Sumar:
În dreptul internaţional, proporţionalitatea nu se referă la egalitatea numărului de morţi, sau a suferinţei civililor, sau chiar la egalitatea puterii de foc. Proporţionalitatea ponderează necesitatea unei acţiuni militare în raport cu suferinţa pe care această acţiune ar putea-o cauza civililor taberei adverse.
„Conform dreptului umanitar internaţional şi Statutul de la Roma (al Curţii Penale Internaţionale, Haga), moartea civililor în cursul unui conflict armat, oricât de gravă şi regretabilă ar fi, nu constituie crimă de război… chiar dacă se ştie că va fi un număr de morţi sau răniri civile. Crimă este numai fapta de a ataca civili direct şi în mod intenţionat (principiul distincţiei), sau atacarea unui obiectiv militar ştiind că amploarea victimelor civile va fi în net exces în raport cu avantajul militar anticipat (principiul proporţionalităţii)” – Luis Moreno-Ocampo, prim-procuror al Curţii Penale Internaţionale.
„Cu cât mai mare este avantajul militar anticipat, cu atât este mai mare amploarea daunelor colaterale – deseori victime civile – care poate fi „justificată” şi „necesară” – Dr. Françoise Hampton, Universitatea din Essex, Marea Britanie.
* * *
Pe măsură ce continuă incursiunea terestră israeliană în Gaza, se va intensifica atenţia acordată conceptului de “proporţionalitate”, atât în privinţa numărului de victime de ambele părţi cât şi gradului de sofisticare al armelor utilizate de cele două părţi. Nick Clegg, adjunctul primului ministru al Marii Britanii, a caracterizat operaţiunile Israelului contra Hamasului cu cuvinte care se înrudesc cu acuzaţia de crime de război: „Cred acum că răspunsul israelian pare cu adevărat disproporţionat. Acesta se reduce acum la o formă disproporţionată de pedeapsă colectivă”. Chiar şi preşedintele Obama, care este, în această ocazie, un apărător ferm al dreptului de autoapărare al Israelului, a spus reporterilor că îl ”încurajează” pe primul ministru Netanyahu să „minimizeze victimile civile”.
Un jurnalist israelian a calificat drept „nesportivă” utilizarea sistemului de apărare antirachetă Domul de Fier. Acesta s-a întrebat ce ar fi spus FIFA „dacă Germania, cu economia şi industria ei superioară, l-ar înlocui pe Manuel Neurer cu un portar cibernetic… capabil să calculeze de unde va veni o minge argentiniană, poziţia exactă de impact şi forţa exactă necesară pentru a o respinge… Pe câmpul de luptă modern, Israelul este o Germanie cibernetică”.
Vai, cât de „nesportiv”!
Chiar printre prietenii Israelului – şi a unor israelieni – este răspândită reacţia „da, însă…”. „Da, Hamas este declanşatorul. „Da”, Hamas plasează structurile militare în cartiere civile. „Da”, Israelul are dreptul să se apere, „da”, Israelul îi avertizează în prealabil pe civilii palestinieni. „Dar”… peste 240 de palestinieni au fost ucişi, în schimb doar un singur israelian a murit din cauza impactului rachetelor.
Nu este aceasta chiar definiţia „disproporţionalităţii”?
Nu, nu este.
În dreptul internaţional, proporţionalitatea nu se referă la egalitatea în numărul de morţi sau egalitatea în suferinţă a civililor, şi nici la egalitatea în puterea de foc, sofisticarea şi mortalitatea acesteia. Proporţionalitatea ponderează necesitatea militară a unei acţiuni în raport cu suferinţa pe care această acţiune ar putea-o cauza civililor taberei adverse. Analiza unor opinii de expert va contribui la clarificare; niciuna din ele nu a fost emisă în legătură cu Israelul.
Profesorul Horst Fischer, directorul ştiinţific al Institutului pentru dreptul internaţional al păcii şi al conflictelor armate de la Universitatea Bochum din Ruhr, Germania, scrie în Proiectul Crime de Război:
„Principiul proporţionalităţii este încorporat în aproape fiecare sistem legal naţional şi stă la baza ordinii de drept internaţionale. În legislaţia naţională, rolul său este de a corela mijloacele şi scopurile… În purtarea unui război, când o parte efectuează un atac legitim asupra unui obiectiv militar, principiul proporţionalităţii intră iarăşi în joc ori de câte ori există victime colaterale, adică victime civile sau pagube ale obiectivelor nemilitare… atacurile sunt interzise în cazul în care provoacă pierderi accidentale de vieţi civile, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor cu caracter civil, care sunt excesive în raport cu avantajele militare concrete şi directe ale atacului. Aceasta creează o obligaţie permanentă pentru comandanţii militari să ia în considerare rezultatele atacului în raport cu avantajul anticipat.”
Este exact ceea ce face Israelul când anulează misiuni în cazul în care observă civili utilizaţi ca scuturi umane pe acoperişurile clădirilor vizate.
Consiliul pentru Relaţiile Externe notează:
„În conformitate cu doctrina juridică, un stat este legal autorizat să se apere unilateral şi să îndrepte prejudiciile suferite cu condiţia ca riposta să fie proporţională cu daunele suferite. Riposta trebuie să fie de asemenea imediată şi necesară, şi să necesite (utilizeze) doar forţa necesară pentru a restabili status quo ante.”
Se poate discuta ce anume ar constitui pentru Israel status quo ante, este însă cert că o definiţie acceptabilă ar constitui-o revenirea la situaţia anterioară celei în care 75% din cetăţenii israelieni erau terorizaţi de salve aleatoare de rachete.
Luis Moreno-Ocampo, prim-procuror al Curţii Penale Internaţionale, a investigat acuzaţiile de crime de război în timpul invaziei Irakului din 2003 şi, în 2006, şi-a publicat constatările într-o scrisoare deschisă. Cu privire la proporţionalitate Luis Moreno-Ocampo scria:
„Conform dreptului umanitar internaţional şi Statutul de la Roma (al Curţii Penale Internaţionale de la Haga), moartea civililor în cursul unui conflict armat, oricât de gravă şi regretabilă ar fi, nu constituie în sine crimă de război. Dreptului umanitar internaţional şi Statutul de la Roma permit beligeranţilor să efectueze atacuri proporţionale contra obiectivelor militare, chiar dacă se ştie că va rezulta un număr de morţi sau răniri civile.
Constituie crimă este numai fapta de a ataca civili direct şi în mod intenţionat (principiul distincţiei), sau atacarea unui obiectiv militar ştiind că amploarea victimelor civile va fi în exces flagrant în raport cu avantajul militar anticipat (principiul proporţionalităţii)”
În fine, dr. Françoise Hampton de la Universitatea din Essex, Marea Britanie, a scris următoarele despre conceptul de „necesitate militară”
„‚Necesitate militară’ este un concept legal utilizat în dreptul umanitar internaţional ca parte a justificării pentru atacul asupra unor obiective militare legitime, atacuri care ar putea avea consecinţe adverse, chiar teribile, asupra civililor şi a obiectivelor civile. Aceasta înseamnă că forţele armate au dreptul, la planificarea acţiunilor militare, să ţină cont de cerinţele practice ale situaţiei militare în orice moment dat şi de necesitatea de a câştiga conflictul.
Ce anume constituie obiectiv militar va varia pe parcursul unui conflict militar. Pe măsură ce sunt distruse unele obiective militare, inamicul va folosi alte instalaţii pentru acelaşi scop, transformându-le astfel în obiective militare şi justificând prin aceasta atacarea lor ca necesitate militară. Într-un mod similar, determinarea proporţionalităţii este şi ea variabilă. Cu cât mai mare este avantajul militar anticipat, cu atât este mai mare amploarea daunelor colaterale – deseori victime civile – care poate fi considerată drept justificată şi necesară.”
Victimele civile sunt demne de a fi regretate şi deplânse, dar în lumina consideraţiilor de mai sus devine clar că, lăsând deoparte elementul de propagandă şi noţiunea şubredă de „sportivitate”, Israelul are dreptul şi desigur obligaţia să-şi apere cetăţenii, are dreptul să câştige războiul de auto-apărare pe care îl duce, şi a respectat cerinţele dreptului internaţional privind „proporţionalitatea” şi „necesitatea militară”. Acestea, împreună cu disponibilitatea Israelului de a accepta planul de încetare a focului sponsorizat de Egipt, acceptarea încetării focului sponsorizată de ONU, precum şi continuarea aprovizionării locuitorilor Gazei cu alimente, medicamente şi electricitate (gratuită!), ar trebui să şteargă „însă”-urile unor oameni de bună credinţă.
Shoshana Bryen, 20 iulie 2014
Shoshana Bryen este analist în domeniul politicii de apărare a SUA şi în problemele Orientului Mijlociu. A colaborat cu Institutul de Studii Strategice al Colegiului de Război al armatei SUA şi cu Institutul de Studii pentru Securitate din Tel Aviv. A publicat în The Wall Street Journal, The New York Sun, Defense News, JINSA Reports.
Preluat cu permisiunea editorului de pe situl http://www.gatestoneinstitute.org/4462/proportionality-doctrine
Cu „dreptul” (şi ca termen juridic, şi ca o noţiune permisivă) nu te pui !
Aş dori să mai ascult odată comentariul lui sir Nick Clegg, adjunctul primului ministru al Marii Britanii, dar numai în cazul când şi-ar muta biroul întrun loc unde pică, din când în când, câte o rachetă HAMAS!
Gaza este parte din statul Palestina, nerecunoscut de ONU (cel putin pana in prezent) dar recunoscut de catre organizatia tarilor musulmane-OCI-cuprinzand 57 de state.
Aceasta organizatie nu recunoaste Declaratia universala a drepturilor omului si si-a elaborat o declaratie proprie, care nu recunoaste egalitatea in drepturi barbat/femee si nici musulman/alta religie.
In aceasta situatie, sunt indreptatite tarile musulmane sa invoce Drepturile universale umanitare in general si in legatura cu situatia din Gaza?
Cel putin din punct de vedere moral, nu!
Drepturile umanitare universale au fost elaborate in forma actuala dupa razboiul al 2-lea mondial.
In timpul acestui razboi aviatia americana a bombardat orasul Tokio cu bombe incendiare (cu napalm) si si cu bombe explozive, provocand cca. 100.000de morti; cu 2-3 luni inaintea capitularii Germaniei aviatia anglo-americana a bombardat orasul Dresda cu bombe incendiare si explosive, disrugandu-l practic complet si provocand un numar mare de victime, numar care nu se poate preciza din cauza prezentei a foarte numerosi refugiati proveniti din estul Germaniei (unde avansa armata sovietica).
In 1999-2000 armata rusa a distrus orasul Grozny, provocand moarte a cca. 40.000 de oameni in cadrul razboiului de independenta a Ceceniei.
Stiindu-se ca orase si sate israeliene din vecinatatea Gazei sunt bombardate de ani de zile cu rachete, primitive si fara precizie dar cu potential distrugator si ucigator, stiindu-se ca aceste tiruri au loc din mijlocul localitatilor din regiunea Gaza, stiindu-se ca acest arsenal este depozitat in case, scoli, moschei, spitale, tuneluri subterane, este oare indreptatita acuzatia pe care o aduc acum organizatia Hamas si unele tari arabo-musulmane, fiind la randul lor contra-atacati, dar cu mult mai multa eficacitate de crima impotriva umanitatii? Categoric nu!
Crime impotriva umanitatii sunt atentatele comise nu numai impotriva „occidentului” ci si impotriva coreligionarilor suniti contra siiti si viceversa, in piete, in scoli chiar si in moschei, rapirile de eleve care devin sclave sexuale si violarea femeilor advesarului. Crima impotriva umanitatii este Islamul insasi dupa cum a spus Pat Condell.
Doctrina proportionalitatii, ca orice alta doctrina, ca si legile dreptului international sau ale dreptului in general, sunt aplicabile in mod logic partilor care accepta acest drept.
Toate bune si frumoase.
Dar ce ne facem cu entitati care nu sunt state, dar domnesc de facto in teritorii extrastatale, sau ale unor state, dar in care statul respectiv nu mai are nicio autoritate?
In mod concret ma refer la Gaza, teritoriu nestatal, guvernat de facto de o organizatie terorista puternica si bine inarmata.
Hamasul, in Carta care il defineste si pe care o urmeaza, s-a constituit cu scopul declarat de a nimici Israelul si de a-i lua locul. Carta Hamasului e accesibila pe internet.
Cat timp entitatea terorista „sta cuminte”, nimeni nu-i ia in consideratie ideologia. Il lasa sa latre. Si chiar atunci cand incepe sa se ia in serios si sa bombardeze Israelul, nimeni nu se teme ca il va face praf.
Dar agresiunea e agresiune si pilonarea zilnica cu rachete a localitatilor israeliene nu mai este o gluma, produce prejudicii serioase vietii de toate zilele si pericliteaza vieti. Si atunci este cat se poate de justificat ca Israelul sa replice militar pentru aducerea la tacere a teroristilor, si nu numai pentru o perioada scurta. Daca se poate, definitiv.
Dar entitatea terorista, nefiind stat, nu este parte in aplicarea dreptului international. De aceea ea isi permite sa amplaseze TOATE structurile, depozitele si facilitatile sale militare in zonele cele mai dens populate din orase si sa lanseze tot de acolo miile de rachete asupra Israelului, ceeace este o crima de razboi.
Mai mult, entitatea terorista isi permite un mod oficial, deschis si mediatizat SA OBLIGE SUB AMENINTARI POPULATIA sa ramana in zonele de lupta pentru a servi ca scuturi vii pentru teroristi si armele lor – ceea ce este inca o crima de razboi.
Prin scuturile vii entitatea terorista urmareste un dublu castig, conform cu normele ei morale:
1. Obtinerea unei oarecari protectii a „luptatorilor” ei in cazul in care „inamicul sionist” va evita sa atace locul.
2. Iar in cazul unui atac, teroristii comercializeaza mediatic victimele colaterale, cu optiunea de a trage la raspundere Israelul pentru crime de razboi.
Ati citit bine: crime de razboi. Deci tocmai ea, entitatea terorista, cea care nu e angajata sa respecte legile internationale si le incalca in modul cinic si brutal, incepe dintr-o data sa reclame.
O face pentru ca stie ca sprijinitorii si finantatorii ei vor duce mai departe „lupta dreapta” pe plan diplomatic in numele ei.
O face pentru ca partea cealalta este supusa legilor, pe cand ea, partea terorista nu se simte obligata.
E o ecuatie asimetrica si ticaloasa.
Ce ar trebui atunci sa faca Israelul? Caci in mod inevitabil, replica lui va duce la pierderi de vieti civile, mai multe decat numai teroristii, cu toata precautiunile maxime pe care le ia, mai mult decat orice alt stat din lume.
Poate oare Israelul sa se lase bombardat mai departe „in liniste”, numai ca sa nu produca de partea cealalta si victime civile pentru care sa fie acuzata?
Isi poate oare permite Israelul sa se angajeze de fiecare data intr-un fel de „ping-pong” de salve de artilerie, ca sa pastreze limitele de „proportionalitate”? E absurd.
Ca orice stat care vrea sa traiasca in liniste, el trebuie sa aduca totusi la tacere agresorul. Adica, sa-l faca incapabil de a mai ataca sau de a-l descuraja in mod efectiv, de a-l „lamuri” ca nu merita sa mai incerce. Acesta este scopul oricarei actiuni de aparare. Un razboi de aparare nu este un joc de ping-pong permanent, ci o actiune destinata de a se elibera de pericol.
Asa exact arata situatia din zilele acestea. Armata israeliana lupta pentru lichidarea capacitatii agresive ale entitatii teroriste si numarul victimelor colaterale creste necontenit, tocmai datorita marsaviei teroristilor.
Da, privind foarte superficial, e vorba de o disproportie. Dar alta solutie nu este. Nimeni nu-i poate convinge pe teroristi prin alte mijloace sa renunte de a ne mai ataca.
Daca nu ne vom apara, vom fi nimiciti.
Incercati sa duceti o discutie docta despre proportionalitate cu cineva din tabara terorista. Va va rade in nas.
Poate ca va va raspunde: „scopul nostru este sa nimicim Israelul, nu conteaza cati oameni vom sacrifica. Iar daca il putem si aduce la tribunal pentru cei sacrificati, cu atat mai bine”.
Ne aflam in fata unei alte civilizatii, mai degraba anticivilizatii, a unor salbatici condusi de alte legi, dar care stiu sa foloseasca legile noastre impotriva noastra si cu concursul naivilor din randul civilizatiei noastre.
Trageti va rog concluziile.
Nu aș ști să adaug ceva la explicațiile și interpretările atât de clare și de logice ale comentariului anterior, în egală măsură cu articolul extrem de documentat și de argumentat! Aș avea totuși o micuță întrebare, pornind de la un citat din articol:
„Crimă este numai fapta de a ataca civili direct şi în mod intenţionat (principiul distincţiei)”…
Dar atunci, atentatele comise de către Hamas de-a lungul anilor orientate intenționat către populația civilă, ce sunt? Dacă ultra-stânga europeană, ca și islamiștii fundamentaliști din statele UE vor să le considere „etape ale luptei palestinienilor pt. libertate”, cred că este problema lor. Dar faptul că sunt lăsați fără consecințe să numească „crima de război” drept luptă pt libertate, este, cred, (și) problema noastră, dar mai ales a statelor care tolerează acest lucru.