caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Românii şi cruciada (I) Uz și abuz de termeni

de (14-3-2010)

Cu valenţele sale spirituale, etice şi politice, cruciada se înscrie în seria conceptelor care au supravieţuit realităţilor medievale care le-a generat, au dat substanţă celor mai sugestive imagini pe care publicul interesat le are în legătură cu Evul Mediu clasic. Figuri emblematice pentru spiritul cruciat precum Richard Inimă de Leu al Angliei sau Ludovic al IX-lea al Franţei, Guy de Lusignan sau Ioan de Hunedoara, sunt mult mai sugestive decât interminabilele conflicte jurisdicţionale între regi şi vasalii lor sau speculaţiile teologice, prea puţin inteligibile chiar şi pentru oamenii Evului Mediu.

Uzul şi de cele mai multe ori abuzul discursului public i-au asigurat o carieră pe care nici pelerinii plecaţi spre Locurile Sfinte la jumătatea secolului al XI-lea, nici prelaţii care au încercat să legitimeze fenomenul cruciat nu ar fi putut-o anticipa. Istoricii medievişti insistă să recupereze această fascinantă secvenţă a domeniului pe care îl consideră rezervat, insistând pe clarificări terminologice şi analize contextuale, fără a putea repurta un succes deplin în lupta cu tentaţia de a echivala provocări ale lumii contemporane cu realităţi ale începutului celui de-al doilea mileniu creştin.

Specialiştii insistă pentru o diferenţiere clară între aşa-numita cruciadă clasică, reprezentată de cele opt expediţii din perioada 1095-1270, urmată de cruciada târzie, constând în efortul naţiunilor creştine de a contracara ameninţarea islamică devenită acută odată cu stabilirea turcilor osmani în sudul Peninsulei Balcanice.

Chiar dacă o astfel de abordare corespunde exigenţelor ştiinţifice, ea nu poatelimita instrumentalizarea sintagmei de cruciadă şi plasarea sa în contexte prea puţin medievale şi dificile chiar pentru dimensiunea creştină pe care fenomenul a încorporat-o. Idealul moral pe care purtarea crucii l-a reprezentat pentru mentalul colectiv medieval şi modern a făcut din cruciadă o tentaţie pentru orice atitudine sau acţiune publică ce friza intransigenţa şi rigoarea. Zelul religios al ţăranilor din Vendee, revoltaţi împotriva Parisului iacobin a avut dimensiunile unei cruciade antiliberale elogiate de autorii Restauraţiei, un mesaj similar a fost avut în vedere de Sfânta Alianţă şi într-o măsură diferită de susţinătorii rolului civilizator al colonialismului.

Legitimare istorică

La începutul secolului trecut s-a vorbit de o cruciadă anticomunistă, iar în imediata contemporaneitate ideea unei cruciade împotriva terorismului a devenit aproape oficială în abordările neoconservatoare. În replică, termenul cruciat şi-a găsit locul în retorica mişcărilor radicale islamice, în efortul lor de a se legitima prin incompatibilitatea milenară dintre cele două lumi. Conduita reală sau elaborată de literatura vremii a unor eroi cruciaţi a devenit parte integrantă a discursului identitar, iar sacrificiile în serviciul cauzei creştine confereau un plus de legitimitate morală naţiunii căreia îi aparţineau aceştia din urmă.

Participarea la cruciadă a fost încorporată în propaganda patriotică iniţiată de statele teritoriale la finele Evului Mediu, iar discursul naţional modern a asumat nuanţe ale abordărilor prelaţilor medievali. Naţiunile din Europa Centru-Orientală, implicate episodic în evenimentele cruciadei propriu-zise, au propus echivalarea propriului efort antiotoman cu cauza cruciată, iar expresia politică şi livrescă a acestui demers este motivul avampostului creştinătăţii, predecesorul cordonului de securitate al civilizaţiei europene împotriva ameninţărilor din Răsărit. Cazul românesc se distinge printr-o serie de particularităţi din acest punct de vedere. Avem de-a face cu singura naţiune ortodoxă care îşi revendică, în mod absolut justificat dealtfel, un rol în cruciada târzie, chiar în condiţiile naşterii acelui Bizanţ după Bizanţ la nord de Dunăre, atât de cunoscut din scrierile lui Nicolae Iorga. Pe de altă parte, românii au fost rând pe rând interlocutori ai cruciaţilor, obiect al acţiunii militare a acestora atunci când fenomenul devenise o componentă a misiunii catolice şi au sfârşit prin a deveni participanţi la acţiunile ce vizau, în teorie cel puţin, alungarea infidelilor din Europa.
Acest sincretism ideologic şi interpretativ nu aparţine raţionalistei reflecţii moderne şi contemporane, coexistenţa între idealul cruciat şi repudierea exceselor care au însoţit transpunerea sa în realitate a reprezentat o provocare chiar pentru protagoniştii evenimentelor, laici sau oameni ai bisericii. Cruciada medievală poate fi considerată, oricât de exagerat ar putea părea conceptul, o primă tentativă de globalizare, cel puţin la nivelul lumii cunoscute, prin faptul că a adus în contact Orientul şi Occidentul, cu cele trei religii monoteiste: creştină, musulmană şi mozaică. Efectele acestei tangenţe au fost şi ele contradictorii, iar în momentele-cheie au avut mai curând aspectul unei ciocniri a civilizaţiilor.

Admiratori și detractori

Admiratorii cruciadei tind să pună pe seama contactelor cu lumea arabă o serie de inovaţii tehnice şi ştiinţifice care au asigurat progresul Europei, propensiunea pentru arhitectura monumentală şi pentru vitraliile catedralelor gotice, amintind de imaginea cerului Ierusalimului. Detractorii cruciadei au subliniat caracterul distructiv al campaniilor spre Locurile Sfinte, rivalităţile intestine care îi animau pe principii uniţi sub stindardul creştin şi masacrarea fără discernământ a sarazinilor şi evreilor. Această ambiguitate a definit fenomenul cruciat încă de la primele sale episoade, în care controlul bisericii, în accepţiunea sa instituţională, a fost mult mai redus decât ar lăsa să se înţeleagă desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.

Geneza cruciadei se află într-una din expresiile cele mai răspândite ale pietății individuale în primele secole creştine, pelerinajul la Locurile Sfinte. Creştinismul medieval a încorporat o dimensiune tangibilă, manifestată prin venerarea locurilor şi relicvelor sacre, investite cu atribute protective sau taumaturgice. Lucrarea lui Peter Brown despre cultul sfinţilor şi implicaţiile socio-economice ale acestuia continuă să fie un reper pentru cercetarea de specialitate.

Ierusalimul, locul Sfântului Mormânt şi primul scaun apostolic, s-a situat obiectiv în centrul acestei forme de devoţiune, iar convulsiile pe care le-a cunoscut lumea musulmană şi cea bizantină odată cu apariţia turcilor selgiucizi în Orientul Apropiat puneau în pericol rutele tradiţionale de tranzit ale pelerinilor spre Ţara Sfântă. Relaţia determinativă între pelerinaj şi cruciadă se reflectă şi în terminologia utilizată în documentele papale, în care cruciada este numită passagium generale, chiar şi într-o perioadă în care eliberarea Ierusalimului nu mai era socotită de actualitate. Organizarea unor expediţii militare menite să asigure securitatea credincioşilor şi să garanteze controlul creştin al Ierusalimului a fost mai curând o iniţiativă a mediilor monastice şi a elitei laice, iar rolul papalităţii a fost iniţial limitat de precaritatea mijloacelor de influenţă de care Sfântul Scaun dispunea la jumătatea secolului al XI-lea. Deţinătorii puterii pontificale şi prelaţii din anturajul lor au reuşit să-şi asigure patronajul spiritual asupra cruciaţilor, în contextul mai general al eforturilor de reformare a bisericii şi de a da normative morale societăţii medievale apusene, abia ieşite din marasmul provocat de al doilea val migrator şi eliberată de obsesiile milenariste.

Alături de sinoadele provinciale şi de decretarea păcii lui Dumnezeu, cruciada a devenit un instrument al bisericii în transpunerea în fapt a primatului moral pe care iniţiativele papale încercau să-l reafirme la nivelul creştinătăţii. Faptul implica o schimbare la nivelul grilei de valori tradiţionale, pentru care violenţa şi atrocităţile războiului erau repudiate în termeni duri. A luat fiinţă astfel o întreagă literatură care a acreditat tema războiului legitim, purtat în serviciul crucii, iar participarea la cruciadă a ajuns să presupună absolvirea de păcate. Discursul justificativ elaborat de intelectualii ataşaţi Curiei Romane, cu apeluri la Vechiul Testament şi la tradiţii patristice, a însemnat în durată lungă un pas în direcţia instrumentalizării unor trăiri mistice în serviciul unor finalităţi ţinând de politica ecleziastică. Legitimarea cruciadei şi implicaţiile sale patrimoniale a făcut-o tentantă şi pentru vasalii laici ai papei, iar de la sfârşitul secolului al XII-lea, chemarea la cruciadă a avut în vedere şi, spre exemplu, lupta împotriva unor supuşi italieni aflaţi în rebeliune faţă de suveranul lor.

Cruciadă transnațională

Timpul de glorie al cruciadei este şi momentul în care s-a operat o schimbare a ordinii de priorităţi, în sensul integrării sale în cadrul mai general al programului misionar al papalităţii. În acest sens, merită invocate reflecţiile cardinalului Henric de Sussa, care considera că aşa-numita cruciadă cismarină, combaterea ereticilor şi păgânilor dinăuntrul frontierelor christianitas este mai utilă decât lupta împotriva infidelilor din Orient. Astfel de consideraţii au prelininat asumarea mandatului cruciat de către suveranii teritoriali, interesaţi să-şi consolideze superioritatea ideologică în lupta cu potenţialii contestatari din interiorul frontierelor.

Erezia religioasă, reală sau prezumată, a început să servească drept justificare pentru confiscarea proprietăţilor şi pierderea condiţiei libere. Rezultatul cel mai cunoscut al acestor practici a fost anihilarea individualităţii politice şi culturale ce se consolida în sudul Franţei, în contextul cruciadei împotriva ereziei cathare.
Dimensiunea transnaţională a luptei pentru Ţara Sfântă nu a anihilat disputele dintre principii şi naţiunile creştine, primele cruciade fiind pline de exemple ale mefienţei reciproce dintre francezi şi germani, sau dintre cei dintâi şi vasalii lor englezi. Astfel de momente încorporează şi evidente note personale, de care trebuie ţinut seama în efortul de reconstituire a evenimentelor, iar mărturiile contemporane sunt extrem de generoase din acest punct de vedere. De un impact mai semnificativ pentru efortul papalităţii de reunificare a bisericii au fost însă conflictele ireductibile cu creştinii de rit grec.

Cunoaşterea sumară reciprocă nu îngăduise perceperea dimensiunilor faliei ce separa cele două lumi, dincolo de diferenţele rituale. Descinderea maselor de ţărani, clerici şi cavaleri la Constantinopol a prilejuit reacţii de diferenţiere de ambele părţi. Lectura cronicilor latine şi a istoriilor bizantine surprinde naşterea unor imagini care şi-au păstrat forţa de sugestie dincolo de limitele Evului Mediu, cea a grecilor efeminaţi, versatili şi trădători, şi cea a francilor barbari, lipsiţi de maniere şi de cultură, dominaţi de violenţă şi emfază. Larga difuzare de care s-au bucurat astfel de relatări în ambele tabere şi incompatibilitatea dintre agenda bizantină şi interesele cruciaţilor vor avea efect în planul general al relaţiilor est-vest, iar în ultimă analiză vor pune în eşec tentativele de lichidare a schismei din 1054 sau de colaborare politică.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.234.143.26