caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Progres, progres, dar în ce fel…?

de (3-9-2007)

Întrebarea s-ar putea pune şi în alţi termeni: ce se înţelege, mai exact, prin „progres”? Li se pot atribui respectabilul calificativ tuturor inovaţiilor folositoare sau nefaste – trecând prin găselniţele cele mai inutile şi mai extravagante – cu care ne inundă evoluţia accelerată contemporană? Sau acordăm apelaţiunii de „progres” un sens mai restrâns cum ar fi: „orice evoluţie capabilă să amelioreze condiţiile morale, intelectuale, sociale, fizice sau materiale, ale omului, atât pe termen scurt, cât şi pe unul mai lung”?
În cazul când am adopta prima sau a doua definiţie, sensul întrebării îşi va schimba conţinutul. Putem foarte bine respinge anumite „progrese”, lăsându-ne entuziasmaţi de altele. Noţiunea de discernământ devine deci indispensabilă, ca şi stabilirea unui bilanţ de avantaje şi inconveniente a inovaţiilor tehnice aplicate în viaţa curentă. Dacă bilanţul este negativ, sau numai uşor pozitiv, natural ar fi să să-i refuzăm calificativul de „progres”. Printre exemple, cel mai edificator îmi pare viteza placardată la bordul automobilelor. Pentru a-şi seduce clientela, constructorii propun modele din ce în ce mai rapide, în pofida faptului că, în Europa, viteza e limitată la 130 km/oră. În acelaşi timp, un indiciu de randament superior va permite pasionaţilor de viteză, afişarea unui aer sportiv, relevând, uneori, de o formă de infantilism mental. Bilanţul e simplu: partea pozitivă ar fi îngăduirea pătimaşilor să-şi satisfacă mania vitezei; partea negativă constând în riscurile enorme la care se expun, implicându-i, bineînţeles, şi pe ceilalţi beneficiari ai căilor publice. Evident, dacă ţinem cont de consideraţiile strict comerciale, ni se pot furniza explicaţii şi justificări cât se poate de variate. Producătorul şi comerciantul au ca imperativ categoric vânzarea mărfii, rentabilitatea imediată fiind primul lor obiectiv. A face ca banii să ajungă pe tejghea, importă mai mult pentru ei decât visele de bunăstare, de fericire şi de împlinire prezente şi viitoare ale omenirii. Inginerii vor face totul în vederea creierii de noi trebuinţe ale consumatorilor gurmanzi de noutate. Frigiderul cumpărat acum trei ani e declarat „vetust”, păcătuind prin cine ştie ce lacune prevăzute dinainte de fabricanţi, pentru a fi înlocuit cu unul de tip nou, tot mai performant, tot mai irezistibil şi… tot mai scump. Ca să nu mai vorbim de aparatura electronică şi informatică, demodată peste noapte şi pasibilă de înlocuit, graţie demonului modernităţii şi al progresului. Dacă cineva cutează să emită rezerve în privinţa cutărei sau cutărei inovaţii, replica porneşte ca din puşcă: „imposibil să opreşti progresul!”. Astfel de fraze îşi au, desigur, locul printre sloganele publicitare. Ori, acestea din urmă au o valoare informativă strict nulă car, cei care le formulează, sunt în acelaşi timp „judecători şi justiţiabili”.
Dacă numim progres tot ce n-a existat ieri şi există astăzi, ne putem îndepărta cu uşurinţă de pertinenţa termenului. De pildă, numărul delirant al automobilelor în circulaţie astăzi, direct proporţional cu poluarea atmosferică, poate fi socotit drept un progres?

Să nu uităm că lumea de astăzi, în evoluţia ei accelerată, suscită o sumedenie de probleme, unele destul de grave. Pentru a le face faţă, s-a recurs la o serie de soluţii de compromis, mai mult sau mai puţin viabile, identificate de unii ca progresiste.
Dezvoltarea industrială în Franţa, a dat loc unui fenomen social foarte preocupant, făcând posibilă o emigraţie incontrolabilă, cu toate inconvenientele pe care aceasta o comportă. Au trebuit, de bine de rău, găsite mijloacele de cazare pentru o populaţie din ce în ce mai densă, creându-se veritabile termitiere. Putem afirma că această formă modernă de abitaţie, această tendinţă excesivă la colectivizare locativă – pentru a evita termenul de promiscuitate – corespunde aspiraţiei profunde a omului evoluat? Probabil că nu. Celor care deploră existenţa unor astfel de „lagăre concentraţionare”, li se poate răspunde că este vorba de o consecinţă inevitabilă şi regretabilă a evoluţiei. Ne putem abţine, în schimb, să le aruncăm în faţă „voi nu înţelegeţi câtuşi de puţin progresul!”, evitând, în acelaşi timp, să lipim eticheta de „progres” pe orice produs insolit, fără un examen critic.
În „Omul, acest necunoscut”, Alexis Carrel făcea, pe drept, următorul constat: „Civilizaţia industrială s-a ridicat la întâmplare în urma descoperirilor ştiinţifice succesive; n-a existat niciodată un plan de ansamblu pentru dezvoltarea optimă a colectivităţii sau a individului”.

Avem de multe ori impresia că trăim într-o civilizaţie care avansează la întâmplare. Evoluţia este rezultanta unui mare număr de forţe extraordinar de complexe, al cărui control ne scapă, lăsându-ne sentimentul că înaintăm cu capul în jos, spre o lume unde puţini vor avea şansa să se adapteze. Dar dacă „inadaptabilii” vor depăşi, într-o bună zi, numărul „adaptaţilor”, accedând, majoritari, la Parlamentul Civilizaţiei?…

Care-ar fi aşadar soluţiile capabile să schimbe sensul itinerariului?
Problema este tot atât de complexă ca analiza evoluţiei. În tot cazul, soluţia ce ar consta într-o regresiune la albia cu rufe şi la lampa cu petrol, ar fi aberantă. A nu se uita că timpurile bune de odinioară, erau favorabile numai unei părţi infime de privilegiaţi.
Nu, civilizaţia industrială are suficiente aspecte pozitive pentru a nu fi respinsă în bloc. Evoluţia vieţii moderne apare ca un fenomen destul de complex, unde lucrurile bune şi cele mai puţin bune se amestecă inextricabil. Nu e tocmai simplu să precizezi exact unde se găseşte progresul, iar formulele „nu putem opri progresul” sau „nu puteţi înţelege progresul” pot fi luate, deseori, drept sofisme un pic prea comode…
Progresul uman ar trebui să rezide, în primul rând, în achiziţia unei mai înalte conştiinţe şi a unei mai întinse libertăţi, ceea ce indica, într-o mare măsură, natura lui psihologică. De unde rolul primordial al educaţiei şi al echilibrului psihosomatic în vederea confruntării cu problemele urgent de rezolvat: creşterea nivelului de trai al omenirii, (nu al potenţialului ei de consum), demografia, salvarea naturii, foametea ce bântuie încă în anumite regiuni ale lumii, etc.
Dacă în societăţile supra dezvoltate nu se mai moare de foame, se moare în schimb, din ce în ce mai frecvent, de inadaptare şi de anxietate.
Saint-Exupéry, Stevenson, Gauguin sau Jacques Brel, care se exilau în „ţările fără ceasornic”, erau ceea ce numim acum „inadaptabilii”, capabili să renunţe la viaţa stresantă a cetăţii şi să-şi reconstituie un ritm biologic bine meritat, pentru care natura ne-a creat, în definitiv.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193