caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Scena si Ecranul



 

Singuratate, sinceritate, curaj ! (nu, lasitate!)

de (1-10-2007)

Singuratate, sinceritate, curaj ! (nu, lasitate!)

Iar sinceritatea, chiar daca nu e comoda, macar nu e plictisitoare

Uca Maria Iov Brouss.arte

Titlul „Grasana” aplica procedura amintita in prima scena a piesei: „Vin mereu cu nume noi pentru tot felul de chestii, ceva care sa te faca sa te simti mai bine”. Replica e folosita ca o explicatie pentru inlocuirea denumirii de „bibliotecar” cu aceea de „specialist in cuvinte tiparite”, dar este si o indulcire a titlului original, „Fat Pig”.

Chiar in prima instanta o fi fost gandul spre forme pantagruelice, atat desfasurarea piesei cat si evolutia protagonistei duc spre o alta abordare. Raluca Paun nu este si nu apare intr-un rol precum titlul. Ea e doar putin altfel decat sabloanele feminine cultivate de barbati. Si tocmai de aici pleaca sporul de profunzime din tot ceea ce urmeaza.

Intr-o societate tot mai dedata placerilor gastronomice, frumosul feminin este in continuare promovat tot pe vechile calapoade.

Helen, personajul Ralucai Paun, cucereste de la bun inceput prin naturaletea cu care-si asuma alteritatea fata de tipare. Inteligenta si cultivata, cu un bun simt al umorului, ea are forta de a trece prin lume cu gratie si cu incredere in sine.

La aceeasi masa cu Tom, timid si aparent stangaci, interpretat de Cosmin Radescu, Helen se joaca putin cu el. Are initiativa si conduce lucrurile spre un inceput de relatie, fara a-si face un scop din asta. Este, poate, un exercitiu de a-si demonstra siesi inca o data ca are toate calitatile de a cuceri un barbat.

Este, poate, o incercare fireasca de a iesi din singuratatea in care ne miscam amniotic.

Complimentul pe care-l primeste repetat de la Tom este simplu: „Ai un ras grozav!” O confirmare a replicii Soniei din „Unchiul Vania”, cand o femeie nu e frumoasa, se apeleaza la complimente neutre, admirand parul sau alte detalii mai putin semnificative.

Tom este de fapt cucerit, incet, incet, de naturaletea cu care se misca Helen. El descopera ca exista un mod de viata si dincolo de etichete si sabloane. Tot mai incorsetat de reguli si indemnuri de comportament, el regaseste o placere paradisiaca de a trai. „N-am mai bagat ceva in gura fara sa citesc eticheta de pe dos ca vreun teozof erudit”.

Cu stilul ei direct, Helen strabate desertul care o desparte de barbati precum Tom. Si aici Raluca Paun straluceste prin forta replicii, a privirilor. Ea iese din scena cucerind simpatia tuturor dar se intoarce pentru a puncta fraza care defineste intreaga piesa.

„…s-ar putea sa nu fii atras de mine.e ceva ce pot intelege pe deplin, chiar o fac, darchiar sper ca ma vei suna. … Doar sa nu-ti fie teama, Tom, cred ca de aceea m-am intors, ca sa-ti spun asta. Te rog, sa nu-ti fie teama de mine, sa nu-ti fie teama sa-ti asumi mai stiu eu ce fel de sanse nefericite, sa nu-ti fie teama de ceea ce gandeste lumea… pentru ca ar putea sa iasa ceva grozav.”

Ce se intampla de fapt pana la sfarsit e mai putin deslusit pentru ca ea insasi cedeaza. Nu pentru ca este parasita ci pentru ca nu gestioneaza acest final cu forta.

Usor de zis…

Reintoarcerea la singuratatea originara e o provocare pentru oricine.

Si accentul se muta pe Tom. La el singuratatea e mai putin vizibila. El tocmai paraseste o relatie cu o femeie frumoasa. Impreuna sunt o pereche cool, se incadreaza perfect in tipare. Colegi intr-o companie ce ofera un anume standing, relatia lor a ajuns la un moment de criza. Si tocmai Helen este revelatorul acestei crize, pentru ca ea vine sa-i arate lui Tom ceea ce-i lipsea. De la Jeannie, interpretata cu mare aplomb de catre Petra Zurba, Tom primeste imagine si consistenta materiala, dar mai putin spirit. Si atunci singuratatea lui tanjea fara sa stie. Nu carnea putin mai flasca, conform unei observatii acide din partea amicului Carter, o face sa nu mai fie atragatoare pentru Tom ci lipsa persistenta a unei comunicari spirituale.

Jeannie este obsedata de sabloane si isi cultiva excesiv frumusetea fizica. Pentru ea lumea e simpla si joaca dupa regulile impuse de mediul in care se misca. Lupta pentru a-si castiga locul ei in societate, nu se da in laturi sa caute in cosul de gunoi dupa chitante si facturi de la mese si intalniri protocolare ale colegilor, are criterii limpezi si cauta la randul ei o explicatie.

„Cum ramane cu noi? Sunt tipi care ma plac”

Ea intrezareste singuratatea totusi, pentru ca stie cu ce efort se castiga o relatie buna precum aceea cu Tom. De aici si disperarea ei, gesturile vulcanice cu care intra in scena sau iese, palmuindu-l pe Tom.

Cel mai bine protejat la singuratate pare a fi Carter. Marian Politic face un rol de zile mari si convinge pe toata lumea ca are tot ce-i trebuie pentru a fi fericit si pentru a controla si fericirea altora. E un luptator in jungla timpului sau. Cinic si impertinent, diabolic uneori, nu accepta iesirea lui Tom din rutina lor de celibatari pusi numai pe distractie. Putem citi astfel si la el disperarea de a nu ramane cumva singur. Ca prietenul sa-si gaseasca implinirea intr-o relatie care-l va exclude. Iar cand o vede pe Helen explodeaza pentru ca el nu concepe abatere de la canon.

„Gateste bine, sau ce-ti face?”

Carter alterneaza tirul cu Jeannie, fiecare vrea sa afle misterul unei asemenea relatii de neimaginat pentru ei.

Marian Politic smulge ropote de aplauze prin jocul sau prin care Carter apare ca o canalie simpatica. Dinamic, cu o rostire perfecta, plasat adesea in centrul scenei, este factorul care impinge lucrurile spre deznodamantul trist. Ca orice personaj usuratic are si el momentul de introspectie, de resuscitare a unor amintiri. Si povesteste despre mama sa care ajunsese o sclava a apetitului gastronomic. Impresionanta scena revoltei micului Carter cum mai mult este reactia mamei: „…n-a scos un cuvant niciodata. O lacrima la semafor”

Carter foloseste intreg arsenalul spre a-l convinge pe Tom sa renunte la Helen. Sa revina la standardul lor comun.

„Razi la aceleasi glume, te uiti la aceleasi cururi…”

Cu umor aduce ca argument salvarea de la potop, cand Noe a imperecheat pe fiecare dupa asemanarea fizica.

Tom se zbate intre ofensiva celor din lumea lui si noua sa viata alaturi de Helen. Care este si sexoasa dar stie sa guste si cate ceva din apanajul barbatilor, precum filmele de razboi.

„-Tu te simti bine cu mine?

-Eu am incredere in tine”

Cosmin Radescu construieste un Tom tot mai decis in ceea ce priveste implicarea in relatia cu Helen. Ca in orice relatie, fiecare are nevoie de confirmari repetate. Este in noi temerea ca poate clipa fericita e pe cale sa se piarda irevocabil. Si de aici declaratiile de dragoste reinnoite.

„Imi place fiecare arcuire din tine”

La amabilitatile lui ea raspunde ferm: „N-o fa! Nu cu mine! Eu vreau sa fii sincer cu mine!”

Experienta o face sa fie prudenta si sa doreasca de fiecare data sinceritatea. Amagirile, falsitatea, dor mult mai tare.

Tom simte el insusi cum se transforma. Este si o reflectare a ceea ce Neil Labute marturiseste a fi simtit el insusi in atitudine si comportament cand a reusit o schimbare semnificativa a propriului eu.

Tom are astfel un raspuns simplu si convingator pentru Jeannie: „Imi place de ea pentru ca nu e ca tine. Si-mi place de mine de cand sunt cu ea”.

Carter nu se impaca insa cu niciun argument din partea lui Tom.

„-Sunt foarte fericit.

-Abia acum ma sperii!”

Si dezvolta o intreaga teorie. A barbatilor tineri si aratosi ca ei, a datoriei de a nu-si irosi aceasta fasta calitate biologica. „Cum sa condamni pe cineva pentru cum arata?” Numai ca si excluderea este o condamnare. Carter peroreaza: „ne sperie diferentele”. Si pluseaza apoi, speriat de ceea ce poate fi dincolo de frumusete, incat declara teribilist ca ar prefera un sfarsit timpuriu decat suferinta si batranetea. Este un infocat slujbas al unei frumuseti fizice absolute. Doar atat. De aici incolo devine vizibil fragil.

Si cand Tom parea a se fi desprins in invingator, cedeaza. Pentru ca societatea se coaguleaza dupa criterii exclusiviste iar el, esuat intr-un spatiu limitat, se pierde cu firea.

Intre el si Helen mocneste o tensiune crescanda si o scanteie este de ajuns pentru explozie. Iar Tom nu face decat sa scoata din panoplie exact ceea ce-i ceruse ea: sinceritatea. Se simte dependent, totusi, de lumea din care a iesit. „Cum imi apreciaza ei alegerile?”

Helen presimte sfarsitul, ar vrea sa impiedice avalansa marturisirii acesteia. Nu mai are forta de la inceput, dragostea, atata cata a fost, a fragilizat-o si pe ea. „Cand sunt stresata, mananc”. Doar atat a mai ramas din energia ei. Nu mai poate rosti vreun cuvant, a pierdut din nou. Cum a pierdut si Tom. „S-ar parea ca eroismul este o treaba dura” zice autorul. Iar Tom isi asuma calcaiul lui Ahile ca un dat definitiv.

Cei patru actori ies la aplauze. Fiecare chip zambeste, dar fiecare chip este marcat de aceasta poveste.

Au zburat replici spumoase, au fost gesturi dinamice, autorul si regizorul au aruncat pe scena mai multe „petarde”.

Dintre toate, una a explodat mai aproape de ceea ce poate defini acest spectacol. Zice Raluca Paun:

„Ma intereseaza oamenii adevarati. Nu prea am timp pentru fictiune. Fictiunea e pentru neputinciosi si pentru cei slabi de inima. Cineva a spus asta, un francez parca.”

Marius Dobrin

29 septembrie 2007

Teatrul National „Marin Sorescu”, Craiova

„Grasana”

de Neil LaBute

Traducerea: Adrian Buz

Regia: Mircea Cornisteanu

Scenografia: Lia Dogaru

Distributia:

Helen : Raluca Paun

Tom : Cosmin Radescu

Carter : Marian Politic

Jeannie : Petra Zurba

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
35.173.42.124