Acarul e un membru important al societatii. Acarul e scutul protector al persoanelor de vaza puse in pericol de legi lipsite de suflet. Acarul e salvatorul superiorilor sai, umbrela lor de vreme rea, firewall-ul complexului sistem politico-economic la baza caruia vietuieste si munceste.
Bietului acar, eterna ruda de dosar cu amaratul angajat invinovatit de deraiere in Baragan, i se rezerva, acum si in vecii vecilor, un loc garantat in boxa acuzatilor. La inceput in spatele, apoi alaturi, apoi in fata, iar in final in locul adevaratilor vinovati.
Acarul are desenata pe fruntea innegurata de taxe, impozite si grija zilei de maine, o tinta de 100 de puncte pusa la dispozitia barosanilor cazuti in greseala ori aflati in vizorul cercetarilor penale. La fiecare mare greseala provocatoare de pagube, vina pleaca de sus si aluneca in jos pe toboganul ierarhic crescand in gabarit odata cu fiecare treapta, umflata de fiecare sef, subsef, subsubsef care primeste acuze, le ambaleaza in justificari si le propulseaza spre treapta imediat inferioara. In final, acarul receptioneaza pachetul complet de acuzatii perfect invesmantat in texte abile ce-l indica drept unicul si marele raspunzator de toate relele Pamantului, iar inainte de a intelege ce i se intampla, e pus la zid, legat la ochi si i se comunica discret ca e mai bine pentru el sa nu-si creeze probleme, sa raspunda pozitiv la invinuiri si sa solicite nu lamuriri, nu dreptate, ci clementa. Si in orice caz, sa tina ochii inchisi chiar si sub esarfa si o sa aiba Cineva grija sa nu-i fie asa de rau cum pare la inceput.
Nu mai mira pe nimeni zborul planat al pisicii decedate, din gradina in gradina, dar cine are curiozitatea sa-i studieze traiectoria, constata ca intotdeauna gradina de destinatie e ceva mai mica si mai saraca decat gradina de plecare. Incet- incet, pas cu pas, escala cu escala, cadavrul nefericitei feline se indreapta spre destinatia finala care nu poate fi decat gradinita format mic a celui mai apropiat, disponibil, supus, acar. Si ca sa nu fie loc de confuzii, de intrebari indiscrete, de indoiala, nici nu aterizeaza bine mortaciunea in gradina nevinovatului, ca primul care dezvaluie in gura mare, intregii lumi, de unde vine duhoarea, e chiar ultimul care a aruncat-o, incurajat si sustinut de toti cei pe la care a trecut pisica moarta si ard de nerabdare sa fie ingropata in dosarul cui nu mai are unde s-o azvarle.
Un singur defect major, inacceptabil, are acarul: uneori se incapataneaza sa nu-si doreasca rolul, protesteaza, ameninta cu dezvaluiri, iar asta il face extrem de antipatic exact celor de care depinde punerea sa sub acuzare. Uite asa iese in evidenta paradoxul acarului: daca e docil, e cocosat de acuzatii nemeritate pentru ca e dispus sa le duca in spinare fara sa se cracneasca, iar daca se revolta, isi enerveaza superiorii si acestia nu mai au nici o retinere in a-i pedepsi obraznicia facandu-l tap ispasitor pentru orice merge rau. Oricum ar da-o, acarul e victima perfecta.
Acarianul e prin definitie o creatura lacoma, cu simturi ascutite, in special simtul orientarii spre surse de ingrasare. Acarianul stie sa identifice locsoarele unde e papica din belsug, sa se infiltreze, sa se indoape mult si bine fara sa fie remarcat si desigur nici acuzat pentru ca transfera substante hranitoare in propria burtica nesatula.
Acarienii sunt specializati, cum altfel, in firme capusa. Perfect plantati in functii de raspundere platite din banul nostru al tuturor, nu fac altceva decat sa-si infiga falcutele in contractele profitabile, sugand cu harnicie un mic si neinsemnat (ori substantial, dar ignorat) comision pentru firmele copiilor, nevesticilor sau amicilor parteneri de afaceri.
Principalele rude ale acarianului sunt cumetrii. Un cumatru l-a pus in functia de director general, un cumatru l-a trecut pe lista electorala, un cumatru l-a ajutat sa sara din partid in partid la momentul oportun. Alt cumatru il apara de controale. Pe inca un cumatru l-a pus el intr-o functie mai mica si-i tortureaza ramasitele de constiinta cu ordinul de a da semnaturi saptamanale pe mici ilegalitati aducatoare de mari ciubucuri. Cu un cumatru si-a deschis o firma in garsoniera altui cumatru, firma prin care trec, numai pe hartie si contra comision baban, marfurile din contractele de aprovizionare pe care le semneaza in calitate de director la intreprinderea de stat. Cu alt cumatru i s-a asociat ginerele pentru firma care intermediaza jumatate din vanzarile aceleiasi intreprinderi de stat. Si in favoarea firmei unui cumatru a pierdut cateva licitatii pe care le putea castiga cu un dosar complet si un pret corect. Nepotismul socialist are deja un parfum desuet. Azi, aici, asa ca pe la noi, se practica nu nepotismul, adica o practica paternalista bazata pe relatii de sus in jos, ci cumetrismul, adica o colaborare pe picior de egalitate. Cumetrismul ofera flexibilitate, cumetrismul ofera reciprocitate, cumetrismul ofera reactie in lant. Acarianul poate fi capitalistul perfect, cu atat mai aproape de perfectiune cu cat are mai multi cumetri, acarieni ca el.
Acarianul paraziteaza administratia publica locala si centrala, agatandu-se cu indarjire de functii strategice, aflate la intersectia marilor fluxuri informative, decizionale si nu in ultimul rand spagaresti. Nu-si pierde vremea cu inutile scrupule, primeste ciubuc de la subordonati cu acelasi zambet ca si de la orice petent venit cu jalba-n dosar, pretinde si obtine serviciu contra serviciu si de la bancherul pregatit sa ofere imprumuturi grase cu super-facilitati, si de la tanara vaduvioara grabita sa-si ia in posesie terenurile mostenite de la bogatul sot septuagenar rapus de excesele casniciei, si de la samsarul de terenuri dispus sa dea bacsis la procent din profitul obtinut.
Acarianului ii plac deplasarile, caci are multe picioare. Stiu un acarian care a plecat la un simpozion in Japonia cu doua ale lui, doua ale nevesticii si sase ale copiilor, toate pe aceeasi nota de plata achitata din banul public. Altul participa la consfatuiri in interesul si pe factura municipalitatii in fiecare anotimp pe cate una din plajele, pardon, metropolele industriale ale Mediteranei, si in afara de propriile picioruse scurte, strambe si eczemoase, le ia cu el si pe cele interminabile si impecabile ale secretarei, o mica acarienuta cu 4 clase, de la tara, aflata la inceput de cariera si lipsita de prafuite prejudecati.
Acarianul isi umple sacosa la serviciu si o deverseaza, gospodar, acasa. La domiciliul P+2 ridicat pe plai subcarpatic, al acarianului (domiciliul, nu plaiul, desi se poate rezolva si asta), poti gasi fara prea mare efort: termopane platite odata cu reparatiile generale la sediul institutiei pe care o conduce, gresie si faianta din factura pe modernizarea toaletelor in acelasi sediu, vreo 3 televizoare cumparate de sindicat pentru oamenii muncii, un mezelic de una suta metri drum de acces betonat din greseala (aveti dovezi ca e cu intentie?) cu ocazia reconstruirii soselei principale dupa inundatii, si evident un calculator disparut in mod misterios cu tot cu masa pe care a stat si doua tablouri de deasupra scaunului luicheanz lipsa si el, din biroul senatorial pe care acarianul l-a parasit la finalul ultimului mandat.
Desi in viata de zi cu zi acarul si acarianul nu se prea intalnesc, traind in cercuri total diferite, ei apar surprinzator de frecvent impreuna in diferite documente oficiale. Acarul e mentionat printre cei culpabili de tot ce merge negativ, in timp ce acarianul solicita, avizeaza, aproba, impune sanctiuni disciplinare, imputari, desfacerea contractului de munca. Totusi, dupa ce se mai linistesc apele, acarianul manifesta permanent clementa fata de sarmanul acar. Il invinovateste fara incetare, dar nu-l cocoseaza prea tare cu pedepsele, punand pret mai mult pe deplasarea vinovatiei decat pe folosirea biciului. Ai crede ca e vorba de mustrari de constiinta, de o palida dorinta de justitie, de o ramasita de obiectivitate. Total gresit! Acarianul nu e numai lacom, ci si uns cu toate alifiile. El stie bine ca greselile, si cele fara de voie, dar mai ales cele cu voie, nu se termina niciodata. Acarianul nu-si permite sa-l elimine din joc pe bietul acar, caci in, absenta lui, cine ar mai fi aratat cu degetul, si maine, si poimaine, si in vecii vecilor?
Stimate domnule Popescu,
Articolul dumneavostră reflectă din păcate foarte fidel situaţia reală din ţară.
Consider însă că este util să fac următoarea precizare:
Într-o lume dominată de acarieni şi cumetri se impune Omerta. Într-o lume guvernată de Omerta, cetăţeanul este o specie pe cale de dispariţie. Nici un om cu scaun la cap nu este dispus să-şi asume rolul de cetăţean şi să denunţe public abuzurile acarianului sau cumătrului pentru că este convins că aceştia nu vor fi pedepsiţi, pentru că nu vrea să-i facă rău acarului şi, în primul rând, petru că ştie că răzbunarea clanului care reuneşte mulţimea de acarieni şi cumetri nu se va lăsa aşteptată.
La ce bun Omerta, aici la noi? Coruptul, infractorul, hotul cunoscut de toti, iese la rampa cu tupeu si ne da cu tifla! Mai mult, ne da lectii de corectitudine, de patriotism, de viata! Si mai mult inca, isi gaseste admiratori chiar printre cei fraieriti pe fata! Ce admira ei? Ce e descurcaret, ca stie sa se „orienteze”, ca „le zice bine”! Ce scuze ii gasesc ei? Ca sunt altii mai rai, ca nu poti sa umbli cu mierea fara sa-ti lingi degetele! Avem exact hotii pe care-i meritam: ai nostri, dintre noi, ca noi, doar profitul e numai pentru ei!