caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Tânăr, În Utopia Magna (3) – O întâlnire greu de anticipat la „Secţia de Propagandă a C.C. al P.C.R.” şi roadele ei

de (10-6-2014)

 
Pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut eram cercetător ştiinţific la Institutul de Filosofie al „Academiei R.P.R.” (cum se numea pe atunci acest for ştiinţific) şi îndeplineam funcţia de şef al sectorului „Istoria filosofiei”; secretara institutului nostru m-a anunţat într-o dimineaţă că în ziua următoare, la ora 10, trebuie să mă prezint la Secţia de Propagandă a Comitetului Central al Partidului. Mai multe nu ştia; nedeţinând alte informaţii, mă gândeam că voi primi, probabil, o sarcină importantă „pe linie de partid”.

În ziua respectivă m-am prezentat la intrarea B a sediului C.C., unde, de îndată ce am deschis uşa masivă, m-a întâmpinat un ofiţer în uniformă; după ce i-am comunicat motivul prezenţei mele, m-a îndrumat spre un activist din spatele birourilor din jur. Acesta mi-a cerut buletinul de identitate, a consultat un tabel cu mai multe nume şi, după ce a făcut un semn cu creionul în dreptul numelui meu, a început să completeze câteva rubrici pe o foaie dintr-un carnet. A notat şi ora intrării, uitându-se la ceasul de pe perete şi mi-a înmânat originalul detaşat din carnet; a precizat că trebuie să-l restitui la plecare – când voi primi buletinul oprit de el -, apoi mi-a indicat unde este liftul care mă va duce la etajul şi camera cu numărul consemnate pe bilet.

La etaj – surpriză: în faţa camerei respective aşteptau, în grupuri mici, mai multe persoane, dintre care unele îmi erau bine cunoscute, fiind colegi de la câteva institute de cercetare ştiinţifică sau profesori universitari cu renume în mediul academic. La un moment dat s-a apropiat de un grup o personalitate cunoscută tuturor, iar un profesor de lângă mine a exclamat, cu voce scăzută: „Aaa… tovarăşu’ Emil Bobu !” A adăugat, imediat, cu surprindere: „Ce mic e !” îl vedea prima oară în came şi oase, căci din tablouri îl ştia bine, fiind membru în Biroul Politic al C.C. al P.C.R. Pe fază, cineva a replicat prompt: „Mic, mic, da’ încolţeşte bine !” Am zâmbit cu toţii; se găsise o voce care să spună la timpul potrivit ceea ce „trebuia”.

În scurtă vreme am fost invitaţi să intrăm în camera unde fusesem convocaţi: era o încăpere nu prea mare, mobilată cu câteva rânduri de mese şi scaune, iar în faţa lor, la oarecare distanţă, pe un podium, se afla o masă mai lungă, cu scaunele aferente, aranjată frumos pentru prezidiu. M-am aşezat pe un scaun din rândul al doilea, alături de un cercetător din domeniul istoriei, pe care-l cunoşteam. Deodată s-a deschis uşa şi au intrat toţi membrii Biroului Politic, în frunte cu secretarul său general, Nicolae Ceauşescu (acesta îi luase locul, cu câteva luni în urmă, predecesorului său, Gheorghe Gheorghiu-Dej).

În sală s-a instalat liniştea. De la prezidiu s-a ridicat secretarul general, care ne-a comunicat motivul convocării noastre: „Conducerea de partid şi de stat a hotărât să se elaboreze o istorie a Partidului nostru”; a precizat apoi că noi, cei din sală, alcătuiam „Consiliul Ştiinţific” al lucrării, formată din mai multe volume şi – separat – o sinteză a ei de circa trei sute de pagini. I-a dat imediat cuvântul „tovarăşului Leonte Răutu”, secretarul cu propaganda, spre a citi lista cu membrii Consiliului Ştiinţific, între aceştia se aflau foşti conducători ai P.C.R. şi „militanţi de seamă ai mişcării revoluţionare din ţara noastră”.

După privirile multora din sală, îndreptate spre persoanele respective când li s-a pronunţat numele, i-am identificat, în rândul întâi al sălii (în care ne aflam circa 15-20 de oameni), pe Constantin Pârvulescu (fost secretar general al Partidului în perioada „ilegalităţii”) şi pe Gheorghe Vasilichi, conducătorul grevei petroliştilor din 1933. Mi-am auzit şi eu numele, alături de cel al altor cercetători ştiinţifici şi profesori din domeniile istoriei şi economiei.

De îndată ce secretarul cu propaganda a terminat lectura listei cu cei aflaţi în sală, s-a ridicat de la locul său Nicolae Ceauşescu şi ne-a ţinut o scurtă cuvântare, în care a explicat concepţia asupra lucrării ce urma să fie elaborată de un colectiv de cercetători ştiinţifici, coordonat de noi. A ţinut să precizeze, de la început, că în studiile elaborate până acum s-au strecurat diverse inexactităţi şi „nu s-a spus tot adevărul”, mai cu seamă despre istoria recentă. A ilustrat afirmaţiile sale cu exemple referitoare la locul unde au avut loc unele congrese ale Partidului – care s-au desfăşurat la Moscova, nu în ţară – a amintit şi numele unui secretar general trecut cu vederea până acum, el fiind bulgar, apoi a vorbit de „sovromuri” (societăţi economice mixte, româno-sovietice): acestea s-au bazat pe un „schimb neechivalent” (ceea ce, de fapt, ştia sau bănuia toată lumea, dar nimeni nu putea să o spună deschis). A mai făcut câteva precizări în legătură cu unele momente şi etape din istoria României, nominalizând şi un profesor dintre cei aflaţi de faţă, care nu menţionase în lucrările sale că ţara noastră nu a fost un stat imperialist, ci „o piaţă de desfacere pentru marile puteri imperialiste”. A cerut apoi ca în noua lucrare de istorie Partidului, care se va elabora, să se spună tot adevărul, repetând, în încheiere: „Tot adevărul, tovarăşi !” Ultimele cuvinte le-a pronunţat rar şi apăsat.

După ce şi-a terminat expunerea, a anunţat că urmează întrebări şi răspunsuri. A ridicat mâna, apoi a luat cuvântul, vechiul militant Gheorghe Vasilichi şi a propus ca volumul separat, în care se va prezenta pe scurt istoria Partidului, să nu aibă subtitlul sinteză, ci curs scurt (cum ştiam cu toţii că era subtitrată o lucrare similară a vecinilor sovietici, obligatorie când se studia marxismul).

A răspuns imediat secretarul general, foarte ferm, gesticulând de părea că vrea să lovească masa cu mâna: „Aşa s-a hotărât, tovarăşi ! Hotărârea a fost luată. Aşa s-a hotărât!”

Totul era limpede pentru cei din sală: „Aşa s-a hotărât !” Răspunsul acesta mi s-a întipărit puternic în memorie: era definitoriu pentru personalitatea noului conducător al partidului, pentru modul său de a gândi şi a comunica.

I s-a dat cuvântul, la solicitarea sa, şi profesorului menţionat în expunerea secretarului general al partidului. A ţinut să precizeze că s-a referit, în lucrarea respectivă, la „perioada imperialismului” – cum a fost ea caracterizată de marxism-leninism -, în care intrase şi România la începutul secolului al XlX-lea, fără a afirma că ţara noastră ar fi fost un stat imperialist; ca atare, este întru totul de acord cu ideea că a fost o piaţă de desfacere pentru marile puteri economice.

Alte întrebări sau înscrieri la cuvânt nu au fost. Secretarul general ne-a comunicat apoi ce urmează să facem noi, cei din sală, în continuare: afară ne aştepta un autobuz, care ne va duce la Muzeul de Istorie a Partidului, din bulevardul Kiseleff; acolo vom face cunoştinţă cu planul dezvoltat şi ideile principale ale lucrării ce urmează să fie scrisă (aşternute pe hârtie de un colectiv de cercetători de la Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.C.R.). Ne vom exprima părerile despre acest proiect, vom face propuneri, apoi vom trece la treabă. Ne-a urat mult succes şi a încheiat cu formula cunoscută: „Ridicăm şedinţa”.

Părăsind sala, mă întrebam cum de am ajuns eu în acest consiliu „bine selectat”; mi-am amintit că redactorul şef al revistei „Cercetări filosofice” – editată de institutul în care lucram – mi-a cerut să public articole despre „lupta de idei din perioada interbelică în ţara noastră”, ştiind că aveam drept temă de cercetare studiul presei româneşti din epoca respectivă. A precizat că este şi o sarcină „pe linie de partid” (el fiind şi secretarul organizaţiei de bază a P.C.R. din institut). In articolele mele am făcut referiri la publicaţiile de diverse orientări din presa românească, menţionând, cum era firesc, şi cele câteva reviste de stânga apărute atunci în care se prezenta şi filosofia marxistă ori se critica misticismul şi rasismul. Am presupus că acestor împrejurări li se datora prezenţa mea în acest consiliu ştiinţific.

Când am ajuns la muzeu, am constatat că totul era bine pregătit: ni s-a distribuit un material cu planul dezvoltat şi tezele lucrării ce urma să fie elaborată, iar sala – de proporţii medii – în care avea loc dezbaterea era dotată cu tehnica necesară. După ce am început să parcurg textul, un cercetător de la Institutul de Istorie a P.C.R. – pe care-l cunoşteam bine – mi-a şoptit la ureche că primele două volume au şi fost scrise de ei, într-o primă formă. Curând au început „discuţiile”, într-un cadru informal, e adevărat, imprimat de cei câţiva „militanţi de frunte ai partidului din perioada ilegalităţii”. Vorbeau cu voce tare între ei despre unele „întâlniri de taină” la care participaseră, iar la un moment dat au ridicat şi mai mult glasul, contrazicându-se în legătură cu un incident mai puţin obişnuit: un „tovarăş important” din conducerea partidului „uitase” sau – susţineau alţii – „lăsase” într-un taxi, părăsindu-l în grabă (pentru că era urmărit de organele Siguranţei Statului) un dosar cu documente de valoare. Fusese trădare ori un concurs nefavorabil de împrejurări – aceasta era problema care-i frământa acum.

Se pare că s-au pus totuşi de acord, pentru că la un moment dat s-a făcut linişte; atunci, un profesor care trebuia să meargă la cursuri s-a ridicat de pe scaun şi a început să vorbească la obiect, despre conţinutul proiectelor înmânate nouă, tuturor. După el au luat cuvântul şi alţi profesori şi cercetători – între care şi eu -, spre a face aprecieri generale şi propuneri concrete: reformularea unor teze, trimiteri la documente de arhive, date statistice din surse exacte ale vremii etc. În intervenţia mea, mi-am exprimat părerea că este recomandabil să se amintească şi de activitatea publicisticii de stânga din anii interbelici şi am menţionat câteva reviste cu o asemenea orientare, citite de mine la Biblioteca Academiei. „Vechii militanţi” se uitau surprinşi la mine, de parcă acum auzeau prima dată de existenţa acestor publicaţii periodice.

Discuţiile au durat câteva ore bune, soldându-se cu multe observaţii, propuneri concrete şi trimiteri precise la surse riguroase de documentare; s-au transformat astfel în dezbateri între profesionişti.

După încheierea acestei prime şedinţe de lucru a Consiliului Ştiinţific, s-a apropiat de mine Gheorghe Vasilichi şi m-a întrebat al cui sunt „din Cetate”. Ştiam că se născuse în aceeaşi localitate cu mine, în sudul judeţului Dolj. I-am spus prenumele şi numele tatălui meu; a constatat că nu-l cunoscuse, pentru că el personal plecase de mult să lucreze la oraş. După ce am părăsit Muzeul, mă gândeam că ar fi fost mai potrivit să-i fi amintit numele bunicului, sau al ambilor bunici – de ei ştia sigur !

Peste câţiva ani am fost chemat, tot într-o dimineaţă, la „Institutul de Studii Istorice de pe lângă C.C. al P.C.R.” (cum se numea acum această unitate de cercetare consacrată istoriei P.C.R.). Mi s-a înmânat un exemplar din sinteza istoriei partidului; volumul primit de mine avea imprimat un număr cu multe cifre pe foaia de titlu şi a trebuit să semnez pentru primirea lui şi, în acelaşi timp, să mă angajez că nu-l voi arăta altor persoane (având „circuit închis”). Urma să-l citesc şi să particip la o dezbatere iniţiată de Consiliul Ştiinţific despre care voi fi anunţat la timp.

Lucrarea, în mai multe volume, elaborată de cercetătorii acestui institut, nu a apărut în anii următori şi nici sinteza ei nu a fost programată pentru dezbatere, cum aşteptam. Secretarul general al C.C. al P.C.R. a publicat însă o amplă culegere de expuneri şi cuvântări pe tema istoriei mişcării muncitoreşti şi comuniste din ţara noastră. După cum a apreciat presa din vremea aceea, volumul era „foarte bine documentat” şi conţinea „idei şi aprecieri de o valoare inestimabilă pentru înţelegerea unor momente de importanţă hotărâtoare din istoria României modeme”. Iată că munca cercetătorilor ştiinţifici şi recomandările Consiliului Ştiinţific îşi arătau roadele…

***

De acelaşi autor, Nicolae Gogoneaţă, v. aici şi aici.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Radu-Anton Maier – Creatorul unei lumi vizionare

În anii '70, o impresionantă pictură murală cu dimensiunea de 42 de metri a fost repede acoperită cu var şi...

Închide
34.239.152.207