caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Secundele mele



 

Conditia umana (La condition humaine), de André Malraux

de (17-9-2007)

Prozator si teoretician al artei, A. Malraux ((1901-1976) a participat direct la o însemnata parte a evenimentelor istorice ale secolului al XX-lea; cu ocazia unei expeditii arheologice descopera Orientul, joaca un rol important în razboiul civil din China, participa alaturi de fortele republicane la razboiul civil din Spania, contribuie la organizarea Rezistentei franceze, comanda brigada Alsacia-Lorena în luptele împotriva Germanici hitleriste, devine, dupa razboi, un important om politic, ministru al afacerilor culturale.
Romanele Cuceritorii, Calea regala, Conditia umana, Speranta evoca, transfigurate artistic, episoade ale existentei sale si au în centrul lor tema aventurii (sub forma individuala sau a solidaritatii colective), ca modalitate de afirmare a existentei umane. A. Malraux este si autorul unor profunde studii despre arta (Psihologia artei, Muzeul imaginar, Vocile tacerii) si al unei opere memorialistice (Antimemorii).

CONDITIA UMANA

Actiunea este situata în timpul razboiului civil din China, romanul prezentând înfrângerea revolutionarilor comunisti la Sanhai, în primavara anului 1927.
Personajele încearca, prin lupta revolutionara, sa depaseasca limitele impuse de conditia umana, asumându-si cu luciditate destinul. Acesta este cazul lui Katov, revolutionarul rus, al lui Cen, adeptul actiunii violente, al lui Hemmerlich, torturat de imposibilitatea de a participa la lupta, al lui Kio Gisors, conducatorul revolutiei.
Episodul mortii lui Kio si Katov în timpul represiunii este patruns, în tragismul sau, de încrederea în superioritatea demnitatii si solidaritatii.

PARTEA A SASEA

Întins pe spate, cu mâinile aduse pe piept, Kio închise ochii ; era exact pozitia unui mort. Se închipui, lungit, nemiscat, cu ochii închisi, cu fata potolita de linistea sufleteasca pe care o daruie moartea, timp de o zi, aproape tuturor cadavrelor, de parca ar fi vrut sa exprime, cu generozitate, sentimentul de demnitate chiar al celor mai nenorociti. Vazuse multi oameni murind si, influentat de educatia japoneza, se gândise întotdeauna ca e frumos sa ai o moarte proprie, asemanatoare vietii pe care ai dus-o. A muri înseamna pasivitate, dar a te omorâ înseamna act. Îndata ce vor veni sa-l caute pe primul dintre ei, se va omorâ deplin constient. Îsi aminti – simtind ca i se taie rasuflarea – de discutile fonografului. Vremuri în care speranta îsi pastra un sens ! N-o va mai revedea pe May, iar singura durere în care se simtea vulnerabil era suferinta ei, ca si cum moartea sa ar fi fost o greseala. “Remuscarea de a muri”, gândi el cu o ironie crispata. Nimic asemanator fata de tatal sau, care îi lasase întotdeauna impresia de forta, nu de slabiciune. De mai mult de un an May îl eliberase în întregime de sentimentul singuratatii, daca nu de orice amaraciune. Durerosul refugiu în patima trupurilor înlatuite, pentru prima data tâsnea, vai ! îndata ce se gândea la ea, despartit de-acum de cei vii. “Acuma ea trebuie sa ma uite…”
Sa-i fi scris, n-ar fi facut altceva decât s-o chinuiasca si s-o lege si mai mult de el. Ca sa-i spuna sa iubeasca pe un altul… O, închisoare, locul unde timpul se opreste – continuând în alta parte…Nu ! în sala aceasta, despartita de toti prin mitraliere, revolutia chineza, oricare i-ar fi soarta, oricare i-ar fi locul în care ar reînvia, a primit lovitura de gratie; oriunde munceau oamenii din greu, absurd, umiliti, gândurile lor se îndreptau catre condamnatii asemenea lor, ca rugaciunile credinciosilor; iar în oras, oamenii în pragul mortii începeau sa fie iubiti ca si cum erau acum morti… Dintre toate tinuturile pamântului învaluite de aceasta ultima noapte, spatiul în care se auzeau gemetele era fara îndoiala cel mai încarcat de dragoste virila. Sa iei parte la gemetele multimii culcate pe jos, sa te simti patruns, pâna si murmurul suspinelor, de aceasta suferinta jertfita… Si un zvon, ce abia se auzea, prelungea pâna în adâncul noptii susotitul durerii: ca si Hemmerlich, aproape toti oamenii de aici aveau copii. Totusi, fatalitatea acceptata de ei se înalta o data cu vuietul înabusit al ranitilor, ca linistea serii, care îl învaluia pe Kio, cu o maiestate de cântec funebru, în timp ce statea cu ochii închisi, cu mâinile încrucisate pe trupul abandonat. Luptase pentru ceea ce, în epoca sa, fusese încarcat de cea mai profunda semnificatie si de cea mai mare speranta; murea printre cei cu care ar fi vrut sa traiasca împreuna; murea, ca fiecare din acesti oameni întinsi la pamânt, pentru ca daduse un sens vietii lui. Ce pret putea avea o viata pentru care n-ar fi acceptat sa moara ? E usor sa mori când nu mori singur. Moarte strabatuta de o vibratie frateasca, adunare de învinsi în care multimile îsi vor recunoaste martirii, legenda însângerata din care se nasc legendele de aur ! Atins de-acum de sarutarea mortii, cum sa nu auda murmurul jertfelor omenesti care îl striga ca inima virila a oamenilor e un refugiu al mortilor, cu nimic mai prejos decât spiritual ?
Tinea acum în mâna cianura. Se întrebase deseori daca va muri usor. Stia ca, daca se va hotarâ sa se omoare, se va omorâ; fiind constient de salbatica nepasare cu care viata ne demasca în proprii nostri ochi, nu era pe deplin linistit în fata clipei în care moartea, cu întreaga ei greutate ireversibila, îi va strivi gândirea.
……….
Nici unul dintre condamnati nu mai vorbea. Dincolo de felinar, în întunericul deplin de acum, mereu susotitul ranilor…se apropie si mai mult de Suen si de tovarasul sau. Unul dintre gardieni povestea celorlalti o istorioara; capetele lor apropiate se aflau între felinar si condamnati: acestia din urma nici nu se mai vedeau. Desi se auzeau soapte, desi se afla împreuna cu toti oamenii acestia care luptasera ca si el, Katov era singur, singur între trupul prietenului sau mort si tovarasii sai înspaimântati, singur între acest zid si suieratul pierdut în noapte. Însa un om putea fi mai puternic decât singuratatea si poate chiar decât suieratul acela cumplit: în sufletul sau frica lupta împotriva celei mai teribile ispite din viata sa. Îsi desfacu catarama cingatoarei.
-Ei ! zise el în soapta. Suen, pune mâna pe pieptul meu si ia imediat ceea ce am sa ating. Am sa va dau cianura mea. Absolut, nu este decât pentru doi.
Renuntase la tot, nu însa si la satisfactia de a-i spune ca nu exista decât pentru doi. Culcat pe o parte, frânse cianura în doua. Gardienii mascau lumina care îi înconjura cu o aureola tulbure; nu cumva aveau de gând sa se miste ? Nu se vedea absolut nimic; darul, pretuind mai mult decât însasi viata sa, Katov îl facea unei mâini calde care se odihnea pe el, nu unor trupuri, nici macar unor glasuri omenesti. Mâna se înclesta ca un animal, se dezlipi îndata de el. Astepta, cu trupul încordat. Si, deodata, auzi una din cele doua voci:
-Am scapat-o. A cazut.
Vocea abia schimbata de neliniste, ca si cum o asemenea catastrofa n-ar fi fost cu putinta, ca si cum era imposibil sa nu se gaseasca o solutie. Si pentru Katov era de neconceput. O mânie fara margini urca în el, însa se retragea, contrazisa de sentimentul ca era imposibil sa se fi întâmplat. Si totusi ! Sa fi dat asta pentru ca idiotul s-o piarda !
-Când ? întreba el.
-Înainte de a ajunge la mine. N-am putut s-o tin când mi-a trecut-o Suen, si eu sunt ranit la mâini.
-Le-a scapat pe amândoua, zise Suen.
Desigur, cautau cianura în spatiul dintre ei. Cautara apoi între Katov si Suen, peste care presupunea ca celalalt era culcat, caci Katov, fara sa vada nimic, simtea lânga el masa a doua trupuri. Cauta si el, încercând sa-si înfrânga nervozitatea, sa pipaie cu palma, din zece în zece centimetri, unde putea ajunge cu ea. Mâinile lor i-atingeau usor mâna. Si deodata una din cele doua i-o lua pe a lui, o strânse, o pastra.
-Chiar nu gasim nimic…spuse una din voci.
Katov, stapânindu-si cu greu lacrimile, miscat de aceasta biata fraternitate fara chip, cu vocea stinsa (toate soaptele se aseamana), strângea si el mâna care îi era oferita în întuneric, în semn de multumire pentru cel mai mare dar pe care îl facuse vreodata si care fusese facut poate în zadar. Desi Suen continua sa caute, amândoua mâinile ramâneau unite.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.103.239