Continuare; Partea I v. aici
Spre deosebire de percepţia cu care operează scrisul istoric european, Primul Război Mondial continuă să fie considerat momentul de graţie al istoriei naţionale a românilor, marcând apogeul afirmării naţiunii şi statului român în dimensiunea sa identitară şi politică, rezultat al unor secole de luptă pentru libertate şi unitate politică.
Trecerea spectaculară, în urma unei serii de tratative, înfrângeri, victorii şi replieri, de la micul regat de la porţile Orientului evocat de Poincaré la unul din primele zece state ale Europei ca extensiune teritorială şi populaţie, apărător autodeclarat al civilizaţiei occidentale în faţa marşului revoluţiei mondiale bolşevice şi cu o tânără generaţie intelectuală angajată în dezbateri vizând locul românilor în cadrul civilizaţiei europene a întrunit caracteristicile unui miracol de natură să-i entuziasmeze pe participanţii la aceste evenimente, iar seria de tragedii pe care foştii favoriţi ai destinului aveau să le trăiască două decenii mai târziu a făcut ca anul 1918 să devină un Paradis Pierdut ce se cere a fi apărat de interpretări şi interogaţii iconoclaste.
Dacă de cele mai multe ori suntem tentaţi să ne justificăm, asemenea polonezilor şi pe urmele tradiţiei cronicarilor noştri, eşecurile prin amplasarea geografică şi prin opţiunile marilor puteri, orgoliul naţional ne împiedică să recunoaştem faptul că încorporarea Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului în frontierele Regatului României a însemnat valorificarea unei oportunităţi generate de raţiunile unei geopolitici aflate în primii ani ai definirii ca mecanism de funcţionare a relaţiilor internaţionale.
Dacă exaltarea firească provocată de îndeplinirea obiectivelor aflate pe agenda naţională şi provocările impuse de transpunerea în realitate a deciziilor politice în plan instituţional poate justifica abandonarea reflecţiilor despre participarea României la război, despre calitatea actului administrativ asigurat de guvernele care s-au succedat la putere în anii 1914-1918 şi despre conduita delegaţiei româneşti la tratativele de pace, perpetuarea unor stereotipii cu care istoriografia militantă a anilor ‚20-30 a operat, hipertrofiate la rândul lor de opţiunile dogmatice naţional-comuniste, este nu doar un abandon al misiunii istoricului de a servi adevărul, oricât de puţin eroice ar fi datele sale, dar şi perpetuarea unor vulnerabilităţi ale comunităţii, lipsită de prilejul de a înţelege lecţiile trecutului apropiat.
Faptul că România şi-a putut asigura recunoaşterea frontierelor mai curând datorită temerilor pe care proiectele lui Troţki şi excesele facţiunii lui Bella Kun le inspirau în cancelariile europene şi mai puţin prestaţiei şi retoricii lui Ion I.C.Brătianu sau eficienţei Marelui Stat Major poate vexa anumite sensibilităţi legitimate de prejudecată. Numărul impresionant de victime, militari şi civili, pierdute mai mult datorită epidemiilor decât în operaţiuni militare spune totul despre eficienţa modernizării României antebelice, dar nimic din toate acestea nu alterează în vreun fel legitimitatea aspiraţiilor noastre de atunci sau de acum. În măsura în care putem accepta aceste realităţi vom înţelege faptul că nu avem nevoie să ne clamăm superioritatea sau să asumăm complexe de inferioritate în raport cu foştii adversari sau aliaţi ai noştri sau să fabricăm figuri eroice într-un timp cu totul lipsit de eroism.
Acelaşi apel la obiectivitate impune o atitudine mai nuanţată în legătură cu cei care au susţinut onorarea obligaţiilor asumate de România în sensul intrării în război alături de Puterile Centrale, supuşi în epocă blamului public de către cei care, la rândul lor, nu anticipaseră cursul unor evenimente prea puţin predictibile.[1] Onestitatea unor personalităţi precum P.P.Carp sau semnificaţiile culturale ale lui Ioan Slavici şi Constantin Stere rămân mai presus decât abilitatea politică a ministrului Alecu Constantinescu sau exerciţiile retorice ale unor beneficiari ai subvenţiilor guvernamentale.
Analiza cât mai obiectivă a participării României la război are de făcut faţă unei duble presiuni exercitate de tendinţa unei părţi a istoriografiei de a prezerva cât mai mult din dimensiunea iconică a evenimentelor şi personalităţilor implicate, uneori prin instrumentalizarea unor date parţiale oferite de arhive sau de sursele memorialistice, dar şi de autorii care aplică aceloraşi realităţi o critică lipsită de nuanţe, relativizând importanţa conştiinţei naţionale a românilor, la fel de activă dar şi receptivă la oportunism ca şi în cazul italienilor sau slavilor de sud.
Gâlceava înţeleptului cu lumea Micului Paris
Spre deosebire de alte state-naţiune constituite în secolul al XIX-lea, unirea Principatelor Române nu a fost consecinţa unor războaie, cel puţin nu al unora la care acestea să fi fost participanţi direcţi, ci rezultatul echilibrului de putere şi interese economice prefigurat de liberalizarea comerţului la Gurile Dunării şi consolidat de Războiul Crimeii, care anula perspectivele imediate ale expansiunii ruse spre Balcani.
Înfrângerea care ilustra eşecul modernizării limitate preferate de regimul ţarului Nikolai I a permis afirmarea elitelor intelectuale şi financiare româneşti care, prin profesarea idealurilor liberale şi reformiste difuzate de structurile masonice, au putut găsi în oamenii politici occidentali interlocutori favorabili înfiinţării unor state-tampon între Rusia şi Imperiul Otoman.[2]
Sub auspiciile acestui cumul de forţe externe şi interne,, statul român şi-a constituit o infrastructură instituţională compatibilă cu paradigmele sistemului reprezentativ, s-a consolidat prin aducerea unui principe străin, şi-a câştigat independenţa faţă de Poartă şi a obţinut recunoaşterea ca regat în 1881. Seria de evenimente faste şi oamenii politici care le-au dat expresie se bucură de o reevaluare justificată în parte, datorită reacţiei la scrierile impregnate de tezele marxismului dogmatic, iar discuţia despre rolul monarhiei încorporează sensuri care fac o riscantă trecere din cadrul istoric în cel politic.
Reformele iniţiate de foştii revoluţionari de la 1848 au destructurat realităţile osificate ale economiei şi societăţii, iar caracterul spectacular al schimbărilor poate impieta asupra evidenţierii limitelor sau eşecurilor. Reformele lui Cuza, hipertrofiate de propaganda oficială şi de istoriografia comunistă, au însemnat printre altele scoaterea bisericii, singurul substitut al societăţii civile, deposedate de o bună parte a patrimoniului din raţiuni ale interesului naţional, înafara vieţii publice şi a preliminat în relaţia acesteia cu statul dileme pentru care nu găsim soluţii nici în actualitate.
Spre deosebire de Transilvania, biserica din vechiul regat nu a fost parte a dezbaterii legate de sensul şi obiectivele modernizării, nici măcar din poziţia de contestatar al acestora, fapt relevat şi de poziţia clericului în literatura română modernă. Legea Instrucţiunii Publice proclama obiective generoase, dar rata alfabetizării populaţiei a continuat să fie printre cele mai reduse în Europa vremii, iar reluarea iniţiativei publice în privinţa educaţiei odată cu Spiru Haret relevă performanţa redusă a politicilor publice asumate de guvernările conservatoare şi liberale.
În plan economic, România antebelică imita exemplul Rusiei, devenind un producător low cost de produse agrare, iar exportul care genera prosperitatea deţinătorilor de mari proprietăţi funciare şi intermediarilor implicaţi într-un fel sau altul în aceste activităţi a însemnat menţinerea maselor de ţărani în afara progresului. Urbanizarea şi infrastructura s-au pliat modelului economic, iar instituţiile formate ca urmare a unor formule stranii de parteneriat public-privat au făcut obiectul criticilor oamenilor politici şi de cultură.
Nicolae Filipescu, personalitate puţin exploatată de istoriografie, considera Banca Naţională, citadela liberalilor, drept cea mai mare excrocherie a istoriei noastre, iar forma cea mai elaborată a criticii este dată de cunoscuta teorie a formelor fără fond propusă de Titu Maiorescu. Autorul porneşte de la premisele corecte ale neconcordanţei între evoluţia societăţii româneşti şi importul unor forme de viaţă politică şi culturală occidentale şi pleda pentru implementarea paradigmelor germane, socotite mai adecvate în raport cu experimentele revoluţionare franceze.
Argumentul tradus în strategia politică a mişcării conservatoare a fost însuşit de cea mai mare parte a mediilor culturale, dar susţinătorii săi se plasau într-o anumită incompatibilitate etică dată de faptul că aceşti critici erau fie implicaţi în actul de decizie politică, deţinând oficii ministeriale şi mandate parlamentare, fie beneficiari ai suportului financiar din partea instituţiilor publice.
Chiar admiraţia de tip fanariot faţă de Germania, socotită de unii autori ca esenţială pentru succesul proiectului românesc, a avut la bază victoria Prusiei asupra Franţei şi speranţa că un parteneriat cu imperiul dominat politic de Bismarck va asigura suporterilor săi români poziţii politice interne. În fapt, România evolua în paradigmele etatice franceze ale centralismului care inhiba iniţiativele locale, iar reacţiile particulariste ale populaţiei Iaşilor riscau să pună în cauză însăşi unirea în 1866. Tentativa secesionistă condusă de Nicolae Rosetti-Roznoveanu este ignorată de scrisul istoric, fiind socotită o acţiune a colaboraţioniştilor filoruşi, superficialitate care împiedică şi azi cunoaşterea nuanţată a unor realităţi sociale din Republica Moldova [3].
Nici reprimarea violentă a acestui original episod de patriotism regional, nici graţierea participanţilor ca prim act de clemenţă al noului principe Carol I nu au diminuat contestaţia la adresa reformelor şi a mutaţiilor sociale pe care acestea le provocau, iar articolele lui Mihai Eminescu, profund antiliberale şi impregnate de patriotismul radical specific epocii, paseismul liricii sale patriotice, şi scepticismul persiflant al lui Caragiale sunt cele mai cunoscute expresii ale mefienţei cu care inteligentsia românească privea inovaţiile moderne.
Dezbaterea publică din România antebelică a asigurat cadrul de manifestare a celor două contestaţii majore la adresa evoluţiei ţării în cadrele liberalismului şi occidentalizării, opoziţia de dreapta care reclama caracterul de import al acestora şi incompatibilitatea cu o tradiţie ideală românească, şi rezervele poporaniştilor şi socialiştilor care blamau exclusivismul social al beneficiarilor acestor schimbări şi insistau asupra nevoii de democratizare a societăţii.
Specificul economiei româneşti a făcut ca o parte a clasei de mijloc să fie angajate în competiţia cu elementele dinamice ale imigraţiei evreieşti din Rusia şi Galiţia, iar sensibilităţile acestora şi remanenţele unui antisemitism vegetativ propriu societăţilor rurale anticipa succesul forţelor politice de extremă dreaptă în anii ‚20-30.
Creuzetul de contradicţii pe care politicile publice inspirate de aşa-numita rotativă guvernamentală, mecanism care acorda regelui puterea de a numi şeful Consiliului de Miniştri şi de a dizolva Parlamentul, nu oferea soluţii, a produs explozia socială din 1907, când seria de revolte ţărăneşti a arătat amplitudinea faliilor din interiorul societăţii româneşti şi precaritatea situaţiei regatului din preajma butoiului cu pulbere al Europei [4].
Chiar dacă represiunile nu au avut proporţiile evocate de unele surse istoriografice, iar guvernul nu avea la dispoziţie prea multe opţiuni în relaţie cu o revoltă lipsită de leaderi şi de obiective, evenimentele demonstrează similitudini cu detestata realitate a Rusiei lui Nikolai al II-lea, în ceea ce priveşte atitudinea deţinătorilor puterii faţă de viaţa propriilor cetăţeni, degradaţi la statutul de mijloace de producţie.
O abordare la fel de inconsecventă s-a manifestat şi în ceea ce priveşte politica externă, unde obiectivul clamat de inteligentsia şi de o parte a oamenilor politici de susţinere a comunităţilor româneşti din Austro-Ungaria trebuia conciliat cu rusofobia establishment-ului românesc de după 1878. Această din urmă atitudine a fost considerată o consecinţă a politicii expansioniste ruseşti spre Balcani şi Strâmtori, vizând încorporarea naţiunilor slave în imperiul guvernat de la Sankt Petersburg.
În realitate, avem de-a face cu un mix de cifre şi idei. Incompatibilitatea intereselor celor două state vecine este de căutat în sensurile diferite pe care construcţia identităţii naţionale moderne le dobândiseră în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când naţionalismul liberal centrat pe recuperarea legitimităţii conferite de descendenţa romană era obiectiv opus militantismului social-conservator şi care făcea din ortodoxie principala sursă de regenerare a conştiinţelor contaminate de dezvoltările ereziei latine. La aceste premise s-au adăugat concurenţa economică între două forţe active pe aceeaşi piaţă a cerealelor şi convingerea politicienilor români că parteneriatul cu Germania ar fi o garanţie în faţa ingerinţelor unei Rusii oferită drept pretext pentru afilierea României la Alianţa Puterilor Centrale.
Calculele diplomaţiei româneşti s-au dovedit cel puţin optimiste, câtă vreme Germania s-a raportat la România ca la un potenţial target pentru politicile sale economice, iar caracterul secret al angajamentelor luate faţă de aliaţi făcea improbabil sprijinul opiniei publice. Funcţionalitatea angajamentului politic al României avea să fie probată de implicarea noastră în cel de-al doilea război balcanic, când guvernul conservator a acţionat împotriva intereselor germane şi austro-ungare ce vizau izolarea Serbiei. Oarecum premonitoriu pentru ceea ce avea să urmeze, soldaţii români au câştigat războiul cu armata bulgară, dar aproape au capitulat în faţa epidemiei de febră tifoidă, fapt relatat de memoriile reginei Maria.
De la Flămânda la Trianon
Izbucnirea Marelui Război găsea opinia publică românească angajată într-o dezbatere demnă de eroii lui Turgheniev despre necesitatea reformelor electorale şi agrare, trecută în plan secund de interogaţia în legătură cu intrarea în război. Dramele personale ale celor doi suverani, venerabilul rege Carol care cerea oamenilor politici un act de consecvenţă externă şi respectarea tratatului cu Puterile Centrale şi tânărul prinţ moştenitor înclinat să facă concesii majorităţii care găsea momentul favorabil unei acţiuni împotriva opresorului românilor transilvăneni, prefigurau tragediile trăite de cei pe care îi guvernaseră cu bune intenţii, dar cu prea puţină eficienţă.
Neutralitatea pentru care a optat în ultimă instanţă guvernul liberal a fost utilizată drept răgaz pentru iniţierea schimbării alianţelor şi perfectarea unor angajamente cu puterile Antantei. Negocierile policentrice în care s-au angajat diplomaţii români şi oficiali din anturajul reginei Maria au respectat canoanele diplomaţiei europene de şcoală veche, urmărind să obţină garanţii în faţa unor eventuale pretenţii teritoriale ruseşti, promisiunea unor achiziţii teritoriale pe seama Austro-Ungariei şi Bulgariei, fiind combătute pretenţiile sârbe în Banat şi promisiunea prezenţei unor forţe occidentale în proximitatea frontierelor româneşti [5].
Negocierile se desfăşurau pe fundalul unor aranjamente mai puţin savante, dar cu beneficii imediate, pe baza cărora proprietarii români aprovizionau ambele tabere cu cereale şi produse petroliere, iar banii ruseşti şi germani cumpărau condeie şi conştiinţe în serviciul propriei cauze.
În controversele care aveau să provoace dezintegrarea Partidului Conservator, pragmaticul Petre Carp elogia în termeni ditirambici armata germană şi considera războiul o expresie a vechii lupte între slavi şi germani, fiind fără să vrea ecoul generalului Skobelev, eroul naţionalismului velikorus, iar oponenţii săi cereau înlăturarea dinastiei şi formarea unei regenţe sub conducerea reginei Maria care să conducă România alături de puterile Antantei.
Pasiunea şi superficialitatea acestor bătălii acoperea o realitate pe care declararea războiului în august 1916 avea să o pună în evidenţă, incapacitatea efectivă de a susţine operaţiuni militare de succes. Înaintarea impetuoasă a armatei române în Transilvania a avut efecte la fel de durabile ca şi ofensiva rusă din Galiţia, pe durata căreia doar un infanterist rus din trei era înarmat.
Intervenţia românească a prilejuit manifestarea abilităţilor manevriere ale Marelui Comandament German, care prin utilizarea reţelei feroviare şi a sinergiilor cu forţele aliaţilor a anihilat potenţialul combativ al armatelor noastre şi au ocupat Bucureştiul. Calitatea corpului ofiţeresc înarmat cu imnuri şi exersat mai mult în câmpul retoricii decât în teatrul de luptă s-a tradus în pierderi umane ridicate chiar şi pentru specificul Frontului de Est, în şarje inutile de cavalerie încercate împotriva mitralierelor şi în dezinteresul pentru stocurile de alimente şi materiale sanitare.
Inamicul a concurat şi de această dată cu epidemiile în decimarea trupelor de ţărani mobilizaţi la ordinul regelui şi cărora promisiunea unei reforme agrare şi eforturile misiunii militare franceze avea să le facă invincibile în luptele din vara anului următor. Izbucnirea revoluţiei în Rusia şi o nouă schimbare a opţiunilor guvernamentale părea să pună capăt ambiţiilor naţionale ale românilor, dar evenimentele anului 1918, deciziile reprezentanţilor majorităţii locuitorilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania au făcut uitate aceste eşecuri iniţiale.
România se devenea un beneficiar major al războiului pe care în fapt îl pierduse, dar îşi prezerva vulnerabilităţile care aveau să-i afecteze în durată lungă capacitatea de reacţie la crizele care au urmat, când reversul relaţiilor de putere avea să anuleze o parte a acestor beneficii şi să producă experienţele totalitare.
Referinţe
[1] Pentru atitudinea publică faţă de facţiunea conservatoare condusă de Alexandru Marghiloman, vezi I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria României în secolul XX, Bucureşti, 1999, p.42.
[2] Vezi Keith Hitchins, România în anii 1866-1945, Bucureşti, 1998, p.348.
[3] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a românilor, Bucureşti, 1997, p.68.
[4] Pentru situaţia României la începutul secolului XX, vezi volumul Schimbare şi devenire, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 2008, passim.
[5] Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii, Bucureşti, 1979, p.72-95.
Deosebot de interesanta analiza situatiei Romaniei intre 1914 si 1916, insa lipsesc argumentele reale pro si contra fata de aderarea la un anume front de lupta.
Realiatatea faptului ca regele Ferdinand al Romaniei isi dispretuia varul sau Ferdinand, regele Bulgariei, un simtamant diametral opus cu cealalta realitate relativ la regale Ferdinand al Romaniei, aceea de a-si fi mentinut credinta catolica, sunt, dupa parerea mea, dovezi suplimantare pentru oscilatia Romaniei timp de 2 ani fata de partea beligeranta de care sa se fi aliat.
Cat despre resentimentul Romaniloe fata de Rusia tarista, aceast fenomen trebue sa fi fost, in mod necesar, retro ‘activ’, daca consideram nu numai eforturile casei Hohenzolern de a se incuscri cu Romanovii, ci mai ales actul disperat al Romaniei de a-si plasa aproape intreaga visterie nationala, Closca Cu Pui et all, Rusiei tariste cu intentia expresa a Romaniei de a fi pastrat si returnat ‘la cerere’, si cu cunoscuta intentie a Rusiei, devenita Bolsevica, de a returna, din cateva vagoane CFR pline varf cu intregul tezaur al Romaniei, doar Closca Cu Pui si 6 cocosei de aur.
Atunci cum sa nu se ajunga la concluzia ca, de fapt, Romania a privit catre Rusia ca catre un posibil inavadator?
Cat despre realitatile anului 1878 – ar fi fost mai simplu daca s-ar fi mentionat ca, indiferent de faptul ca Regele Carol I a fost comandantul suprem al fortelor ruso-romane cat si a declaratiei sale melomane de apreciare a tunurilor rusesti de la Rahova, Romania nu a fost invitata la pacea de la Berlin de la 1878…
Asa s-a decis cine ia Basarabia si cine ia Cadrilaterul.
@Nicolae Waldmann
Autorul, dl. Florian Dumitru Soporan, ne comunică următoarele:
In legatura cu punctele de vedere exprimate de cititorii ultimului meu articol, va trimit un text continand cateva consideratii, cu rugamintea de a-l posta la rubrica de comentarii, cu speranta ca in acest fel imi pot aduce contributia la dezbaterea pe care subiectul pare sa o fi generat.
Completări
În primul rând, le mulţumesc distinşilor cititori pentru interesul arătat unor subiecte care îşi păstrează nealterat potenţialul de a genera controverse printre istorici, dar nu se bucură de circumstanţele favorizante ale actualităţii, decât din perspectiva unor momente aniversare sau comemorative. Fără îndoială, cele două episoade ale acestei serii sunt doar un posibil catalizator de reflecţii personale pe aceste teme şi nu pot fi investite cu vreo semnificaţie ştiinţifică. Ca medievist, voi fi onorat să recunosc superioritatea argumentelor aduse de specialiştii în istorie modernă sau în probleme contemporane.
În legătură cu aspectele sesizate de autorii comentariilor de până acum, raţiunile care s-au aflat la baza deciziei guvernului român de a opera o schimbare radicală a alianţelor sunt probabil de căutat în paradigmele diplomaţiei europene a momentului, constând în beneficiile teritoriale pe care o participare la război le putea aduce unei ţări sau alteia. În situaţia în care România şi-ar fi onorat angajamentele faţă de Puterile Centrale, victoria acestora ar fi putut asigura Moldova dintre Prut şi Nistru, numită impropriu Basarabia, în relaţie cu anume titluri de legitimitate invocate de Ţara Românească la Gurile Dunării în Evul Mediu.
Naţionalismul românesc modern, la fel de legitim şi cu aceleaşi valenţe expansioniste ca şi manifestările similare ale altor comunităţi etnice din proximitatea imediată sau cea relativă, s-a aflat încă de atunci în situaţia de a opta între prioritizarea obiectivelor legate de Transilvania sau a interesului pentru Moldova.
Expunerea motivelor pentru care cauza Transilvaniei era mult mai populară la nivelul opiniei publice şi al elitei politice ar necesita o analiză de sine stătătoare, dar este suficient să menţionez că specificul dezvoltării economice şi opţiunile culturale ale elitei locale limitau capacitatea identificării unor interese comune ale locuitorilor de pe cele două maluri ale Prutului. De altfel, pericolul revoluţionar a cântărit decisiv în decizia adunării reprezentative reunite la Chişinău în ceea ce priveşte unirea cu România. Influenţa monarhiei în luarea acestei decizii majore de politică externă a fost supraevaluată în ultimii ani, fapt explicabil prin efortul justificat de a recupera semnificaţiile pe care monarhia le-a avut în dezvoltarea României moderne, dar rolul său în aderarea la Tripla Înţelegere este unul comparabil cu cel jucat de restul dinastiilor europene, în fapt o familie extinsă, ale cărei afinităţi şi antipatii personale nu au influenţat în mod determinant conduita dictată de interesele economice, eficienţa sau vulnerabilităţile sistemelor politice interne şi exigenţele opiniei publice.
În legătură cu pregătirea ţării pentru război, România perpetua o anume tradiţie premodernă, rămasă din nefericire în patrimoniul politicilor publice actuale, ambiţia de a juca un rol în aranjamentele diplomatice regionale, în absenţa unui potenţial real de putere militară şi economică. Armata română din 1916 era la fel de pregătită precum forţele româneşti care au trecut Dunărea în 1877 şi au pierdut o parte însemnată a efectivelor în asaltul împotriva Plevnei, aducând un funest tribut aniversării ţarului şi eficienţei armatei otomane reformate superficial şi instruite de tehnicieni germani.
În privinţa dosarului româno-bulgar, cele două state s-au aflat într-o acerbă concurenţă pentru a câştiga favoarea marilor puteri europene, în special a Germaniei, şi pentru a-şi asigura primatul politic în Balcani, unde aspiraţia Bulgariei Mari la încorporarea Macedoniei era considerată incompatibilă cu revirimentul comunităţilor româneşti din Peninsula Balcanică. Inexistenţa unor litigii potenţiale între Bulgaria şi Austro-Ungaria şi abilităţile oamenilor politici bulgari au determinat o mai activă cooperare cu Germania, interesată să găsească o contrapondere la parteneriatul ruso-sârb, cu potenţialul său de atractivitate pentru populaţia din Bosnia-Herţegovina.
În privinţa atitudinii faţă de Rusia ţaristă, opţiunea de a expatria tezaurul Băncii Naţionale şi o parte a patrimoniului muzeelor noastre a fost cea mai puţin gravă eroare a guvernului nostru, lipsit de clarviziune în legătură cu succesul bolşevicilor, dar şi de alte opţiuni viabile, în situaţia în care Rusia era singurul aliat pe care se putea conta din punct de vedere militar, iar acordurile cu guvernul de la Sankt Petersburg erau garantate de puterile occidentale. Proiectul unei eventuale alianţe dinastice cu Romanovii corespundea practicilor vremii, fără a încorpora semnificaţii politice deosebite, aşa cum simpatia dintre Wilhelm al II-lea şi ţarul Nikolai al II-lea nu a aplatizat incompatibilitatea de interese dintre cele două imperii.
Oscilaţiile româneşti, de la atitudini rusofobe extreme la încheierea unor alianţe in extremis cu Rusia, se dovedeşte la rândul ei o constantă a politicii externe româneşti, dar şi o trăsătură a mentalului colectiv, tentate să opereze cu stereotipii şi prejudecăţi aplicate unei realităţi insuficient cunoscute. Pierderea regiunilor Cahul, Bolgrad şi Ismail în 1878 a presupus un schimb de teritorii, prin care România a primit Dobrogea şi şi-a asigurat ieşirea la Marea Neagră, iar prezenţa la tratativele de la sfârşitul războiului nu ar fi fost de natură să aducă prea multe beneficii, dată fiind opţiunea puterilor interesate pentru negocierea unui compromis reciproc avantajos.
„România se devenea un beneficiar major al războiului pe care în fapt îl pierduse”
Romania a facut parte dintr-o coalitie care in final a castigat razboiul, l-a castigat si cu ajutorul Romaniei. Sau crede autorul ca efortul de razboi si sacrificiile romanesti nu au contat deloc in desfasurarea razboiulul ?
E ilogic, fara sens, sa ajungi la o asmenea cocncluzie – „războiului pe care în fapt îl pierduse” – autorul vrea sa trateze lucurile in izolatie pe cand ele s-au desfasurat in corelatie/coalitie.
Stimate Dl. Ionescu,
Argumentele prezentate de catre Dl. Soporan referitor la pierderea razboiului de catre Romania – argument bazat pe acte istorice, ca de exemplu pacea separata de la Buftea intre Romania si Puterile Centrale – nu trebue sa fie contracarate de un patriotism care, din pacate, ignora realitatile istorice.
Romania nu este singura natiune cu momente ceva mai putin glorioase in istoria sa.
Fiecare natiune are Mohacsul, Sedanul sau Stalingradul sau.
Ceace, insa, trebue recunoscut fara nici o indoiala a fost igeniositatea istoica a Romaniei de a profita de tratatele de pace care au incheiat primul razboi mondial, cu rezultatele binecunoscute.
Se mentioneaza destul de putin la acest capitol, rolul jucat de politicieni ardeleni de origine Romana, ca de exemplu Dr. Man Gyula – deputat in parlamentul maghiar si vecin la Cluj-Napoca cu familia mamei mele.
Imediat dupa 1 decemvrie 1918, parintii mamei mele au avut un nou vecin: Dr. Iuliu Maniu…
A profita de momentul istoric propice pentru realizarea visului national este un act mult mai meritoriu decat cel de a plati in sange pentru acelasi rezultat. Oportunismul istoric nu trebue, dupa opinia mea, judecat prea aspru…
Referitor la comentariul final al D-lui Soporan referitoare la absenta Romaniei la Tratatul de pace de la Berlin, doresc sa mentionez ca daca Romania ar fi fost invitata/prezenta, ar fi avut posibilitatea sa-si exprime doleantele fata de ce ar fi crezut Ea ca merita, ci nu ce au decis alti pentru dansa.
Doresc sa aduc un nou argument la subiectul ‘Unirea Transilvaniei Cu Tzara”, acela a discrepantelor sociale dintre forstele teriitori Austro-Ungare si Romania anilor de dupa primul Razboi Mondial.
Fac aceasta mai ales dintr-un motiv personal: bunicul meu matern, tanar rabin nascut linga Kosice, a fost recrutat in armata Austro-Ungara ca rabin de regiment si s-a prapadit ca urmare a ranilor sustinute in timpul razboiului, bunica mea maternal devenind vaduva de razboi.
Iata ce s-a intamplat cu bunica mea dupa ce Transilvania a devenit parte din Romania: a primit din partea guvernului Romaniei exact acelasi drepturi de vaduva de razboi ca si orice alta vaduva de razboi din Romania acelor ani.
Pe de alta parteinsa, evreii din Transilvania devenita Romaneasca, care se ‘bucurasera’ de anumite drepturi cetatenesti in fostul imperiu Austro-Ungar, au cam trebuit sa astepte pina la 1926 pentru ca guvernul Roman sa l-e confere drepturile cetatenesti de care se ‘bucurau’ inainte de 1918.
Mentionez deasemenea ca argumentul de mai sus, pronuntat de mine intr-un moment de naivitate post-pubertin, a atras consecinte deosebit de neplacute ca student la istorie in Bucurestiul anilor ’68-69…Sper ca lucrurile s-au mai schimbat, mai ales la capitolul ‘maturitate’ nu numai din partea mea….
@nicolae waldmann:
„nu trebue sa fie contracarate de un patriotism care, din pacate, ignora realitatile istorice.”
Stimate Dl.Waldamn,
Incepeti prin a-mi face un proces de intentii („contracarate de un patriotism”).
E v-am oferit un argument pentru care am spus ca o asemenea concluzii e absurda, nu ma intereseaza ce credeti dvs. despre __motivele__ mele de a raspunde.
Concluzia d-lui Soporan (si a dvs. fiindca se pare o imparatsiti – poate din anti-romanism ? aveti vreo ranchiuna cu romanii ? intreb doar, nu ca mi-ar pasa)… Concluzia e tot atat de absurda cu a spune, de exemplu, ca : „Statele Unite au castigat razboiul”… Evident ca nu Statele Unite au castigat razboiul ci intreaga coalitie. Nu se poat separa actiunile fiindca ele au interdependente.
Romania a intrat in razboi intr-un moment greu pe frontul de Vest pentru Antanta si a contribuit semnificativ la razboi prin reducerea presiunii pe frontul de Vest odata cu dislocarea de forte Germane pe frontul de Est pentru a lupta contra Romaniei. In vara lui 1917 erau blocate/prinse in lupte teritoriul Romaniei 1 000 000 – 1 milion de soldati ai Puterilor Centrale.
Concluzia (logica) e ca Romania alaturi de aliati, Anatanta, A CASTIGAT primul razboi mondial.
ASTA e un „fapt istoric”.
Rog evitaţi supoziţiile privind mativaţiile personale ale interlocutorilor („patriotism”, „anti-românism”), rămâneţi la subiect. Mulţumesc anticipat. (Mod.)
Autorul, dl. Florian Dumitru Soporan, ne transmite spre publicare următorul comentariu:
Salut odată în plus pasiunea cu care cititorii participă la dezbaterea asupra unor aspecte ale participării României la Marele Război, la preliminariile şi consecinţele sale.
În legătură cu o posibilul antiromânism, îi mulţumesc distinsului cititor pentru critică, dar cred că tocmai o analiză cât mai obiectivă a realităţilor istorice la care comunitatea noastră a fost parte este un act de patriotism care ne poate ajuta să evităm erorile pe care predecesorii noştri le-au comis. O abordare exclusivistă ar demonstra că am rămas captivi aceloraşi limitări care au condus naţiunile europene către interdevorare şi au afectat pe termen lung, poate decisiv, dezvoltarea acestora. Nici Ioan Slavici, nici Petre Carp, nici Amos Frâncu, nici Aurel C. Popovici şi, cu permisiunea dumneavoastră, nici cei care au o opinie mai nuanţată în legătură cu războiul, nu au fost şi nu sunt antiromâni, iar naţiunea română merită să fie iubită mai presus decât viaţa pentru ceea ce a fost, este şi va fi, nu pentru o imagine idealizată, rezultat al diferitelor faze ale militantismului naţional modern şi contemporan. Ataşamentul faţă de valorile propriei naţiuni nu presupune susţinerea fără rezerve a acţiunilor decidenţilor de la un moment dat sau investiţia, fie ea şi afectivă, în fabrici de eroi şi victorii pyrhice.
Voi încerca să ilustrez ceea ce spun printr-un exemplu furnizat de actualitate. Ideea-forţă a actualului mandat al preşedintelui Putin este patriotismul, în forma sa de secol XIX, maximizând extinderea teritorială şi exhibarea diferenţelor în raport cu ceilalţi. Nu cred că sacrificiul miilor de vieţi ale cetăţenilor Rusiei şi Ucrainei este un act de patriotism rus şi cu atât mai puţin o expresie a solidarităţii slave.
Revenind la chestiunile războiului, nu am insistat asupra unirii Transilvaniei cu România, din raţiuni de metodă. Ca ardelean sunt tentat să supraapreciez contribuţia locală şi importanţa unor oameni ca Iuliu Maniu. De altfel, cred că reticenţele faţă de unele prevederi ale Declaraţiei de la Alba Iulia au reprezentat o oportunitate ratată pentru România interbelică, limitând posibilitatea prezervării pluralismului prin care s-a definit societatea Transilvaniei medievale şi moderne. Din păcate, controlul băncilor româneşti a fost mai interesant pentru administraţia liberală în anii 1920 decât elaborarea unei legislaţii referitoare la drepturile minorităţilor.
În ceea ce priveşte câştigarea sau pierderea războiului, cred că acesta a fost unul fără învingători. România s-a aflat în coaliţia învingătoare, aşa cum s-a întâmplat şi la finele celui de-al Doilea Război Mondial, dar aceasta spune prea puţin despre performanţele sale militare sau administrative. Acestea din urmă au împiedicat capitalizarea beneficiilor aduse de întrunirea unor circumstanţe favorabile, situaţie comună pentru toţi învingătorii oficiali. Franţa a fost considerată beneficiarul major al înfrângerii Germaniei, dar la două decenii de la perfectarea ultimelor tratate de pace, erau suficiente trei săptămâni pentru a anula sacrificiile sutelor de mii de militari şi civili şi statalitatea construită în milenii. Marea Britanie a câştigat războiul, dar evoluţiile interne au modificat esenţial raporturile metropolei cu vechile posesiuni ale Imperiului Britanic, aşa cum apariţia Statelor Unite a însemnat reconfigurarea relaţiilor internaţionale. Referitor la acest din urmă aspect, se poate aprecia că războiul a fost câştigat de Statele Unite sau a fost pierdut de Germania care s-a extins spre est, luptând pe două fronturi.
„România s-a aflat în coaliţia învingătoare, aşa cum s-a întâmplat şi la finele celui de-al Doilea Război Mondial”
Nu, domnule Soporan. Conventia de armistitiu semnata un septembrie 1944 de Romania cu Puterile Aliate (si apoi din nou Tratatul de Pace de la Paris 1949) afirma statulul Romaniei de tara invinsa, de tara membra a coalitiei/Axei ce a fost invinsa, de tara care pierdut razboiul.
NU ASTA e situatia Romaniei in Primul Razboi Mondial cand Romania s-a aflat in pozitia diametral opusa, de tara castigatoare a razboiului (parte din coalitia ce iesit invingatoare).
Dvs. in general, de-a lungul intregului eseu, mereu confundati literalul cu metaforicul. Discursul dvs. „aluneca” mereu de la sensul literal al unui cuvant la un sens figurativ, practic redefiniti implicit termenii pe care ii folositi pe parcursul aceluiasi text. Lucru nepermis intr-un text ce se vrea o argumentarea rationala, obiectiva. In felul asta puteti demonstra orice : ca, de exemplu, Washingtonul e capitala Frantei pentru ca, nu-i asa, Statele Unite sunt superputerea globala sau, cel putin, singura forta credibila/reala a „Vestului” din care face parte si Franta.
Dvs. prezentati interpretari (tendentionase, stil Lucian Boia) ca FAPTE (facts) mizand [?! / Mod.] pe neatentia cititorului (sau poate dvs. insiva nu reusiti sa faceti diferenta intre ele).
Dvs. discutati despre ‘cine a castigat razboioul’ pentru ca sa aflam apoi pe masura ce citim mai mult ca dvs. redefiniti sensul cuvintelor castigat/pierdut in „performanţele militare sau administrative” in timpul razboiului. Nu exista niciun dubiu ca URSS a castigat al Doilea Razboi Mondial dar intradevar l-a castigat cu costuri enorme : 21 (sau 27, nu e clar) de milioane de morti, cu uriase distrugeri si cu enorme de multe gafe militare si administrative pe parcursul razboiului.
In partea a doua a razboiului URSS a inceput sa perfomeze mai bine militar si administrativ, sa aiba succese tactice-strategice si sa isi foloseasca mai bine resursele. E ceva normal, la fel se poate spune si de Romania dupa vara lui 1917 (Marasti, Marasesti – au murit 47 000 de soldati Germani intr-o singura zi la Marasesti intr-un asalt nefericit (pentru ei) impotriva armatei Romaniei).. Ba chiar in campania din Ungaria din vara lui 1919 ajunge si da dovada de excelenta in materie de performate militare castigand aparent cu usurinta (prin manevere rapide-dinamice de destructurare, izolare, si incercuire a armatei adverse) impotriva unei armate a Ungariei material si numeric egale cu cea a Romaniei.
La fel si Antanta in general, treptat Franta si Anglia au invatat ca sarjele de infaterie impotriva mitralierelor Germane doar duc la zeci, sute de mii de morti si au schimbat tacticile. Dar prima parte a razboiului poate fi considerata o catastrofa „militara si administrativa” pentru Franta si Anglia ce doar si-au macelarit populatia tanara cu zecile de mii in asalturi sterile impotriva unor transee aparate de mitraliere si sarma ghimpata.
Impartasesc opiniile D-lui Soporan in legatura cu maniera in care trebue privita istoria.
O analiza critica a evenimentelor cu unele concluzi cateodata greu de ‘digerat’ nu trebue sa dea nastere la sentimante ostile din partea unora.
Cate pagini de critica çonstructiva la adresa poporului respectiv se pot gasi intr-un manual curent sau mai vechi de istorie? Foarte putine. Criticile sunt deseori aduse ‘veneticilor’ – in cazul Romaniei sunt criticate sau analizate in mod ‘obiectiv’ mai ales actele istorice a le vecinilor – rusi, unguri, bulgari si bineinteles turci.
Cum se pot accpta, de exemplu, actele de-a dreptul criminale a le comandamentului armatei Romane in perioada premergatoare inrarii Romaniei in primul razboi mondial – ma refer la inzestrarea dezastruoasa a armatei Romane cu echipamnt militar modern – au rezultat in infrangeri dureroase, retragerea intregului sistem de guvernare a Romaniei, pierderea celor mai importante comori nationale cat si o mare parte din rezervele de aur ale Romaniei.
Unul dintre faptele, probabil minore, care insa a lasat o cicatrice adanca in inima multor Romani a fost si ‘recuperarea’ de catre unitatile armatei turcesti care impreuna cu armata germana si bulgara au stationat in Bucuresti in anii 1916-1917, a celor doua tunuri turcesti capturate la 1877 si plasate in jurul statui lui Mihai Viteazu de la Bucuresti.
A analiza asemenea momente din istoria unui popor nu denota, in opinia mea, o lipsa de mandrie nationala ci mai degraba un realism istoric potrivit caruia paginile mai putin eroice a le unui popor trebuesc private cu acelasi respect ca si marile sale realizari.
Autorul, dl. Florian Dumitru Soporan, ne transmite spre publicare următorul comentariu:
Stimate domnule Ionescu,
Fără a face un exerciţiu de ipocrizie, precizez că interesul pe care-l arătaţi provocării mele la reflecţie asupra evenimentelor trecutului relativ recent mă onorează. Pentru a demonstra temeinicia precizării anterioare, aduc o serie de precizări necesare coerenţei acestei discuţii. Aşa cum dumneavoastră înşivă aţi constatat, avem de-a face cu un eseu, cu o invitaţie la analize proprii în legătură cu fapte care au avut, într-un fel sau altul, urmări indirecte asupra destinului fiecăruia dintre noi. Structura eseistică a textului a evitat deliberat insistenţa asupra evenimenţialului sau a sensurilor juridice ale datelor, binecunoscute tuturor din manuale sau sinteze de specialitate.
Spre a găsi măcar un punct de vedere comun, precizez că nu împărtăşesc opiniile domnului Boia în legătură cu expedierea naţiunii în zona miturilor şi simbolurilor sau cu abandonarea necritică a unor concluzii ale istoriografiei româneşti antebelice. O analiză onestă a unor momente ale trecutului nostru mai puţin încadrabile într-o grilă maniheistă serveşte în primul rând interesului naţional, al cărui inamic ireductibil nu este concurenţa alterităţii, ci ignoranţa.
Revenind la chestiunea învinşilor şi învingătorilor, aşa cum am precizat în primul articol pe această temă, consider că războiul a fost o manifestare a crizei prin care trecea lumea modernă la finele secolului al XIX-lea şi, spre deosebire de următoarea conflagraţie mondială, în 1914-1918 nu s-au confruntat valori sau civilizaţii, ci mai curând omenirea s-a confruntat cu sacrificarea acestora pe altarul egoismelor de tot felul.
Dincolo de rigoarea terminologică pe care cu dreptate o reclamaţi, faptul că statele care au recuperat teritorii locuite de propriile naţiuni pe seama fostelor imperii şi-au încetat existenţa (Cehoslovacia, Iugoslavia) sau se confruntă cu dificultăţi majore în planul dezvoltării economice şi a asimilării standardelor statului modern, nu este dovada unei vitoria mutilata clamate de revizioniştii italieni, sau de o înfrângere în victorie, ca să adoptăm termenii folosiţi de un autor maghiar pentru a rezuma trecutul ţării sale? Evident că, din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, am avut învinşi şi învingători, aşa cum în 1945 statutul României de ţară învinsă nu a fost dictat de realitatea militară a ultimelor luni de război, ci de opţiunile de politică regională ale Uniunii Sovietice.
Drept dovadă a caracterului relativ al acestui tip de poziţionări, României învinse i s-au restituit teritoriile pierdute prin Arbitrajul (Dictatul) de la Viena. Chiar dacă tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut României statutul de ţară învingătoare, oscilaţiile guvernelor româneşti nu au fost ignorate de aliaţi, iar recunoaşterea noilor frontiere ale României a fost o consecinţă a legitimării principiului de naţionalitate, fără a nega prin aceasta semnificaţiile sacrificiilor soldaţilor şi civililor, victime ale inamicilor de circumstanţă, dar mai ales ale propriilor conducători. În această ordine de idei, va reamintesc de relatările lui Constantin Argetoianu, participant direct la evenimente, sau de unele articole ale lui Octavian Goga.
Stimate domnule Soporan,
„Drept dovadă a caracterului relativ al acestui tip de poziţionări, României învinse i s-au restituit teritoriile pierdute prin Arbitrajul (Dictatul) de la Viena.”
Teritorii pierdute in favoarea unei altei tari invinsa. Adica nu exista alta solutie aici decat ca una din ele sa devina „castigatoare” a razboiului pierdut de amandoua. Conform memoriilor lui Molotov deciza a fost luata de Stalin pe motiv ca „Ungaria trebuie pedepsita” pentru angjarea in razboiul impotriva URSS. Spre deosebire de Romania care, in vizunea lui Stalin, avea o justificare (dorinta de a recupera teritoriile anexate de URSS in 1940), nu acelasi lucru se putea spune despre Ungaria.
„tratatele de pace din 1919-1920.. recunoaşterea noilor frontiere ale României a fost o consecinţă a legitimării principiului de naţionalitate, fără a nega prin aceasta semnificaţiile sacrificiilor soldaţilor şi civililor”
Incercati sa ii spuneti asta unui ungur sa vedeti cum sare in tavan. Una din temele favorite ale istoriografiei ungare e ca „nu s-a aplicat principiul wilsonian si ungurilor” si deci ca regiuni cu majoritati compacte maghiare au ajuns in Austria, Cehoslovacia, Serbia si Romania.
Un alt exemplu e Cadrilaterul care era majoritar bulgar (romanii doar 2.4% in 1910) dar care a ramas in Romania dupa 1920 in ciuda protestelor Bulgariei (tara invinsa).
„faptul că statele care au recuperat teritorii locuite de propriile naţiuni pe seama fostelor imperii şi-au încetat existenţa (Cehoslovacia, Iugoslavia) sau se confruntă cu dificultăţi majore în planul dezvoltării economice şi a asimilării standardelor statului modern, nu este dovada unei vitoria mutilata clamate de revizioniştii italieni, sau de o înfrângere în victorie, ca să adoptăm termenii folosiţi de un autor maghiar pentru a rezuma trecutul ţării sale ?”
Nu. Aceasta e doar teza-interpretarea dvs. Destramarea Cehoslovaciei si Iugoslaviei reafirma validitatea fortelor ce au dus atunci la destramarea imperiilor (multi-nationale). Confirma suprematia etno-politicului/nationalismului si respectiv afirma esecul incercarii de a construi artificial identitati din motive statale – „imperiale”. Procesul continua si in prezent in razboiul Ruso-Ucrainian, in ciuda afirmatiilor lui Putin ca „rusii si ucrainienii sunt de fapt acelasi popor”. E doar aroganta imperiala desigur pentru cine cunoaste istoria nationalismului ucrainian.
Adica interpretarea ar trebuie sa fie ca „traim intr-un prim razboi mondial perpetuu de fapt”. Nu s-a incheiat de fapt si deci aici va dau dreptate, ajungem pana la urma la concluzii asemanatoare, invingatorii si invinsii acestui „prim” razboi au un caracter permanent temporar-relativ.
Dupa cum zicea Faulkner : „Trecutul nu e mort, nu e nici macar trecut”.
In legatura cu declaratia D-lui Ionescu potrivit careia armata Romana a dat dovada de excelenta militara in Campania sa din vara anului 1919 fata de armata ungara, doresc sa amintesc ca Ungaria a ieshit din primul razboi mondial in Noembrie 1918.
D-l. Ionescu se refera, bineinteles, la interventia armatei Romane pentru inabusirea Sovietelor Ungare, luptand, dupa cum se stie, impotriva armatelor maghiare conduse de Aurel.
Totodata doresc sa asigur, daca este nevoe, ca nu sunt un apologetic al istorie ungare, mai ales a istoriei moderne, unde Ungaria a dat dovada de crime nu numai impotriva a sute de mii de evrei insa si impotriva romanilor ardeleni din nordul Ardealului in perioada 1940-1944.
Mentionez, ca fapt interesant, ca in cursul campaniei de la cotul Donului s-a tinut cont de realitatile istorice ale relatiilor romano-ungare si ca atare trupele Romane erau despartite de trupele ungare prin plasarea truelor italiene intre aceste doua tari ‘aliate’ (ambele pentru un scop la fel de criminal).
In interventia mea anterioara am mentionat faptul ca armata sovietelor ungare care s-a ‘infruntat’ cu armata Romana in iulie 1919 ar for fost condusa de ‘Aurel’ – este bineinteles vorba de Aurel Stronfeld, conducatorul militar al sovietelor maghiare – Kuhn Bella fiind ‘politrucul’ armatei revolutinare maghiare.
In caz ca s-ar intreba cineva, mentionez ca nici Kuhn Bella si nici Stronfeld nu erau, de fapt, evrei. Aceasta deoarece mama lui K.B. nu era evreica, da deloc, iar datorita conceptului ca ‘pater semper incertus’, nici Bella bacsi nu era evreu, iar Stronfeld nu era deloc evreu.
Al 3-lea conducator at acestei revoluti – Lukacs Gyorgy – era evreu, insa botezat cu vreo 2 generatii in urma si cu bunici inobilati, da bine de tot.
Lukacs a fost, de fapt, cel care a initial si dus la capat ‘teroarea alba’, decizand executia sumara al oricarui individ suspect de atitudine anti-revolutionara.
Longevitatea politica a lui Lukacs a fost atat de formidabila, incat el a foacut parte si din guvernul Nagy Imre – cel cu revolutia de la 1956.
Arestat de catre armata soverica impreuna cu Nagy Imre, dupa inabusirea revolutiei magiare de la 1956, ambii au fost transportati in Romania unde au fost ‘cazati’ comfortabil la Snagov. Asa a inceput procesul de ‘munca de convingere’ al acestor personae, proces la care au participat in mod exclusiv personalitati politice din Romania cu limba maternal maghiara, in frunte cu Victor Vezendeanu – seful sectiei internationale de la PMR, Iosif Ardeleanu, seful cenzuri, Valter Roman, Sencovici, Fazekas, Gavril Gabor si inca cateva personae cu functi ceva mai minore. Aceste personae au dus munca de lamurire cu ‘musafiri’ lor unguri, munca care s-a soldat, dupa cum se stie, cu executia lui Nagy Imre – nu insa in Romania – si cu eliberarea lui Lukacs, bine mersi.
Kuhn Bella fusese ‘deja’ executat de catre Stalin cam pe la 1938 – stie el dece!!!!
Pe tema revoluţiei din 1956 – http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/1/2269/17100.html
Stimati domni, va rog sa ma scuzati de vulgarizarea discutiei Dvs stiintifice. Nu sunt specialist in istorie. Dar cand aud sau citesc despre primul razboi mondial, imi apare in memorie nemuritoarea carte „Aventurile bravului soldat Svejk” de Jaroslav Hasek. Este foarte importanta parerea specialistilor cu renume, dar uneori, si opinia unor simpli muritori lasa de gandit:
„- Care va să zică, ni l-au ucis pe Ferdinand, i se adresă menajera domnului Švejk care — după ce părăsise cu ani în urmă serviciul militar, fiind declarat tîmpit iremediabil de către comisia medicală militară — trăia acum din negoţul de cîini, nişte pocitanii de cotarle vagabonde, cărora le ticluia pedigriuri false. În afară de această ocupaţie, suferea de reumatism şi tocmai îşi ungea genunchii cu alifie camforată.
– Pe care Ferdinand, doamnă Mullerova? întrebă Švejk continuînd să-şi maseze genunchiul. Eu cunosc doi. Unul, servitor la droghistul Prusa, care a băut odată, din greşeală, o sticlă cu ulei de păr, celălalt, Ferdinand Kokoska, care adună căcăţei de cîine. Nu-i nici o pagubă, nici de unul, nici de altul.
– Dar, conaşule, e vorba de domnul Ferdinand, arhiducele de la Konopiste, ăla gras şi cucernic!
– Maica ta Cristoase, strigă Švejk, asta-i bună! Şi unde i s-a întîmplat asta, mă rog, domnului arhiduce?
– La Sarajevo, conaşule, ştiţi, cu revolverul: Trecea pe acolo cu arhiducesa lui, în automobil…”
Stimate dl.Grosu,
Va rog sa acceptati sincerele mele felicitari pentru interventia Dumneavoastra cat se poate de oportuna.
In unilaterala mea opine, nimic nu caracterizeaza acest subiect mai bine decat celebra opera a lui Hasek
@Alexandru Grosu
> Este foarte importanta parerea specialistilor cu renume, dar uneori, si opinia unor simpli muritori lasa de gandit
Nu v-am înţeles… Care este, după dv., opinia exprimată în citat şi în ce privinţă este ea opusă opiniilor exprimate în articol?