caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Divorţ prezidenţial la Elisee

de (22-10-2007)

Ea, Cécilia Sarkozy, a preferat, discreţiei ipocrite a primelor doamne ale Franţei, sau umbrei din spatele preşedintelui, o ruptura oficială echivalentă divorţului. Constituţia nu îngăduie Preşedintelui Franţei în funcţie divorţul la tribunal, precum oricărui muritor de rând, el însăşi reprezentând arbitrul suprem al naţiunii. Aşadar, nici un jude nu e autorizat să pronunţe verdict la adresa preşedintelui.
De fapt „divorţul” prezidenţial s-a produs în două episoade: primul, a demarat în 2005 când d-na Srakozy, amorezată de un publicitar, a făcut o escapadă extraconjugală de câteva luni în Statele Unite, uitând de orice obligaţie matrimonială, un foc de paie culpabil, după care, ca prin miracol, armonia cuplului Sarkozy s-a restabilit, cel puţin aşa cum o ilustrau aparenţele.
Dar, cu toate astea, instalarea la Elysée şi hiperactivitatea prezidenţială, a poticnit din nou bunul mers conjugal şi, în pofida manifestărilor de tandreţe preelectorale, sau mai bine zis protocolare, Nicolas şi Cécilia Sarkozy au ajuns la concluzia că viaţa în comun şi-a pierdut tot interesul, separarea definitivă, consimţită mutual, rămânând ultima soluţie. Astfel, divorţul soţilor Sarkozy, a devansat în mare parte actualitatea, devenind un fel de epopee mondială şi acoperind primele pagini ale cotidianelor şi ale emisiunilor tv. Faptul, comun şi de ordin privat, a luat o proporţie nemăsurată datorită lipsei de precedent în a V-a Republică. Din 1958 încoace, Nicolas Sarkozy este primul Preşedinte care divorţează în timpul mandatului. Mai mult, aş avansa, pretinzându-l unic în istoria contemporană a Franţei.
Chestiunea care zgândăreşte însă curiozitatea comentatorilor, este decriptarea responsabilităţii din sânul cuplului. Numeroşi observatori susţin că după prima ruptură din 2005, Cécilia revenise cu totul schimbată. Altădată, fiabilă şi omniprezentă alături de soţ, se revela acum din ce în ce mai imprevizibilă şi melancolică, probabil din cauza psihismului ei complicat sau a decepţiei nemărturisite în urma aventurii americane…

Potrivit „Noului Observator”, nici Nicolas Sarkozy nu fusese uşă de biserică, asumându-şi păcatul a „numeroase infidelităţi, fără îndoială, inevitabile” pentru un bărbat ca el „un animal născut pentru a seduce”. Coroborat de mai multe surse, această informaţie il situează pe Nicolas Sarkozy pe linia dreaptă a precursorilor, François Mitterand şi Jacques Chirac fiind desenmnaţi de anturajul lor ca seducători redutabili. În anii 1980, François Mitterand şi-a disimulat cu multă abilitate existenţa Mazarinei, fiică provenită dintr-o legătură extraconjugală, continuând imperturbabil viaţa de familie cu soţia legitimă Danielle.

Ceea ce pare mai dificil de înghiţit, este concilierea teatrala la care s-au pretat protagoniştii actuali în vederea exemplarităţii de care un Şef de stat este redevabil conaţionalilor. Potrivit tradiţiei şi moralei creştine, dar nu numai, un Şef de stat e ţinut să apară în faţa poporului ca model de onestitate sub toate aspectele, oferind imaginea unei armonii, mai cu seamă pe planul familial. Cu atât mai surprinzătoare apare fraza din volumul Preşedintelui „Mărturie” unde încearcă să salveze un edificiu conjugal deja sub semnul precarităţii: „Eu şi Cécilia ne-am regăsit pe bune, cu adevărat, fără îndoială pentru totdeauna.” A fost oare Preşedintele atât de ingenuu încât să nu simtă fragilitatea acestei împăcări, mai ales când la al doilea tur de scrutin Cécilia nu s-a prezentat la urne? Sau când, invitaţi de soţii Bush, Preşedintele Sarkozy a jucat rolul celibatarului, invocând o indispoziţie gripală a primei doamne a Franţei?
Nu cred că în numele „politicului corect” suntem obligaţi să asistăm la scene de această natură, atât derutante cât şi lipsite de seriozitate… La un om politic, de calitatea Preşedintelui Sarkozy, viaţa privată este indisolubil legată de cea publică, oricât ar încerca unii să le disocieze pe motiv de tentaţie irezistibilă a omului ce deţine puterea.

Când Cécilia Sarkozy afirmă naiv, în legătura cu vizita la Kadafi: „Am făcut această intervenţie (e vorba de infirmierele bulgare condamnate la moarte în Libia) fără să gândesc la consecinţele mediatice. La un moment dat, am vorbit cu Claude Guéant, secretar general la Elysée care mi-a spus: Plec în Libia. Atunci am simţit că aş fi putut ajuta, că aş fi putut contribui.”
Tot admirându-i gestul, trebuie să convenim că o afacere atât de delicată nu se improvizează, chiar presupunând că ar putea fi încununată de succes, cum a fost cazul.

Se poate observa, tot mai frecvent, că soţiile cu personalitate forte, au tendinţa să-şi depăşească atribuţiile, încredinţate că acţiunile lor, chiar intempestive, sunt de o utilitate incontestabilă… Proba contrariului a fost că intervenţia d-nei Sarkozy a stârnit o seamă de nedumeriri în sânul vieţii politice franceze şi, probabil, internaţionale.

Ecouri

  • Venera: (22-10-2007 la 00:00)

    EX sotia Presedintelui Frantei, Cecilia, de origine paterna româna si spaniola dupa mama, deci cu sânge înfierbântat. Tatal se nascuse în orasul Balti în anul 1897, plecat în aventura din România la vârsta de 12-14 ani, la vârsta pubertatii, posedând în timp un pasaport de APATRID, stabilindu-se în final în Spania, unde s-a si casatorit cu o femeie de origine spaniola… Se spune ca, în general, fetele mostenesc gena tatilor, atât fizic cât si caracterial.
    Cecilia, femeie independenta, în sensul vietii personale, dat fiind antecedentele… oficiale sau nu, la care se adauga si profesia de baza – MANECHIN – , nu a conceput ca viata ei personala si intima sa fie tulburata de „luminile rampei si a paparazzi-ilor”, dat fiind noua postura de PRIMA DONA A FRANTEI. Din istoria multor presedinti ai LUMII, în general, nu au fost FEMEILE cele care au „calcat strâmb” alaturi de soti, exceptând, din câte stiu, sotia fostului Prim ministru al Canadei, Pierre Eliot-Trudeau în anii 1980, care, la fel ca Cecilia, nu s-a adaptat si complacut în functia de PRIMA DONA a Canadei, gasind refugiu în bratele unui baterist dintr-o oarecare formatie rock… a urmat divortul iminent si alte tragedii ulterioare… cu toate ca aveau mostenitori 3 baieti.
    Personal, consider ca în cazul Frantei, ambii au procedat corect, pentru ca MIEUX VAUT MAINTENANT, QUE TROP TARD, întrucât GAFELE unei „PRIMA DONA A FRANTEI” puteau continua si da nastere unor conflicte majore, chiar internationale si ar fi ajuns si ea, ca si Diana, un „instrument” indispensabil al publicatiilor de POTIN, ceea ce ar fi umbrit valoroasa imagine a actualului presedinte al Frantei NICOLAE SARKOZY, care sunt convinsa ca va putea sa-si îndeplineasca linistit obligatiile fata de Franta si poporul ei.
    Un divort nu este simplu pentru nimeni, cu atât mai mult pentru un sef de stat cu prestanta, dar decât sa alimentezi permanent comentariile, RAUL ESTE BINE SA FIE TAIAT DIN RADACINA.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
a 4-a literă

datornic defunct dorinţe distilate dorsal dezlănţuite doruri decisive desculţe deci, de dragul drapelului dogmatice deluvii diurne drăguţul de Dali descântând...

Închide
34.236.191.0