caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Declaraţie de război” – fragmente – (XXXVIII)

de (20-8-2007)

La un curs de construcţii profesorul a afirmat: „Am convingerea că ieşirea din situaţia actuală e posibilă doar dacă fiecare la locul lui îşi face datoria”.
Dar ce e datoria? Cine poate spune care e datoria unui om?
Statul atotputernic, instrumentul Puterii, se constituie ca o instituţie care consideră că ştie interesele poporului, fără a ţine cont de interesele indivizilor. Oamenii sunt determinaţi, obligaţi să depună o activitate care nu are nimic în comun cu propriile lor interese. Asta duce la transformarea oamenilor în automate care nu gândesc, sau, mai bine zis, care refuză să gândească pentru a nu ajunge la autodistrugere. Dar dacă oamenii depun o activitate care nu are drept scop satisfacerea propriilor nevoi, nu se ajunge poate la o stare de echilibru în economie — de fapt în întreaga viaţă socială, chiar dacă fiecare îşi face datoria la locul în care a fost pus.
În acest caz nu se poate pune problema libertăţii ca necesitate înţeleasă, ci doar a subordonării fără drept de apel. Omului, luat individual, i se interzice să gândească. Gândeşte Statul pentru el. Statul stabileşte care e datoria fiecăruia şi omul ajunge în situaţia de a fi un simplu automat. Cel mai grav însă e faptul că Statul încearcă să-i creeze omului impresia că gândeşte, pentru a-l face astfel să lupte pentru interesele statului împotriva propriilor interese. Un om care ajunge în această situaţie încetează să mai fie om liber, devine sclav. Odată ajuns sclav omul devine instrument al Statului, dar îşi pierde capacitatea creatoare…
Fuga de pe moşie. În evul mediu iobagii erau legaţi de glie, dar de multe ori nu suportau tratamentul la care-i supunea stăpânul şi fugeau. Pe altă moşie.
Mii de oameni fug azi din ţară. Pentru că nu simt că locul lor ar fi aici. Pentru că se simt slabi şi nu se simt în stare să lupte pentru o viaţă mai bună în ţară. Dar alţi oameni – grănicerii – au datoria să-i împiedice să plece. Cu orice preţ. Mai bine să moară decât să plece. Dacă sunt prinşi vii, există alţi oameni a căror datorie e să-i determine pe cei care au încercat să fugă să nu mai încerce din nou: justiţia, miliţia îşi fac datoria.
Satele sunt pustii. Oamenii au fost siliţi să părăsească satele pentru a lucra într-o industrie falimentară. Acum sunt siliţi să lucreze, aproape gratuit, pe pământurile care au fost cândva ale lor. Care e datoria lor? Să lucreze câmpul ale cărui roade nu le vor aparţine! Şi din produsul muncii lor Statul va obţine banii cu care să întreţină şi să dezvolte aparatul represiv (Ministerul Iubirii).
Zeci, sute de mii de oameni, milioane chiar, au visat să aibă un loc al lor, o casă, o grădină, un loc liniştit. Dar Statul a descoperit că oamenii aceştia consumă prea multă energie, mănâncă prea mult, depind prea puţin de Putere. Aşa că a hotărât să desfiinţeze gospodăriile individuale şi să adune oamenii în locuri în care să-i poată ţine sub control.
În consecinţă au apărut cartierele moderne din oraşe, iar acum Statul intenţionează modernizarea satului.
Viaţa modernă a unui om se consumă la locul de muncă, unde de obicei desfăşoară o activitate ce nu are nimic în comun cu structura sa sufletească şi în blocul în care e obligat să trăiască. E o existenţă foarte tristă. Practic omul e un fel de vierme, un vierme care trăieşte în beton. Bunicii noştri au fost ţărani. Dar Statul a hotărât că e o ruşine să fii ţăran aşa că a lichidat ţărănimea. Părinţii noştri nu mai sunt ţărani. Dar nici oameni liberi nu mai sunt. Depind de Stat. Statul ne hotărăşte soarta fără să ne întrebe dacă ne place. Ba chiar suntem obligaţi să spunem că ne place ceea ce Statul a hotărât pentru noi. Ţin minte că Statul a hotărât că trebuie extins schimbul III, pentru a mări eficienţa economică a întreprinderilor. Învăţam la şcoală că schimbul III trebuie extins, generalizat. Puterea voia să ne facă să credem că schimbul III trebuie generalizat. În interesul oamenilor. Dar nu cred că există prea mulţi oameni cărora le face plăcere să lucreze în schimbul III. Sunt obligaţi să o facă, deşi ar prefera să doarmă noaptea.
Timişoara a fost până acum 20 de ani un oraş frumos. Luat în ansamblu. Un oraş din mijlocul câmpiei nu trebuie să fie îngrămădit. Câmpia creează impresia de imensitate. Un oraş de munte poate fi îngrămădit pentru că e obligat să se dezvolte pe văi, dar oricum e înconjurat de pădure pe versanţi. Dar la câmpie, un oraş îngrămădit înseamnă clădiri înconjurate de pădure de clădiri. Beton peste tot. Cei care au construit asemenea oraşe aveau datoria să o facă. Şi oamenii trebuie să locuiască aici. Chiar dacă nu le place.
Bunicii mei au fost ţărani. Părinţii au fost determinaţi să devină orăşeni. Locuiam într-un cartier periferic din Timişoara. Semăna mai mult a sat decât a oraş. Fiecare casă avea curte şi grădină. O familie beneficia de o suprafaţă de 500-1000 m pătraţi. Curtea, grădina au fost paradisul copilăriei. Şi asupra părinţilor grădina şi curtea casei exercitau o influenţă favorabilă. Constituiau un refugiu sufletesc după cele opt ore petrecute într-un spaţiu închis, în fabrică sau la birou. Era linişte în cartierul nostru. Pe străzile unui astfel de cartier nu era aglomeraţie şi nici trafic intens. Zilnic pe strada noastră treceau câteva tramvaie, una sau două căruţe şi câteva maşini. Foarte puţine. Dar zilnic trecea o maşină, o autocisternă IGOT care stropea strada cu apă. Nici centrul oraşului, unde modernizarea era evidentă, nu producea impresia de monotonie şi aglomeraţie datorită arhitecturii vechi, dar în primul rând datorită prezenţei masive a spaţiilor verzi. Acum însă există o cu totul altă concepţie referitoare la sistematizarea oraşului. Spaţiile verzi sunt restrânse, grădinile, curţile, casele lichidate pentru a face loc cutiilor din beton. Cartiere întregi care până acum 10 ani erau pline cu flori şi pomi au fost lichidate şi în locul lor au fost construite cartiere moderne. Beton peste tot. Blocuri de beton, trotuar, şosea, trotuar şi iar blocuri. Oamenii fac plajă pe trotuarul din faţa blocului. Cei câţiva metri pătraţi din preajma blocului care nu au fost acoperiţi cu beton sunt înţesaţi cu reţele de sârmă ghimpată pentru a proteja culturile de ceapă ale locatarilor. Containere cu gunoi fumegă în faţa blocului. Copiii se joacă în jurul lor, sau în scara blocului.
Frontul de beton se abate ca un val de lavă asupra grădinilor. Înghite tot. Dar ce vulcan a produs valul? Oamenii care îşi fac datoria vin cu buldozere şi nivelează, distrug totul. Oamenii care îşi fac datoria vin cu excavatoare, sapă fundaţiile şi alţi oameni care-şi fac datoria toarnă betonul.
În timpul liber aceştia mai dau o raită prin zona care nu a fost cuprinsă încă în planul de sistematizare şi jefuiesc grădinile.
Dacă o bătrână îi goneşte din grădina care e încă a ei, oamenii care aduc valul de beton râd şi îi spun: „lasă, babo, că mâine vine buldozerul şi nu-ţi ia doar grădina; îţi dărâmă şi casa!”.
Am văzut cum s-a abătut valul de beton asupra oraşului. Încet, metru cu metru, dar fără iertare. Cartiere care acum câţiva ani miroseau a flori, duhnesc a gunoaie arse. Totul e acoperit de beton şi praf. Sute de maşini trec azi pe strada noastră. Grădina casei a fost jumătate luată. Mâine va cădea şi casa. Sute de camioane aduc beton şi plăci prefabricate. Se construieşte. Într-un ritm infernal. Dar autocisterna care în copilărie stropea strada nu mai trece prin cartierul nostru. Nu am mai văzut de mult timp astfel de autocisterne. S-a hotărât că nu mai sunt necesare.
În 1977 a avut loc reforma învăţământului. S-a hotărât că anumite materii nu mai sunt necesare, sau nu sunt importante. Disciplinele umaniste. S-a hotărât că sunt importante disciplinele tehnice şi s-au luat măsuri în consecinţă. Psihologia a fost înlocuită cu tehnologia materialelor. Logica cu desenul tehnic. Şi datoria noastră e de a învăţa ceea ce ni se cere. Fără comentarii. Ţara are nevoie de beton şi de oţel. Producţia de oţel pe cap de locuitor e foarte mare. Trebuie să producem mai mult beton! Şi asta cât mai repede. Fără să stăm pe gânduri.
Oamenii care stau să se gândească sunt periculoşi. Nu trebuie să aibă timp să gândească. Aşa că trebuie să le ocupi timpul în care ar putea gândi. Cea mai sigură metodă e să-i obligi să înveţe. Teoria şurubului, a betonului, a chibritului în ultimă instanţă. Nu prea contează cu ce rămân după ce au trecut examenul, important e să nu aibă timp să gândească. Ar fi grozav dacă ar putea fi determinaţi să înceteze să gândească. Să le fie scârbă să gândească. Oare câţi absolvenţi de facultate caută să mai citească ceva?
Pădurea are nevoie de linişte să se poată dezvolta normal. În general orice fiinţă vie are nevoie de linişte. Cred că şi omul. Dar nu poţi să-ţi găseşti liniştea sufletească lângă un strung sau lângă o betonieră. Deşi suntem obligaţi să trăim printre ele.
M-am săturat de maşini şi de beton! Peste tot sunt maşini şi beton. Urăsc maşinile şi betonul. Nu vreau să mai văd maşinile şi betonul! Peste tot beton. Nu vreau să învăţ despre beton, pentru că urăsc betonul!
Am întâlnit odată un om care urma să iasă la pensie. Spunea că s-a săturat de fabrică. Fusese ţăran, dar Puterea i-a luat pământul. A fost nevoit să lucreze ca electrician într-o fabrică, dar în sufletul lui era ţăran. Era sătul de toate porcăriile din fabrică, dar trebuia să muncească, deşi asta însemna uneori că trebuie să-şi bată joc de munca lui. Odată a trebuit să ţină în funcţiune un electromotor uriaş care timp de o săptămână a mers în gol, pentru că întreprinderea neavând materie primă nu consumase cota de curent repartizată. Dacă întreprinderea ar fi consumat mai puţin decât prevedea cota, în trimestrul viitor i-ar fi fost repartizată o cotă redusă şi depăşirea ar fi atras penalizarea. Într-o zi mi-a spus: „Aşa-mi vine să las totul baltă şi să mă duc la sălaşul meu (care nu mai exista) în mijlocul câmpului, să nu văd pe nimeni!”. Cred că şi eu simt ce simţea omul acela. Aş vrea să intru în pădure, să mă ascund în vârful muntelui, să nu văd pe nimeni. Să nu mai aud minciuni, să nu mai văd maşini, beton, să numai fiu obligat să miros gaze de eşapament şi fumul gunoaielor ce ard în containerele din spatele căminului. Urăsc civilizaţia betonului pentru că am convingerea că e împotriva naturii, împotriva omului. Valul de beton dezumanizează.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149