Nu există discuţii despre războaie. Există doar discuţii care prelungesc războaiele. După ce împrăştie moarte pe cîmpurile de luptă, violenţa intervine a doua oară şi întunecă sau distruge orice gînd aşezat, la sute de ani după ce războiul s-a încheiat. E greu de crezut, dar războaie uitate tulbură discuţii care ar trebui purtate, astăzi, la rece. De la greci încoace, toate războaiele de care am auzit sau am citit ne împart în pro şi contra învinşilor sau învingătorilor.
Apariţia ideologiilor şi a mediilor de informare în masă a făcut posibilă o discuţie care se întinde de la un cap la altul al lumii şi, în acelaşi timp, a făcut imposibilă o discuţie care stabileşte adevărul minim. Toată lumea poate vorbi şi toată lumea va vorbi pentru a continua prin viu grai sau în scris violenţa de pe cîmpul de bătaie. Nu mai există priviri sincere. Există doar orbire spumegîndă. Un amalgam de convingeri imuabile, impresii şi sentimente radicale fac laolaltă de rîs pretenţiile unei epoci mereu încrezătoare în buna ei informare şi conduită morală. Propaganda a trebuit să mişte un deget doar pentru ca maşinăria gigantică a canalelor de comunicare şi informare să se transforme în cameră de ecou şi falsificare.
Capodopera în materie e aşa numitul „conflict israelo-palestinian”. Acest nume care se repetă pînă la nonsens de zeci de ani a devenit locul celei mai mari cacofonii a lumii contemporane, locul de revărsare şi rădăcina tuturor răsucirilor şi inversiunilor unei minţi sănătoase. În cazul conflictului israelo-palestinian, tot ce ştiam despre ce nu putem ştii despre celelalte războaie stă şi mai rău: adevărul minim e o blasfemie, iar cel ce are curajul să îl rostească e trimis la marginea lumii, între eretici şi nebuni. Ce se întâmplă în ultimele săptămîni de atac israelian în Gaza e ilustrarea extremă a propagandei care face din războaie un lucru rău înţeles şi din reaua înţelegere o religie neiertătoare. În noua morală publică, lucrurile stau simplu şi brutal: dincolo de orice judecată, Israelul trebuie să fie vinovat, iar a declara Israelul vinovat dincolo de orice judecată e o îndatorire civică şi un test care separă sufletele mari de minţile perverse. Totul începe de la întrebarea care, rostită sau nu, apasă şi forţează cu o putere nemăsurată: cum să nu fie vinovaţi cei care ucid copii nevinovaţi?
Într-adevăr, atacurile aviaţiei israeliene au lovit zone şi clădiri civile. Într-adevăr, rachetele israeliene au ucis copii (şi alţi civili) nevinovaţi. Asta văd milioane şi sute de milioane şi pare de ajuns. Orice discuţie despre mersul şi cauzele războiului sau despre istoria şi rezolvarea conflictului nu mai poate începe decît în prelungirea imaginilor cu copii însîngeraţi sau neînsufleţiţi. Restul e secundar. Emoţia impune pînă la şantaj. Cine are cel mai mic lucru de adăogat sau comentat e silit să tacă. De pe platforma sacră şi tragică a copiilor ucişi porneşte, zi de zi şi ceas de ceas, o avalanşă de indignare care face din Israel nu numai marele vinovat dar şi monstrul incomparabil. Dacă e, totuşi, de spus ceva, atunci e vorba de restul uitat. Acel rest de care nimeni, nici măcar ziariştii aflaţi la faţa locului, nu au curajul să vorbească.
Restul începe cu o altă întrebare: oare de ce ucid israelienii cu atîta sîrguinţă copii nevinovaţi? De aşa ceva poate fi în stare un criminal dezaxat. Dar un stat şi armata subordonată lui? E ceva ce nu se potriveşte între realitatea unui Israel dezvoltat şi democratic şi boala aceluiaşi stat care ucide la orice ocazie copii nevinovaţi.
A doua întrebare e: de ce nu sînt copiii apăraţi şi scoşi din calea armelor? Cu asta ar trebui să se ocupe cei ce conduc în Gaza. Gaza e condusă de Hamas, o organizaţie islamică dictatorială care face legea cum şi cînd vrea. De ce nu s-a ocupat administraţia Hamas, înainte de toate, de protejarea copiilor? Poate pentru că nu se aştepta la aşa ceva. Ar fi trebuit.
Relatările repetate, dar nu foarte difuzate din Gaza spun că Hamas foloseşte clădiri rezidenţiale civile, şcoli şi spitale ca bază de organizare şi ca spaţiu de lansare a rachetelor care pleacă în fiecare zi spre Israel. Hamas foloseşte populaţia civilă aşa cum altcineva ar folosi un scut. Asta nu mai e un secret pentru nimeni, dar adevărul nu contează pentru că Hamas a apăsat perfect pe pedala propagandei şi cîştigă, folosind războiul murdar de acasă, sentimentele curate ale celor din afară.
Relatările despre folosirea diabolică a spitalelor şi despre transformarea civililor în scuturi umane trec neobservate, deşi vin de la corespondenţii Washington Post şi New York Times, două mari ziare care nu pot fi bănuite de simpatie pentru Israel. Efectul emoţional odată plantat propagandistic nu are antidot şi rival. Însă lucrurile trebuie spuse şi gîndite pînă la capăt.
Astfel: dacă Israelul e vinovat de crime împotriva umanităţii, ce se poate spune despre Hamas? Dacă Israelul e abominabil pentru că atacă intenţionat civili, cum poate fi calificat Hamas care atacă la întîmplare civili? Una din puţinele laturi comice ale războiului din Gaza e că avocaţii Hamas au uitat ceva sau pretind că au uitat ceva: de ani de zile, Hamas trimite orbeşte rachete în Israel. Hamas nu vizează o ţintă, fie ea militară sau civilă. Hamas vizează orice ţintă, fie ea militară, fie civilă. Sistemul de apărare antiaeriană israelian a distrus enorma majoritate a rachetelor dar, dacă ar fi după Hamas, orice civil israelian ar trebui ucis.
Nu e clar de ce Israelul e vinovat de crime de război, dar Hamas nu. Doar pentru că Hamas nu reuşeşte să le comită în proporţie de 100%?
Alt lucru, îngropat cu succes de arma emoţional-propagandistică: nesfărşita disponibilitate a „idioţilor utili”, cu o vorbă atribuită lui Lenin. De un amar de vreme, Uniunea Europeană, Fundaţii şi state naţionale varsă fonduri enorme în Gaza. Miliarde de euro sînt trimise anual în Gaza sub promisiunea autorităţilor palestiniene care se angajează să construiască şcoli, spitale etc. Acum cîţiva ani, cînd Israelul a blocat importurile de ciment, un cor internaţional de indignaţi a blestemat inumanitatea israeliană. Acum ştim la ce a fost folosit cimentul şi cine avea nevoie de presiuni internaţionale pentru a sparge blocada. Mii de tone de ciment au fost folosite pentru construcţia unei reţele uriaşe de tuneluri secrete din care pot fi lansate atacuri pe teritoriu israelian. Operaţia a reuşit să scape de sub supravegherea aeriană israeliană şi pentru că cimentul a fost mutat în sacii de făină primiţi de la Naţiunile Unite. Mişcarea sacilor de făină prin Gaza a mascat lucrările de construcţie a tunelurilor.
Alt lucru interesant e că, în vreme ce ştim tot despre achiziţiile israeliene de armament, nu ştim nimic despre cumpărăturile Hamas. Israelul cumpără arme din SUA şi Europa, fără să ascundă acest lucru. Israelul e acuzat în permanenţă de cîrdăşie cu SUA şi, bineînţeles, de manevre comune cu lobby-ul evreiesc din America. Dar nimeni nu pune întrebarea: Hamas de unde se înarmează? Din cer? Cît costă cele cîteva mii de rachete trimise anual de Hamas în Israel? Şi cine le plăteşte?
În sfîrşit, o concluzie tristă. Chiar cu destule violenţe evitabile, Israelul duce un război manageriat, cu avertismente telefonice şi manifeste care avertizează populaţia înainte de atac. Hamas e o mişcare teroristă sută la sută. Opinia generală a inversat termenii şi face din Israel un stat criminal iar din Hamas o organizaţie eroică pusă în slujba oprimaţilor. De unde, totuşi, ostilitatea sistematică împotriva Israelului? De presupus că două lucruri scot din minţi stînga şi dreapta extremă occidentală: mai întîi, supravieţuirea unei naţiuni care a traversat toate ororile. Apoi, succesul unui stat care e, azi, un caz rarisim de ţară optimistă, cu o natalitate solidă, o economie înfloritoare şi o încredere existenţială demult uitată de lumea occidentală.
7-8 august 2014
Preluat cu permisiune de pe situl Radio Free Europe/Radio Liberty
________________________________________
Despre autor, Traian Ungureanu : v. aici.
D-le Ungureanu! De ce credeti ca Occidentul este atat de inamorat de descreieratii din Hamas, Hezbollah, ISIS ?
Cand vad pe reprezentantul UNWRA plangand cu lacrimi de crocodil despre soarta copiilor din Gaza imi vine greata de el. El stie foarte bine ca Hamas-ul nu a facut nimic ca sa apere populatia civila in caz de razboi. Au fost mult mai preocupati cu cladirea de vile pentru guvernanti si tunele pentru atacat cu rachete Israelul. Occidentul e batran si ramolit si si-a pierdut putera sa raspunda atacurilor musulmane. Daca in secolul al 8-lea musulmanii au fost infranti la Poitiers, acum si-au revenit cu forte marite si sapa cu forte marite Europa.
Nu am fost niciodată în Israel și nu cunosc situația de la fața locului. Cred însă că pot explica relativ ușor de ce mulți europeni și, în general, mulți occidentali consideră că Israelul reacționează „disproporționat” (cred că acesta e termenul, îl folosește – în acest context – și CNN).
Lumea arabă e mare, și UE și SUA au interese în lumea asta arabă și nici UE nici SUA nu dorește să dea de înțeles că „ar ține” cu Israelul. În spatele acestui comportament se ascunde o judecată de felul următor:
– știm care e situația, știm care sînt cauzele
– știm că Israelul e un stat civilizat, știm că reacționează „proporționat”, dar
– nu trebuie să-i supărăm pe arabi, așa că încercăm să simulăm obiectivitatea, știind că SUA vor sprijini Israelul și știind că Israelul știe că noi ne comportăm așa de ochii lumii
Sigur, în spatele acestor reacții se ascunde, poate, și un procent de antisemitism (în sensul consacrat de „antiiudaism”, deși termenul e incorect, dar nu mai redeschid discuția pe tema asta).
Lucrurile au pornit cu stîngul chiar de la început, din 1948, cînd s-a plecat de la premisa că două grupuri etnice foarte diferite, deși lingvistic înrudite, pot cohabita pe același teritoriu. Experiența a arătat cît de naivă este o asemenea premisă. Reamintesc, în context, că cele mai cumplite fapte în conflictul iugoslav nu au avut loc între sîrbi și albanezi, cum greșit se crede, ci între oameni care vorbesc aceeași limbă, între sîrbi, croați și musulmanii bosniaci.
Care este soluția?
Nu știu. Europenii au învățat că grupuri etnice (foarte) diferite pot să coabiteze, dar asta după secole de conflicte sîngeroase, ultimele fiind cele două războaie mondiale. Și criza ucraineană arată, încă o dată, că grupurile etnice apropiate lingvistic pot ajunge la conflicte dure.
@ Sorin Paliga
Intr’adevar Europenii au invatat ca grupuri etnice diferite pot coabita.
Pe de alta parte exista curente centrifuge care vor sa destrame state „pestrite”. Exemple: Catalonia desprinderea din Spania. Scotia din Regatul Unit (UK). Nordul Italiei cu populatie quasi-ausrtiaca.
Cum va inchipuiti ca arabii si Evreii vor putea trai intr’o tara comuna. Utopie. Pozitile s’au radicalizat in ambele popoare.
Domnule Paliga, daca lasam la o parte opiniile europenilor in problema conflictului israelo-arab, realitatea este diferita.
Aspiratia lumii arabe si musulmane este de a vedea Israelul nimicit. Nu este un ping-pong, nu este un conflict pentru un kilometru de teritoriu incolo sau incoace, ci este dorinta de a-l elimina cu orice pret si prin orice mijloace.
Nu doar o singura data arabii si aliatii lor musulmani se declara dispusi sa sacrifice oricate vieti omenesti pentru a-si vedea scopul implinit.
Pe aceasta linie se afla si criminala tactica a Hamasului de a-si expune in mod deliberat populatia riscului de a fi ucisa in timpul luptelor. Pe de o parte, conducatorii lor incurajeaza moartea lor (nu incarc postarea cu linkuri si citate, ele sunt din belsug), iar pe de alta parte dau imediat fugutza la media mondiala, media unei lumi careia in general viata ii e scumpa, pentru a se plange de „crimele” Israelului.
Israelul nu actioneaza disproportionat. Acesta este de fapt un termen ipocrit introdus abia in ultima vreme si folosit pama acum numai cand e voirba de Israel. Israelul actioneaza pentru a-i aduce la tacere pe agresorii care-i ataca neintrerupt de ani de zile. Este dreptul sau de a o face si acesta este scopul oricarei replici militare. Nu este un fel joc de ping-pong „proportionat” in care se trage cu tunul pana la terminarea setului, asteptand setul urmator. Nu, este vorba de viata cetatenilor pe care statul Israel trebuie s-o protejeze.
Iar daca inamicul terorist isi lanseaza atacurile din mijlocul propriei populatii, isi are intreaga structura militara in centrele oraselor, inseamna oare ca Israelul sa nu replice din motive de „proportionalitate”?
Nu vedeti cu cata „proportionalitate” se relateaza opinia publica, media, politica lumii, ONU, la ansamblul conflictelor lumii, ignorand aproape complet marile varsari de sange din Siria, Irak, Libia (da, inca si azi), Nigeria, Sudan, cruzimile de neinchipuit, lichidarea fizica a crestinimii din Siria si Irak, toate cu multe sute de mii de victime?
Nu vedeti cat de „proportionala” atentie acorda aceeasi lume luptei Israelului pentru a-si apara existenta in fata unei entitati teroriste care s-a angajat oficial prin Carta ca sa-l distruga cu orice pret, proportional sau nu?
Aceste lucruri in sine nu dau oare de gandit?
Domnule Paliga, mi-a atras atentia un citat din comentariul dvs.:
„Lucrurile au pornit cu stîngul chiar de la început, din 1948, cînd s-a plecat de la premisa că două grupuri etnice foarte diferite, deși lingvistic înrudite, pot cohabita pe același teritoriu.”
Nu s-a plecat deloc dela aceasta premisa. Insasi partitia din 1947 a teritoriului mandatar britanic denumit Palestina este dovada faptului ca ONU a inteles ca statul national evreiesc va fi separat de tarile arabe din jur, toate state ale aceluiais popor arab cu granite artificiale stabilite arbitrar de vechile state colonialiste.
Evreii au acceptat imediat partitia, dar tarile arabe au refuzat-o, ceeace a dus la invazia araba din 1948 care promitea un razboi total si distrugerea Israelului din faza. De teama acestui razboi total au fugit si o parte din locuitorii arabi.
Nereusita acelei incercari nu i-a linistit pe arabi pana azi, ei incercand sa-si implineasca aspiratia in diferite alte ocazii, de fiecare data cu alti trimisi executori. In zilele noastre varfurile de lancie sunt Hamasul, Hizballa (ambele sprijinite gras de catre Iran) „Jihadul Islamic”, Califatul (care are si el inscris acest obiectiv), ca sa numar numai protagonistii.
Si mereu se uita faptul ca in Israel totusi convietuiesc minoritati mari, in special musulmani, in conditii de egalitate in fata legii si implicati pe deplin in societate (in masura in care vor ei insisi), cum nu traiesc in niciun alt loc in lumea musulmana. Nu contrazice asta oare imposibilitatea convietuirii?
Si ce ar trebui sa faca Israelul dupa parerea dvs? Sa-si faca bagajul si sa plece de acolo? Din acel moment ar inceta oare razboaiele in Orientul apropiat?
@Corneliu
„Si ce ar trebui sa faca Israelul dupa parerea dvs? Sa-si faca bagajul si sa plece de acolo? Din acel moment ar inceta oare razboaiele in Orientul apropiat?”
Macar conflictul cu Israelul ar inceta, desigur, daca si-ar face bagajele. Restul nu, cel mai important fiind cel dintre Sunni si Shiia/Iran (conflict ce are si un substrat etnic ce e mult mai vechi – Arab versus Persian-) si care subiectul „Israel” e folosit mai curand propagandistic/ideologic de Iran ca arma impotriva regimurilor Sunnite ce sunt de fapt aliate cu US si care nu actioneaza real impotriva Israelului. Nu actioneaza dincolo de declaratii politicianiste ca sa dea satisfactie „maselor” (Arab-steet) din tarile lor.
Israelul a inceput sa piarda lupta propgandistica, de „imagine”. Adica definirea termenilor : cine e ‘victima’ neajutorata care trage 1400 de rachete artizanale si omoara 1-civil israelian cu ele si cine e ‘opresorul’ inarmat cu avioane, tancuri, submarine, rachete balistice si bombe nucleare ce trage omoara 1200 in cateva zile in raspnus la tirul repesctiv de rachete artizanale. Dar aste e ceva mai nou, cred ca doar in ultimii 10 ani s-a schimbat ‘perceptia’ si Israelul a inceput sa piarda lupta de „imagine”.
E o situatie dificila pentru Israel acum, sau mai curand una care se anunta dificila in viitorul apropiat : relatia cu US (principalul sponsor financiar si militar) incepe parca sa ‘scartaie’ de cand cu Obama, iar Israelul e foarte vulnerabil economic, depinde mult de relatiile cu EU si US. O campanie de boycott gen ‘Sud-Africa/apartheid’ ar fi repede fatala Israelului.
Ce e de facut in aceasta situatie ? ar fi intrebarea. A avea aliati pare sa fie partea critica pentru o tara ca Israel si diplomatia israeliana face ce poate ca atinga acest obiectiv. De exemplu, dezvoltarea relatiei cu India, in care Israelul a investitsi pare sa culeaga roadele acum ca Modi (un nationalist Hindus) a castigat alegerile in India… adica o diplomatie eficienta, si asta include relatiile cu tarile EU – inclusiv Romania.
@Sorin Paliga
> … cred că pot explica relativ ușor de ce mulți europeni și, în general, mulți occidentali consideră că Israelul reacționează
> „disproporționat” … UE și SUA au interese în lumea asta arabă și nici UE nici SUA nu dorește să dea de înțeles
> că „ar ține” cu Israelul
Explicaţia dv. este oarecum plauzibilă, dar nu este decât o ipoteză; pentru a urca la statutul de explicaţie trebuie să fie şi adevărată, iar pentru asta trebuiesc prezentate ceva probe.
Probă ar fi, de exemplu, dacă cineva de la Casa Albă ar fi declarat („sub acoperirea anonimatului” 🙂 ) că Obama a fost sunat de şeful OPEC şi ameninţat că dacă nu opreşte Israelul, va reduce drastic producţia de petrol şi va declanşa o criză ca cea din 1973.
Atâta timp cât n-avem asemenea informaţii, „explicaţia” dv. este tot atât de bună ca alte ipoteze. De ex. ipoteza că Obama a considerat că 1.500 de victime civile (?) este „prea mult”, sau că este presat de alţii, interni sau externi, care consideră asta. Câteodată explicaţia cea mai simplă este şi cea adevărată…
@Corneliu
> … disproportionat…este de fapt un termen ipocrit introdus abia in ultima vreme si folosit pana acum numai cand
> e vorba de Israel.
De fapt este şi o noţiune legală consacrată din cadrul dreptului internaţional umanitar, exact partea care se ocupă de victimele civile dintr-un conflict armat (Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţiile de la Geneva, 1977 şi Statutele de la Roma pentru TPI). Acestea introduc trei principii: al distincţiei (între civili şi militari), al necesităţii militare şi al proporţionalităţii (Verhältnismaßigkeit).
ACUM a publicat recent o analiză a noţiunii de „proporţionalitate”, intitulată Doctrina proporţionalităţii. Aflăm că în context juridic (de ex. când cuvântul este pomenit împreună cu sintagma „crime de război”) acesta nu înseamnă de loc că numărul victimelor trebuie să fie comparabil !!
D-le Leibovici, despre proportionalitate, e o notiune practic elastica pe care cei interesati o pot folosi cum vor, indiferent de definitii care se pare ca nici nu pot fi exacte.
„Ultima vreme” de care am vorbit cuprinde cert si anul in care termenul a fost introdus.
Cunoasteti vreun caz in care cel putin s-a intocmnit vreun document de comisie in care vreo parte sa fi fost admonestata pentru „lipsa de proportionalitate”? Sau vreun caz judecat pe baza acestui principiu? Cert este ca primul e probabil sa fie Israelul.
D-le Ionescu, cred ca sunteti convins ca Israelul prefera sa piarda pe plan propagandistic decat sa pericliteze viata cetatenilor sai. Fata de tactica criminala a Hamasului cu scuturile vii nu exista a treia cale.
Dealtfel vad ca nicio alta tara nu isi pune in pericol propriii cetateni de dragul celor ai inamicului si nu li se intampla nimic cu imaginea mediatica.
Trageti singur concluziile.
@A.Leibovici
> „acesta nu înseamnă de loc că numărul victimelor trebuie să fie comparabil”
Cred ca 99% din cei care vorbesc de ‘proportionalitate’ n-au idee de conceptul juridic si nici nu ii interesaza asta.
Cand folosesc termenul, ei compara, cum a facut si New York Times (cred ca la data de 15 iulie), ca erau 1400 de rachete trase de Palestiniemi cu rezultatul 1-civil Israelian omorat de ele, respectiv 1200 de morti Palestinieni in raspuns prin bombardamente Israeliene.
E clar ca trasul asta cu rachete artizanale nu provoaca cine stie ce dezastru, e mai mult un factor iritant si un mijloc de presiune politica-pishologica din partea Palestinienilor, dar raspunsul Israelian la acest atac e aproape de ‘mass-murder’.
Nu aspectul juridic ci cel moral (perceput ca atare) e subliniat de folosirea acestui termen ‘proportionalitate’.
@Corneliu —
> „D-le Ionescu, cred ca sunteti convins ca Israelul prefera sa piarda pe plan propagandistic decat sa pericliteze viata cetatenilor sai.”
Nu sunt convins deloc. Continuarea pe aceasta panta descendenta pe plan propagandistic (ce are loc constant de cam 10 ani) pune in final in pericol statul israelian mult mai mult decat orice pericol din partea Hamas. Dupa cum avertiza Philip Gordon pe 9 iulie
http://www.timesofisrael.com/top-obama-official-blasts-israel-for-denying-palestinians-sovereignty-security-dignity/
D-le Ionescu, propaganda antiisraeliana in lume nu are nicio legatura cu ce face Israelul, ci numai cu insasi existenta sa.
Ea e determinata de exasperarea lumii arabe de nereusita sa cronica de a nimici statul national al evreilor si este rezultatul unui demers furibund si continuu in intreaga medie mondiala, in diplomatia publica si in cea de stat pentru a obtine ceeace nu s-a incercat vreodata impotriva niciunui stat din istorie: incercara de a-i delegitimiza existenta.
Reiau ideea pe care am subliniat-o si altadata: acest conflict nu este pentru niste granite sau teritorii. El este determinat de negarea absoluta, fara concesii, a dreptului de existenta a Israelului, pe care propaganda araba o picura treptat si in opinia publica occidentala.
Aici se afla problema si nu in alta parte. Ca urmare, de aici provine si problema imaginii pe plan mediatic.
Asa ca, fie ca sunteti convins sau nu, realitatea este asta. Israelul va prefera sa-si apere cetatenii decat sa-i transforme in victime care sa stoarca lacrimile ipocritei opinii publice (nici asta nu e sigur).