin pentru mascarea adevăratei caracterizări a evenimentelor din Ucraina care este „războiul ruso-ucrainean”, la fel cum războiul ruso-gruzin din Gruzia a fost denumit de aceleaşi servicii de informaţii ruseşti „conflictul gruzino-osetin”. Aceste acţiuni ale serviciilor de informare ruseşti urmăresc deformarea realităţii asupra unor războaie în adevăratul sens al acestui cuvânt. De fapt este vorba de o situaţie în care aceste războaie sunt consecinţele faptului că un singur om ia deciziile de securitate ale Rusiei, şi anume aceste decizii sunt luate de Putin.

Războiul ruso-ucrainean nu a început pe 23 Februarie 2014, nici atunci când a învins Maidanul, nici în momentul când Ianukovici a semnat o convenţie cu cei 3 reprezentanţi ai opoziţiei în prezenţa a 3 miniştri europeni, nici când Ianukovici a fugit din Ucraina la bordul unui avion militar rusesc, şi nici când a început acţiunea de pe Maidan în Noembrie 2013. Şi nici măcar atunci când Putin îl forţa pe Ianukovici să nu semneze asocierea cu UE.

Primele semne ale acestui război se întrevăd încă din anul 2003, tot aşa cum războiul ruso-gruzin din 2008 s-a întrevăzut încă din 1998. Războiul, denumit azi război „hibrid”, care a început la data alegerilor prezidenţiale din Ucraina, când Kremlinul a realizat investiţii de zeci de miliarde de dolari în Ucraina prin trimiterea a mii de „consultanţi” care să-l ajute pe Ianukovici să se instaleze. Dar Kremlinul nu a pregătit destul de bine această acţiune, şi nu Ianukovici, ci Iuşcenko a câştigat alegerile în 2005. În acel moment era deja pregătit şi un plan „B”, un plan de ocupare a Crimeii şi a Ucrainei Răsăritene.

Atunci s-au elaborat câteva variante de acţiuni militare pentru realizarea acestui plan, una din variante a fost publicată în „Jurnalul rus” din 2008 sub denumirea „Operaţiunea ‘Portocala mecanică'” (textul integral, în original, vezi aici), nota trad.), incluzând şi o lovitură nucleară împotriva armatei ucrainene, la sud-est de Kiev. Parţial acest plan a şi fost realizat odată cu ocuparea Crimeii şi a continuat cu operaţiunile militare din sud-estul Ucrainei, urmând să fi fost realizată şi ocuparea Kievului. Un alt moment prielnic pentru realizarea unui asemenea plan au fost alegerile din 2010, când nu era încă clar cine va învinge, Timoşenko sau Ianukovici. Dacă ar fi câştigat Timoşenko, ar fi urmat ocuparea Crimeii conform aceluiaşi plan, sau a unei variante a acestuia.

Următorul moment prielnic pentru realizarea acestui plan ar fi fost februarie 2015, când ar fi urmat noile alegeri prezidenţiale, şi Ianukovici ar fi avut probleme. La dată de 22 iulie 2013, la Kiev, Putin, cu ocazia împlinirii a 1025 de ani de la creştinarea Rusiei, a anunţat pretenţiile Rusiei asupra Ucrainei şi Belorusei, făcând o declaraţie oficială, cu un text foarte clar, nu ca declaraţiile anterioare a diferitelor personalităţi obscure pe aceeaşi tema. La doar două zile după vizita de la Kiev a lui Putin, războiul hibrid a şi fost declanşat, prin refuzarea importurilor din Ucraina pe motive sanitare, inclusiv luarea unor măsuri economice şi financiare cu scopul, clasic, de slăbire a victimei prin provocarea unei recesiuni şi împiedicarea asocierii cu UE. În noembrie 2013, Putin i-a dat un ultimatum lui Ianukovici, care s-a întors la Kiev cu o faţă contorsionată de supărare, şi a informat elita să politică din Ucraina că dacă Ucraina se asociază cu UE, ce va face Putin în acest caz, exprimat de el direct, va fi „ocuparea Sevastopolului şi Simferopolului, şi formarea Novorusiei, şi-i va lua Ucrainei estul şi sudul ţării, cu enumerarea oraşelor principele care urmau să fie incluse în Novorusia, anume : Harkov, Lugansk, Doneţk, Herson, Dnepropetrovsk, Zaporojie, Nikolaev, Odesa, adică tot ceea ce mai târziu, pe 15 aprilie, a definit ca fiind Novorusia.

Acest război hibrid are mai multe faze, mai întâi războiul informaţional, propagandistic, apoi coruperea şi cumpărarea elitei ţării victimă, ceea ce s-a şi întâmplat, pentru că majoritatea politicienilor din elita lui Ianukovici şi din afară ei au executat ordinele Kremlinului în domeniile militar, al securităţii, procuraturii etc., în special în zonele din sud-estul Ucrainei. Apoi urmează etapă operaţiunilor militare, când acţiunile securităţii ucrainene în cadrul Maidanului erau de fapt executate de Serviciile Federale de Securitate ale Rusiei (FSB) , inclusiv evenimentele cu execuţiile din 18-20 Februarie din Kiev. A urmat etapa „primăverii ruse” din sud-est, motivată de înlăturarea lui Ianukovici de către „fascişti şi banderovisti”. Dar acţiunile militare au început de fapt cu două zile înainte de fuga lui Ianukovici şi cu 4 zile înainte de semnarea înţelegerii lui Ianukovici cu opoziţia. Acest fapt este dovedit de decretul de decorare pentru anexarea Crimeii, decret care are pe el data de 20 Februarie.

Ce s-a întâmplat în continuare o ştim cu toţii, am fost martorii acelor evenimente. Aş vrea să arăt care erau planurile lui Putin: era programată o răscoala în toate cele 8 regiuni amintite în ultimatumul lui Putin dat lui Ianukovici, dar acest plan nu a reuşit nici măcar în cele două regiuni Lugansk şi Donetsk, aşa că a trebui ca unităţile Serviciilor Secrete ruseşti să ocupe ele clădirile de stat administrative, ale procuraturii şi ale poliţiei.

Planul lui Putin nu este să anexeze aceste teritorii la Rusia, ci să le păstreze ca enclave în componenţa Ucrainei. Ideea lui Putin este ca Ucraina să fie un stat federal, inclusiv cu o modificare a Constituţiei în acest sens şi cu transferul împuternicii luării deciziilor, inclusiv în ceea ce priveşte asocierea la UE şi NATO, de la Parlamentul central în competenţa regiunilor federative ucrainene, astfel încât dacă măcar o singură regiune nu ar fi de acord, să nu poată fi adoptate aceste măsuri, ceea ce înseamnă realizarea dreptului de veto pentru regiunea „Novorusia”. Formaţiunile militare de autoapărare din acele zone sunt conservate în toate planurile de pacificare, iar aceste regiuni de facto devin independente, exceptând dependenţa lor de Moscova, ele preluând şi controlul graniţelor cu Rusia din acele zone.

Acelaşi model de plan a fost aplicat de Rusia în Osetia de Sud şi în zona Transnistreană a Moldovei în anii 90. Lumea politică din vest trebuia să creadă că în acele zone au existat tulburări politice. În realitate nu au existat nici un fel de tulburări, nu a existat nici măcar un singur caz de persecuţie a unui rus sau vorbitor de limba rusă. Chiar după venirea la putere la Kiev, în aprilie 2014, a aşa ziselor forţe „fasciste”, sondajele făcute în toate regiunile Ucrainei nu au înregistrat niciun caz de persecuţie etnică, rasială, politică sau religioasă, deşi se ştie că în Ucraina funcţionează religia creştin-ortodoxă, cea greco-catolică, catolică, chiar sunt două biserici ortodoxe pendinte de patriarhatul Kievului şi al Moscovei, etc., toate aceste genuri de conflicte se regăsesc în sondajele sociologice pe locurile 22-24, cu câte 4-6-8% din cei intervievaţi. Acest gen de sondaje socio-psihologice efectuate pentru a evalua tendinţele separatiste şi iredentiste, au fost făcute în amănunţime în Ucraina, în fiecare regiune, ceea ce în Rusia nu s-a făcut niciodată.

Întrebările puse au fost de genul: „Sunteţi de acord cu separarea regiunii voastre de Ucraina?”, sau „sunteţi de acord cu anexarea regiunii Dvs. la Rusia?”, „Veţi susţine armata rusă dacă va intră în regiunea Dvs?”, „Veţi participa de partea armatei ruse?”, „Veţi participa la proteste, la greve?”. Aceste sondaje s-au făcut în special în zonele din sud-estul Ucrainei, unde cel mult 6-10% au dat răspunsuri pozitive la cele circa 60 de întrebări puse. În zonele din Odesa şi Harkov acest procent a fost mai mare, de cca. 16-18%, iar situaţia cea mai grea a fost într-adevăr în zona Donetsk şi Lugansk, dar şi acolo nu a depăşit 30%. Aceste sondaje au arătat că în problemele separatismului şi iredentismului, chiar în zonele conflictuale – Donetsck şi Lugansk – nu mai mult de o treime din populaţie le-a susţinut, sau altfel spus, două treimi din populaţie a fost, cum se spune, patriotici şi au optat pentru păstrarea teritoriilor în cadrul Ucrainei şi a conservării integrităţii ţării. De aici rezultă, în baza acestor rezultate ale sondajelor, că obţinerea unor rezultate în sensul dorinţelor lui Putin nu se pot face decât cu ajutorul forţei.

În Crimeea situaţia a fost puţin diferită faţă de cea descrisă mai sus. În perioada 2011-2014, de-a lungul a patru ani s-au desfăşurat 12 sondaje ale opiniei publice, sondaje făcute de diferite organizaţii, prokievlene, antikievlene, din străinătate, cu întrebări diversificate, dar toate cu acelaşi sens – în ce măsură populaţia doreşte să se separe de Ucraina şi să se alipească Rusiei?

Rezultatele obţinute în aceşti ultimi patru ani au indicat clar că între 23% şi 41 % din populaţie sunt partizani ai separatismului; această dispersie se explică prin folosirea de diferite metodologii de sondare, dar chiar şi sondajele cele mai apriori interesate în fenomenul separatismului nu au obţinut nici măcar adeziunea unei jumătăţi din populaţie; procentul de 41% s-a obţinut în perioada mai timpurie, apropiată de anul 2011, dar mai târziu acest procent a mai scăzut. Deci a rămas, pentru realizarea acestor planuri, doar folosirea forţei.

Iese în evidenţă problema: ce va fi în continuare? În aceste zile preşedintele Poroşenko a acceptat planul de pacificare a lui Putin, plan acceptat şi de separatişti, şi dacă acesta va fi realizat efectiv, aceasta va înseamna acceptarea mai întâi „de facto”, apoi şi „de jure”, a actualei linii a frontului (în cel mai bun caz), legalizarea facţiunilor militare separatiste, legalizarea a însăşi organelor de putere ale separatiştilor, adică realizarea unei variante identice cu cea din Abhazia şi din Moldova transnistreană, cu aceleaşi consecinţe care decurg din aceste situaţii, consecinţe deja bine cunoscute.

Aş dori să mai pun şi problema: ce loc ocupă operaţiunile militare actuale ale războiului Kremlinului cu Ucraina în concepţia mondială actuală a Kremlinului? Aceste operaţiuni nu reprezintă decât un capitol, un capitol important, însă doar un capitol introductiv în ceea ce Kremlinul şi propagandiştii lui au denumit de mai multe ori „al 4-lea război mondial”, pentru că consideră că al 3-lea război mondial a fost războiul rece, care s-a terminat acum 20 de ani. Acest al 4-lea război mondial este orientat printre altele spre revizuirea rezultatelor celui de al 3-lea război mondial, rezultate cu care ei nu sunt de acord şi vor să le schimbe. Ce urmăresc ei prin aceste revizuiri? Aici sunt mai multe obiective, cu profunzimi diferite, primul obiectiv este legat de concepţia aşa numitei „lumi ruseşti”, denumită de Puţin în discursul sau din 17 Aprilie (pe tema Novorusiei) drept „cea mai mare unificare din lumea modernă a celui mai mare popor divizat din lume”.

Acest citat exact din Putin este o copie perfectă, ca o copie scoasă pe hârtie de calc, a propagandei naziste din anii ’30, şi a tot ce s-a întâmplat atunci începând cu anul 1937, cu Anschluss-ul austriac, înţelegerea de la München, ocuparea Sudeţilor cehi, împărţirea Cehoslovaciei, apoi coridorul polonez. Este aceeaşi concepţie revizionistă elaborată atunci de fasciştii germani şi preluată ulterior de Horty pentru Ungaria, a rezultatelor Primului Război Mondial, şi mai târziu reluată şi de Miloşevici, în anii 90, în încercarea de a recrea „Marea Serbie”.

Repetarea exactă a celor trei grupe de revizuiri din istoria recentă a Europei în cazul Rusiei este confirmată şi de ideea coridorului german prin Polonia, care trebuia să lege teritoriul Germaniei propriu-zise de teritoriul german din Prusia, iar în prezent Rusia vrea coridorul prin regiunile Doneţk, Lugansk, Zaporojie pentru o legătură terestră cu Crimeea, şi mai departe, prin zonele de sud ale Ucrainei, o legătură terestră cu zona Transnistreană, pe pământuri „neaoş ruseşti”. Aceasta este concepţia „Lumii ruse”, concepţie susţinută de mai multe ori inclusiv de către Putin, bazată pe ideea că nu există un popor ucrainean, şi nici un popor belorus, că este vorba de un singur popor, născut în acelaşi leagăn – poporul rus. Această concepţie este clară, nu are nevoie de demonstraţii. Este suficient să atragem atenţia asupra unui articol dintr-o revistă academică serioasă, o trompetă a politicii actuale a Kremlinului, numită „Rusia în politica globală”, articol publicat pe 27 aprilie a acestui an, scris de un doctor în ştiinţe politice, articol denumit „Graniţele Novorusiei”. În acest articol sunt nominalizate ţările care aparţin de lumea rusă, acestea fiind : o mare parte a Ucrainei, întreaga Belorusia, precum şi Kazahstanul de Nord.

Nu trebuie să facem niciun fel de speculaţii, acest articol este scris de o persoană din apropierea lui Putin, o persoană care participă direct la dezbateri, şi l-a publicat la exact 10 zile după declaraţia lui Putin, deci o sursă absolut sigură. Aceste cercetări la nivel academic, referitoare şi la Kazahstanul de Nord, apar doar la câteva zile după declaraţiile lui Putin făcute la întâlnirea de la Selighel.

Al doilea pas important este ceea ce se numeşte „reunificarea concetăţenilor”, care nu este doar o problema declarativă a lui Putin sau a lui Seleznev şi a altora, ci o problema care are la bază o legislaţie existentă, adoptată de Duma de Stat a Federaţiei Ruse, precum şi Legea privind conaţionalii ruşi, legislaţie care a fost completată de curând şi care a definit clar categoria de „conaţionali”. În această Legislaţie se prevede dreptul exclusiv al Federaţie Ruse de a apară cu orice mijloace drepturile conaţionalilor săi.

Cine sunt conaţionalii? Se disting 4 categorii de conaţionali:

1. Etnicii ruşi din străinătate,
2. Rusofonii din străinătate, indiferent de originea lor etnică,
3. Cei care cândva au trăit pe teritoriul fostei URSS, şi descendenţii lor, indiferent de originea lor etnică şi de faptul dacă vorbesc sau nu limba rusă,
4. Cei care au trăit cândva pe teritoriul fostului Imperiu rus şi urmaşii lor, indiferent dacă vorbesc sau nu limba rusă, şi indiferent de originea lor etnică.

Oricine doreşte poate merge chiar acum alături, la biblioteca, să va convingeţi că cele spuse mai sus sunt prevăzute în legislaţie.

Un alt capitol al acestei legislaţii se referă la ce mijloace poate folosi Rusia pentru apărarea conaţionalilor săi, şi se prevede posibilitatea folosirii forţei militare în afara graniţelor Rusiei, printr-o decizie a Kremlinului. Acest drept la intervenţia militară a avut deja consecinţele cunoscute în luptele din Ucraina de est, unde au murit câteva mii de persoane, militari şi civili.

Această situaţie confirmă că Gruzia, administraţia gruzină, a procedat corect în 2008, când s-a opus militar la agresiunea rusă, căci aceasta este singura metodă de a te opune unei agresiuni, în ciuda altor variante preferate din motive emoţionale. A fost o hotărâre corectă. Există multe aspecte comune şi similare între agresiunile din Gruzia şi cea de azi din Ucraina, dar există şi deosebiri legate de intensitatea răspunsurilor de care este capabilă Ucraina în raport cu Gruzia.

Răspunsuri faţă de un agresor cu care înţelegerile care se încheie nu valorează nici cât hârtia pe care se scriu acele înţelegeri, Gruzia nu dispunea de un factor atât de important ca adâncimea strategică pe care o posedă Ucraina, care nu este ameninţată cu cucerirea integrală rapidă, cum era cazul Gruziei , şi care avea la dispoziţie doar reacţia militară imediată. Gruzia nu dispunea de factorul geografic care era dependent de un timp foarte scurt de câteva ore, factor de care dispune Ucraina. Întâmpinarea prin lupta imediată a unităţilor de avangardă a agresorului rus a permis crearea unei situaţii la care ruşii nu se aşteptau, şi a permis câştigarea a câtorva zile, interval în care s-a mobilizat opinia mondială, iar Statele Unite, sub preşedinţia lui Busch, au putut trimite flota americană în Marea Neagră şi au redislocat aviaţia în ţările vecine cu Gruzia.

Rezistenţa opusă a salvat Gruzia. Lipsa unei rezistente militare rapide, aşa cum vedem acum în Ucraina, duce la pierderea definitivă de teritoriu, la pierderea de populaţie – dacă nu te opui, nu ai şanse. Nu există o rezolvare sigură, se creează doar o şansă de salvare. Vedem acest aspect în situaţia din Ucraina, cu toate că opoziţia militară faţă de agresor a fost mai slabă, totuşi s-au obţinut efecte vizibile, şi în declaraţia lui Obama la Tallin, şi în răspunsul NATO de a oferi ajutor militar Ucrainei, prin armament şi specialişti-consultanţi, inclusiv declaraţia de formare a unei forţe de reacţie rapidă cu militari din 7 ţări NATO, astfel încât răspunsul febril de pacificare al lui Putin este o reacţie la aceste măsuri.

Eu consider că realizarea planului de pacificare al lui Puţin va duce la pierderea independenţei Ucrainei.

Acum să trecem la întrebări.

(Partea a II-a – v. aici)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.204.48.199