caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Scena si Ecranul



 

Cum sa modelezi un saxofonist in noua nopti ca noua vieti

de (29-10-2007)

Dupa o noapte orgiastica, barbatul poate fi aidoma unui nou nascut. Fara amintiri, fara trecut, inocent. Sorin (Leoveanu) se freaca la ochi, priveste mirat formele albe alaturi de el in pat, se bucura ca un copil de cateva gesturi comice pe care poate le-a vazut o data intr-un film…
Se foieste si fiinta de langa el deschide ochii.
\”-Cine esti?
-Eu?
-Unde sunt? La tine?
-Nu, la tine.
-Am facut dragoste?
-Ai un fier de calcat?\”
Barbatul a intrat in lume, Femeia este deja acolo. Mai bine zis barbatul a iesit in lume, ca dintr-o gaoace. Albul pur al inceputului poate fi asemuit cu mitologica spuma a marii pentru zeita de alaturi. Sa-i spunem Cerasela (Iosifescu). Este frumoasa poveste a unui Pygmalion inversat. Femeia, ca detinatoare a misterului creatiei, modeleaza un barbat.
Orgoliul masculin se pierde repede in lumina diminetii cand Sorin, taman cand se inchipuia a fi fost un cuceritor, primeste sec o lamurire: „mai intai mi-ai vomitat pe rochie”.
Ca noul nascut, are nevoie de puncte de sprijin, de repere.
„-Eu de unde veneam? Ce ora era? Era lume multa?”
Amintirile sunt vagi, disparate, ca dintr-o alta existenta. Priveste amuzat in jur, chipul somnoros al Ceraselei aminteste de sprintara Goldie Hawn, iar la preocuparile ei practice el intoarce placerea jocului:
„-Unde e desteptatorul meu?
-Cand te culci cu necunoscuti pui desteptatorul?”
Dar femeia este totdeauna mai sprintena, mai bine organizata. Se adapteaza mai usor conditiilor, se descurca ea si fara fierul de calcat, se imbraca repede.
Si decide repede: da, isi doreste sa se aplece asupra acestui barbat-copil, da, ii place sa vada in el samburele dragostei. E o provocare. Fata de ea insasi, dar si-o asuma amandoi: de pot construi o dragoste in noua nopti. „Foarte bine, noua nopti, doar asta”.
Din basme, din mitologii, stim deja de harul numarului noua, ca exponent al implinirilor asteptate si trudite.
„Noua nopti pot fi noua vieti!”
Si spectacolul creat de Catalina Buzoianu tocmai asta face, ne poarta prin aceste vieti succesive dintr-un cuplu care se construieste si care descopera profunzimi de sentimente.
Un cuplu in care barbatul este dispus sa urmeze indrumarea femeii. Deschizand ochii asupra ei, ramane in cuibul dragostei lor asteptand-o de fiecare data.
Saxofonul este reazemul sau intim dintotdeauna. Sentimentul pe care-l inspira muzica unui saxofonist rezoneaza in noi, purtati de la un simbol la altul. Scena este dominata de un pat. El este forma in care ne modelam. Patul este intr-o incapere ca un cuib protector. Un cuib intre altele, deasupra, dedesubt, alaturi, pana la obsesiva imagine a coplesirii noastre de catre multiplicarea celor ca noi. Aglomerarile urbane ne impun comportament similar, nebunia sabloanelor pe care le descoperim amuzati la ceilalti pentru a le identifica oripilati la noi insine. „Vecinul meu se intoarce in fiecare seara la 8. Acum se descalta…”
Ei bine, saxofonistul intoarce imaginea pe dos. Cu Bacovia. Locuintele lacustre schimba perspectiva. Asteptarea e prima lectie in dragoste. Si scena aceasta ne indr4eapta atenperspectiva. Asteptarea e prima lectie in dragoste. Si scena aceasta ne indreapta atentia spre ecranul pe care joaca umbrele precum in teatrul japonez. Cand Cerasela revine alaturi de Sorin, intrarea ii este ca a vantului de primavara ce da usa peste cap si umple spatiul cu aerul proaspat al poftei de viata. Barbatul are inca nedumeriri:
„-Cum ai intrat?
-Ai uitat ca mi-ai dat cheia?
-Era de la pivnita. Cum ai intrat?
-Era deschis.”
Ce simplu, totdeauna simplu. Femeia inseamna rigoare („ar trebui sa te si razi, am observat ca nu mai ai after shave”) dar si rastoarna ceea ce ar fi habitudini (e placerea ei sa scoata corespondenta din cutia postala si s-o imprastie prin camera ca pe un zbor de porumbei).
E timpul lectiilor explicite. Cerasela incepe cu zambet sagalnic, asa cum invatatoarea propune bobocilor din clasa intai un joc.
„Spune doar ‘a’… ca si cand ai spune ca ma iubesti, ca si cand ai spune ca nu vrei sa ma pierzi niciodata, ca sunt frumoasa…”
Si toate vorbele frumoase pe care un indragostit simte ca trebuie sa le rosteasca in fata femeii iubite.
Sorin se supune, la inceput neincrezator, ajutandu-se de grimase, pentru ca apoi sa intre in placerea jocului, moduland glasul pentru a transmite atat de simplu toate acele mesaje profunde.
Intr-un tempo allegro el invata si descopera uimit cat de simplu e totul. Si cat de departe se poate ajunge.
„-Acum cere-mi si tu sa spun ‘a’…Ca-ti pierzi mintile, ca nu mai suporti…”
Sunt un barbat si o femeie contopiti mai mult decat o poate face sexul.
„-Spune ‘a’ in gand…”
Cerasela a condus acest parcurs educational iar acum i se citeste pe chip satisfactia reusitei: ii poate citi gandul.
Cuvintele se proiecteaza in virtual, in umbrele ce joaca pe ecran. Actorii ramand o clipa ignorati intr-un colt de scena pentru ca mesajul lor se proiecteaza pe ecran. Le citim gandurile. Acolo este iesirea spre imaterial. Este fereastra tranzitului prin arta, prin sentiment. Aici, aproape, doar trupuri. Cate un bot de huma.
Sau, cum evoca Sorin tabloul indepartatei copilarii, doar fructe.
„-Mama isi petrece timpul asteptand ca fiecare dintre noi sa fie fertil. Acum e sezonul merelor.. devorate”
Materialitatea unui fruct urmarita de perisabilitatea suflului care-i da prospetime e invocata si pe ecran unde un duh rasturnat este proiectia unui vierme dintr-un fruct cariat.
Si lectiile trec, asa cum noptile fug. Mereu urmeaza ceva de invatat. Cerasela isi ridica partenerul spre o noua experienta. Cu toata seriozitatea ii aduce o pasare in aparenta ciudata: nu are corp, nu-i place sa stea singura.
„-Uite ce draguta e…
-Unde este?
-Pai tu poti s-o vezi…”
Si urmeaza enuntul educativ din proiectul care nu e abandonat nici o clipa. „Puii trebuie separati imediat de mama lor, de aceea sa ai o colivie goala alaturi”.
El, copilul acela cu capul mare, devenit barbat, e acum modelat de femeia ce i-a fost dat. Mai are de urcat o treapta, o noua noapte. Precum in jocul de evadari si reveniri din „Fiul risipitor” al lui Radu Tudoran, unul din cuplu asteapta. Femeia se retrage putin spre a vedea ce-a invatat elevul ei. Il pune la incercare cu o absenta fizica. Lasandu-i doar vocea, ca intr-un show Big Brother, cu pasii de urmat. Ea il stie foarte bine, i-a intuit reactiile de ied neascultator, a prevazut totul si mesajul telefonic puncteaza:
„-Sa pui la loc scrisorile in cutie, sa lasi manusile pe perna, sa stii ca dormi pe degetele mele.
Fii cuminte si nu incerca sa asculti a treia oara!”
Absenta potenteaza sentimentul si atunci soapta ei vine precum clipa de daruire: „si nu uita, sunt a ta in acest moment”.
De-acum s-au apropiat atat de mult incat tacerea comuna inseamna puls sincron. De-acum si visele sunt la fel. Chiar un cosmar.
Etapele acumularilor fiind incheiate Sorin preia initiativa:
„-Vreau sa te iau de sotie.
-Sper ca nu esti deja sotul alteia.
-Deci?
-Ce deci?
-Ne casatorim? Foarte bine!
-Acuma? Astazi?
-Acum… foarte bine!”
De mana pasesc pe patul din care au pornit. O suprafata inselatoare, ei se clatina, nu-i usor intr-un cuplu.
Ecranul acela al virtualului e tot mai acaparant. Ii absoarbe, ei nu mai apartin lumii acesteia anodine.
Gata.
In urma lor apare, abia acum, imaginea completa, nemiscata si artificiala a unei camere. Atat.
Noi, care am fost martori in proximitatea povestii, privim cu ingaduinta cum vecinii, iesiti de pirn cuiburile alaturate, comenteaza fara sa inteleaga sensul profund al dragostei.
Iar ei, Barbatul si Femeia, isi consuma iubirea si viata, ca orice fruct. De la patul alb al nasterii pana la coborirea de pe scena in negura stalului. Daca spectacolului i se poate reprosa, eventual, lipsa unei „cortine” ferme intre scene, finalul prabusirii intr-un hau, vizibil doar privilegiatului la o palma de protagonisti, asterne peste toti acea liniste propice comunicarii gandurilor la care au lucrat deopotriva regizoare si actori.

„Frumoasa calatorie a ursilor Panda, spusa de un saxofonist care avea o prietena in Frankfurt”
de Matei Visniec
Regia: Catalina Buzoianu
Cu: Cerasela Iosifescu
Sorin Leoveanu.
Productie a Catedrei UNESCO – ITI si Teatrul National ‘Marin Sorescu’ din Craiova
2007

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.173.42.124