caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Vinovat în America

de (1-7-2013)
13 ecouri

 
Nu era nici marţi, nici o zi de 13, dar încă de dimineaţă simţeam că lucrurile nu aveau să meargă bine deloc. Avocatul mă anunţase în ultimul moment că nu poate veni cu mine la proces, un fleac, să nu-mi bat capul, o să scap uşor dacă le repet întocmai ce mă învăţase el să spun, doar că asta mi-a mărit şi mai mult anxietatea. Nu dormisem aproape toată noaptea, gândindu-mă la ciocănaşul judecătorului care avea să lovească biroul său somptuos: Guilty! Vinovat! Şi Dumnezeu ştie ce avea să urmeze. Nu de-asta venisem eu în America.

Spre dimineaţă se pare că aţipisem totuşi. Se făcea că judecătorul avea un cap uriaş de pasăre de pradă, şi de la înălţimea biroului său scotea flăcări pe nări şi mă lovea cu ciocul tare ca piatra în vârful capului. M-am trezit cu o migrenă îngrozitoare, mă durea fix în creştet, m-am pipăit îngrijorată, m-am uitat atentă în oglindă, dar n-am văzut vreo urmă lăsată de ciocul justiţiei. M-am rugat în gând mamei mele, trecută de mulţi ani în lumea celor drepţi şi buni, aşa cum fac de fiecare dată când am o problemă, convinsă că morţii dragi ne ocrotesc de acolo unde încetează toate durerile şi întristarea. Şi mama m-a ajutat întotdeauna.

Apoi am început să aleg cu grijă în ce aveam să mă îmbrac, repetând continuu în minte textul pe care avocatul îmi spusese să-l învăţ pe dinafară. Şi să nu mă las intimidată, şi ei vor să scape cât mai repede de toţi infractorii ăştia care le umplu zilnic sălile de judecată. Un fior rece pe şira spinării. Sunt un infractor, deci. În America lucrurile se iau în serios iar cuvântul crimă abundă. Crimă e când omori. Dar şi când înşeli, şi când furi, şi minciuna e o crimă. Ce să mai vorbim de cazul meu!

În cele din urmă m-am hotărât la o rochie sobră şi impersonală, dreaptă şi simplă, nici lungă nici scurtă, într-o culoare cenuşie suficient de spăşită. Am evitat cu bună ştiinţă negrul să nu par arogant elegantă, ori albul inconştient al inocenţei, roşul obraznic, verdele proaspăt şi vesel ori galbenul capitulării sfioase, nu imprimeuri cu flori, Doamne fereşte de bijuterii, ceasul totuşi l-am ascuns bine sub mâneca pulovărului, şi el la fel de nicicum. Braţele goale puteau părea ofensatoare şi nici măcar nu erau frumoase ca ale lui Michelle Obama. Poate că una din amicele mele maliţioase avea dreptate, de la o vârstă e bine să te duci la sală.

Pantofii i-am ales pe măsură. M-am gândit că arăt ca o funcţionară conştiincioasă de la circa financiară iar gândul mi-a dat ameţeli. Circa financiară era pentru mine exemplificarea lumii kafkiene a birocraţiei şi absurdului din care am emigrat, a vinei iminente a oricărui nevinovat care putea fi oricând însă prins cu mâţa-n sac. Pe atunci la noi era plin de pisici negre, şopârle şi tot felul de vietăţi şirete care te puteau umili sau înfunda cu toată dreptatea de partea ta. Odată revista Apostrof făcuse o anchetă despre frică la care răspunsesem şi eu printr-un eseu în care îi amestecam pe Kafka şi Dürrenmatt doar pentru a spune pe ocolite că da, trăiam cu frica-n sân, îmi era teamă de orice autoritate a sistemului totalitar, de la miliţie şi justiţie până la circa financiară şi mă simţeam ca un infractor ori de câte ori îmi ceream vreun drept în faţa unor astfel de instanţe.

America e însă altceva, o lume normală, individul este respectat şi instituţiile sunt create să-l servească nu să-l strivească, nu avea de ce să-mi fie frică. Pe gândul ăsta tonic am încercat să respir relaxat şi am tras aer puternic în piept. Dar individul la rândul său, fireşte că se angajează să fie corect, să respecte legile…dar eu oare le respectasem? Respiraţia mi s-a oprit la jumătate, am lăsat gândul neterminat şi mi-am apăsat pieptul să-mi potolesc bătăile inimii care o luase razna. Mi s-a mai spus că aş pune la suflet, dar acum simţeam fizic cum aburul acela vital care pulsează în interiorul trupului se aduna ghem în stomac, se năpustea apoi nebuneşte în sus şi îmi zvâcnea în tâmple ori cobora cu toată viteza înmuindu-mi genunchii.

Cu o zi înainte îmi dusesem maşina la verificat, făcusem plinul şi o spălasem deşi nu eram sigură dacă nu ar fi fost mai bine să o las mai prăfuită. Nu e bine să atragi atenţia, asta ştiam tot din ţara natală unde cel puţin după ce îşi satisfăceau bârfa, te ignorau pretinzând că nu exişti. Ei, bine, aici exişti, aşa cum eşti, aici eşti luat în seamă, cu meritele şi erorile tale. La mine de data asta nu se punea problema vreunui merit. Greşisem şi aveam să sufăr consecinţele.

Mă aştepta un drum lung, de peste trei ore în nordul statului New York. Înfăţişarea fusese stabilită seara la 7, dar cine ştie cât avea să dureze, şi apoi încă trei ore drumul înapoi. Mi-am luat la mine apă, ciocolată, am vrut să strecor în poşetă şi o cruciuliţă, pentru mai multă siguranţă, dar mi-au răsunat în urechi cuvintele unei bătrâne newyorkeze care îmi spusese la scurt timp după ce emigrasem: “În oraşul ăsta e bine să porţi crucea la spate.” Nu înţelesesem, dar nu eram oricum mare amatoare de pandative cu cruci şi fecioare. Am lăsat cruciuliţa pe colţul mesei, deşi New Yorkul nu avea nimic de-a face cu orăşelul unde aveam eu să merg şi de care nu auzise nimeni, undeva departe la ţară, unde lumea de fapt se duce doar la biserică şi la vânat de iepuri, curcani sălbatici şi căprioare.

Migrena nu-mi dădea pace aşa că în ultimul moment mi-am făcut un turban dintr-un batic subţire şi mi l-am înfăşurat pe cap cu gândul că o să mă protejeze oricum în maşină, aveam să conduc multe ore cu fereastra deschisă, ca orice est european care nu suportă aerul condiţionat şi poate ajunge uşor victima curentului. Cuvântul victimă a pocnit neplăcut în mintea mea asediată de formula pe care aveam s-o rostesc în faţa procurorului, poliţistului şi judecătorului, plus câţi s-or mai afla în sala tribunalului: “Ne aflam în vizită la prieteni, când soţul meu care este medic a fost chemat de urgenţă la spital…”

Avocatul insistase să fiu foarte scurtă, clară, fără să dau multe explicaţii şi amănunte, şi mai ales să evit metaforele ori să voluntariez cu detalii inutile. Ar părea greu pentru cineva care vine dintr-o cultură a metaforei, unde limbajul dacă nu e plastic înseamnă că e sărăcăcios, unde contează detaliul şi alegoria, ambiguitatea şi gestul exaltat, stropite cu puţin umor şi diminutive cât să spargă barierele de comunicare şi să destindă atmosfera până la a crea o falsă familiaritate. Doar că eu învăţasem lecţia în America. “Ce faci?” “Bine.” “Dar tu?” “Bine şi eu, mulţumesc.”

Să adaug totuşi de la mine că era ginecolog, că pacienta avea nevoie de o cezariană cât mai curând posibil, că i se rupseseră membranele prematur, mai avea şi un chist pe deasupra care complica operaţia, cordonul ombilical era înfăşurat de gâtul copilului, că era o situaţie de viaţă şi de moarte? Mi l-am imaginat pe avocat strâmbându-se mai ales la “situaţie de viaţă şi de moarte”, din categoria metaforelor pe care le detesta, aşa că m-am mai uitat o dată în oglindă, baticul îmi dădea un aer pocăit dar nobil, – ah, dacă aş fi ştiut ce avea să-mi aducă! – am luat cheile şi m-am urcat în maşină cu sentimentul că plecam pe front.

Am condus crispată pe autostradă, cu ochii fixaţi pe indicatorul de viteză, nu cumva să depăşesc limita impusă şi cu urechile ciulite la vocea răguşită de femeie-robot a GPS-ului care îmi spunea pe unde s-o iau, câte mile mai am până să fac la dreapta sau la stânga. Ştiam o scurtătură care mă băga direct în autostradă de pe Whitestone Bridge, aşa că mi-am luat inima în dinţi şi am ignorat un timp direcţiile GPS-ului. Femeia autoritară din micul aparat sprijinit de bordul maşinii insista înnebunită să ies la primul exit, eu mi-am luat libertatea să-mi văd de drum şi am simţit cum vocea se enervează, apoi devine treptat dezamăgită de opţiunile mele, apoi exasperată şi în cele din urmă ironică, renunţând să mă înveţe de bine când eu persistam în eroare. Parcă am auzit-o şi rostind la un moment dat, Guilty! Şi chiar mă simţeam vinovată de încă o nesupunere.

Ce minune şi cu GPS-urile astea! Te duc oriunde, oricând. Cineva îmi spunea că şi-ar fi găsit mormântul părinţilor într-un cimitir punând adresa aleii pe care fuseseră îngropaţi. Şi totuşi unde o să ajungem dacă vom continua aşa? iPod, iPad, iPhone, „I” în engleză înseamnă Eu şi după asta vine Infernul. Un vecin de-al nostru, nici măcar adolescent ci un ditamai bărbat de 45 de ani, ne-a povestit cu ochii injectaţi de oboseală, dar fericit la culme, cum a stat el 16 ore în faţa magazinului Apple pentru a fi printre primii fericiţi deţinători al celui mai nou tip de telefon, iPhone 4, cu o memorie de elefant şi milioane de pixeli care înghit cu forţă pantraguelică distanţele şi cu care poţi face orice. Iar noi, la rândul nostru, vom fi probabil înghiţiţi de propria noastră civilizaţie, sugrumaţi de propriile noastre fire digitale care ne-au strâns universul într-o cutie mică neagră de care ne legăm viaţa bezmetic. Canalul History arată mai nou emisiuni cu tot felul de scenarii ale sfârşitului lumii. Just in case. Ne învaţă cum să supravieţuim fără petrol şi fără curent electric, cu veceul în fundul grădinii şi puţ de mică sau mare adâncime în curte, cum ne vom cultiva legume şi vom mulge câte o capră, invidiindu-ne vecinul care se poate întâmpla să aibă două. Dacă ţările subdezvoltate vor mai avea puţină răbdare, vor fi ajunse din urmă de civilizaţia noastră care se autoconsumă cu fulgi cu tot. Şi tot pe History Channel ne arată că în cazul unui cataclism, ultimele care vor dispărea vor fi telefoanele celulare.

Nu e de mirare că visam apocalipsă în drum spre Judecătoria orăşelului Ghent unde aveam să aud ciocănelul izbit în lemnul de nuc sau de fag al biroului: Guilty! După mai bine de două ore, am ieşit pe un drum naţional cu dublu sens, cum sunt ale noastre în România. Doar că era pustiu. Şerpuia printre văi şi coline mioritice, dealuri împădurite, ferme de cai, podgorii şi livezi de meri, vocea femeii robot se calmase, o ascultam docilă cu sentimentul că mă duceam nu să fiu condamnată ci să ajung acasă. Mă simt cam peste tot acasă. Acasă e locul unde dormi peste noapte. Doar că Doamne fereşte să fi dormit acolo!

Scenariile variau. Unii spuneau că pentru infracţiunea de a fi depăşit viteza cu 21 de mile ar putea să-ţi dea 4 puncte în carnet şi să-ţi crească asigurarea la maşină cu sute de dolari, plus o amendă grasă, alţii că ţi-ar suspenda carnetul şi poate te-ar trimite chiar să faci câteva zile de community service, ori Dumnezeu ştie, or avea celule acolo, depinde de judecător, poţi să pleci acasă fluierând sau să iei câteva zile de închisoare. De aia îţi trebuie avocat, să negocieze pentru tine. Nu mai dai banii la tribunal, îi dai lui şi pleci liniştit. În ţara asta orice om care se respectă se duce oriunde cu avocatul lui. Oriunde. O lume cu reguli precise bazată paradoxal pe negociatori şi intermediari.

Soarele alunecase într-o văgăună trăgând toată lumina după el. Aprinsesem farurile şi vedeam ochi fosforescenţi de animale ieşind din tufişuri pe marginea şoselei. Nicio aşezare, nici picior de om. Dacă satelitul o luase razna şi GPS-ul ăsta chiar mă dirija în Infern? Orice drum duce până la urmă acolo, l-am auzit mormăind cinic pe bătrânul meu amic filosof instituţionalizat acum într-un nursing home pe care şi-l imagina un bordel de mâna a doua.

Au apărut ici şi colo nişte case aruncate răzleţ de-o parte şi de-a alta a drumului şi vocea femeii-robot m-a anunţat triumfătoare că am ajuns la destinaţie. Am oprit. Întuneric opac cum e noaptea la ţară. Nici urmă de tribunal. Se zărea doar o clădire joasă cu o firmă minusculă pe care nu vedeam ce scria. Noroc că o femeie excesiv de grasă şi ştirbă tocmai ieşea din casa de peste drum să-şi strige câinele. “Nu ştiţi unde e tribunalul?” “Ăla e”, a arătat spre clădirea modestă care putea fi cel mult o şcoală primară. “Sunteţi sigură? Tribunalul din Ghent?“ A dat din cap plictisită: “Acolo e şi primăria, şi tribunalul. Du-ţi maşina în spate.”

Eram bine. Iar tribunalul nu avea nimic înfricoşător, ba chiar părea suspect de uman învăluit în blândeţea nopţii. Mi-a fost brusc necaz pe mentalitatea defetistă în care crescusem. Mi-aş fi luat eu o pereche de aripi dar parcă nu-mi venea să zbor. Am parcat maşina în spatele clădirii unde mai erau şi alte maşini din al căror motor ieşea căldură, semn că sosiseră de curând, şi am intrat stoică într-un hol mic din care se deschideau două camere, una dintre ele evident tribunalul, odată ce pe un podium am zărit prin uşa deschisă un bărbat în cunoscuta robă neagră. M-am uitat mai atent. Ciocănelul totuşi lipsea. Cum o să mă poată declara atunci vinovată?

Tocmai când începeam să prind curaj, — când te arunci în apă adâncă trebuie să dai din mâini şi din picioare — am panoramat adunarea din sală care aştepta să fie chemată de judecător şi am înlemnit. Un bărbat între două vârste cu un maieu jegos şi braţele pline de tatuaje, o negresă cu inele în nas, un tânăr cu figură de morfinoman îmbrăcat de sus până jos în haine de piele şi lanţuri atârnate de orice se putea, o blondă lunatecă dormitând pe umărul unei alte femei tunse scurt şi cu privire aprigă, un bătrân deşirat cu păr lung şi cu o cicatrice pe obrazul stâng, un asiatic firav şi uscăţiv care s-a apropiat de mine şi mi-a spus că în drum spre tribunal mai fusese o dată oprit de poliţie pentru o altă infracţiune, şi în fine, un poliţist masiv, care dintr-un colţ îi controla pe toţi cu privirea ca şi cum ar fi fost copiii lui scoşi la joacă. Rochia mea era în flagrantă discrepanţă cu adunarea. Toţi erau însoţiţi de un avocat care vorbea pentru ei, aşa că aveau priviri plictisite, de parcă s-ar fi aflat la o şedinţă de partid de-a noastră de pe vremuri.

Mă simţeam provincială cum mă simt de multe ori când vin la Bucureşti şi nu mai înţeleg nimic. Deodată mi-am auzit numele strigat din camera alăturată şi un bărbat ras în cap şi vioi m-a invitat înăuntru. Să fi fost procurorul, un funcţionar oarecare, sau un om bun? Greu de spus. I-am înmânat scrisoarea pe care mi-o scrisese avocatul meu, absent acum de la supliciu, şi în timp ce el o parcurgea în diagonală cu ochi de expert, eu am retrăit momentul în care fusesem oprită pe autostradă pentru exces de viteză. Ceasul rău. Am tras pe dreapta şi am privit timorată prin oglinda retrovizoare cum poliţistul s-a apropiat de noi, s-a oprit în dreptul geamului deschis cu mâna pe pistol şi m-a avertizat să nu cobor din maşină. Părea într-o expediţie periculoasă, pe el atârna un arsenal întreg de bastoane, lanţuri, lanterne, grenade, cuţite, pistoale, putea aresta tot globul cu ele.

I-am întins carnetul de şofer şi am încercat să-i spun că aveam o urgenţă, dar fără să mă asculte şi fără să-mi adreseze niciun cuvânt, s-a întors cu spatele, tot cu mâna pe pistol, s-a dus la maşina lui şi a revenit după un timp cu citaţia de a mă prezenta la tribunal. Aş fi visat la o amendă cât de mare, dar aici pentru astfel de infracţiuni nu se dau amenzi, te cheamă la Curte şi nu în oraşul unde locuieşti, ci acolo unde ai fost prins, chiar dacă se întâmplă să te afli la sute de kilometri de casă.

Mă gândeam de câte ori a fost prins tata în România, pentru una sau alta şi cum de fiecare dată a început să parlamenteze cu poliţistul, să se scuze, să-l roage, să-i dea ceva, şi cum de fiecare dată a reuşit să plece fără vreo amendă. Poliţiştii aici sunt însă majoritatea de piatră. L-au amendat şi pe primarul Giuliani pe vremea când încă era în funcţie.

Bărbatul ras în cap mă priveşte bănuitor:

“Ce nume e ăsta?”

“Românesc,” îi răspund fără să mă pierd cu firea. Îmi studiază atent şi curios faţa.

“România?”

“Da, România”, mă scuz cu un început de zâmbet pe care nu ştiu dacă să-l duc până la capăt. E clar că nu ştia de unde s-o ia. Îşi fixează apoi privirile pe baticul meu:

“Şi de când conduci?”

Mă crede musulmană, m-am gândit, şi mi-am desfăcut uşor baticul în faţa lui cu mişcări cât am putut de graţioase. Nu că ar fi ajutat.

“Conduc de 30 de ani şi nu am făcut niciodată o infracţiune, de data asta a fost o urgenţă…” Mi-am spus poezia cum fusesem instruită, dar vorbeam singură, el nu mă asculta, mâzgălea ceva pe citaţia mea cu mâna stângă cum scriu toţi americanii.

“Şi nevastă-mea are un batic ca al tău.”

O fi de bine? Dacă nu se înţelegeau şi-i purta pică?

“Dar îţi stă mai bine fără”.

“Mulţumesc”, am murmurat, mototolind în mână baticul.

Mi-a dat citaţia înapoi şi mi-a spus:

“Ţi-am schimbat infracţiunea în parcare neregulamentară. Asta pentru că a fost o urgenţă, altfel… E tot ce pot să fac. Du-te acum să-l vezi pe judecător”.

N-am prea înţeles, dar simţeam că trebuie să-i fiu recunoscătoare şi i-am zâmbit larg, fluturând baticul în semn de la revedere.

Am intrat în camera cealaltă, poliţistul din colţ mi-a luat citaţia şi i-a înmânat-o judecătorului, iar eu m-am aşezat lângă ceilalţi vinovaţi. Acum e-acum, mi-am zis, totul ţine de judecător, un mic zeu care poate absolvi sau sfărâma destine. Uite la O. J. Simpson. Până la urmă doar karma personală să mai echilibreze păcatul şi plata. Gând parazitar care mi-a readus anxietatea.

Sunt chemată. Mă apropii de scena mică improvizată pe care stă judecătorul la un birou, e adevărat, nu de lemn masiv ci de plastic strălucitor. Toată ideea e ca el să te privească de sus, tu să pari mai mic şi să-ţi ridici ochii implorator la cer trecând prin roba lui neagră şi apoi prin tavanul pătat de la ultima inundaţie. Multe lucruri nesigure pe lumea asta şi cum toate se pot schimba peste noapte, doar cerul e totdeauna la locul lui. Doar că şi el a ajuns traumatizant. Uite la păsările ucise! Lasă că îţi mai poate şi cădea pe neaşteptate în cap, cam cum mi se putea întâmpla mie acum. Mai bine să stau însă departe de metafore, are dreptate avocatul, nu e nici locul, nici timpul.

“Ţi-am pronunţat bine numele?” mă întreabă judecătorul cu voce umană, iar eu nu mă pot opri să nu-mi dau ochii peste cap când îi confirm. O să înceapă şi el să caute România pe o hartă imaginară fără să poată vizualiza nimic. Dar şi dacă aş fi fost franţuzoaică, tot un drac în orăşelele astea americane unde patriotismul bate geografia. Mai bine totuşi româncă, mai misterioasă. Îmi îndrept spatele, ridic privirea, nobilă şi gata de luptă.

Judecătorul citeşte rapid scrisul indescifrabil al bărbatului dinainte şi mi se adresează cu voce autoritară:

“Accepţi că ai făcut o parcare neregulamentară?”

Tac. Am făcut?

“Eşti de acord?” Sună ca o cerere în căsătorie.

“Înţelegi ce te întreb?” ridică judecătorul vocea.

Limba engleză nu pare să-mi fie de niciun folos. Dacă accept şi o dau şi mai rău în bară?! Atunci mă ia altfel:

“Cum pledezi?”

Confuzie şi mai mare. Îl văd că zâmbeşte şi nu ştiu dacă din milă sau ironie. Dintre toate, cel mai frică îmi e de ridicol. Şi cam pe-acolo eram.

“Cum pledezi?” a insistat judecătorul, şi mi s-a părut mie sau chiar era pe punctul să-şi piardă răbdarea.

M-am repliat. Vinovată eram oricum, de una sau de alta, aşa că privindu-l ca şi cum m-aş fi înecat şi îi ceream ajutor, am scos primul sunet:

Gui…” El a dat din mână ca un dirijor încurajându-mă să continui, aşa-aşa, era bine, toţi din sală îşi ţineau respiraţia şi rosteau în gând odată cu mine:

Guilty!”, am reuşit să scot triumfătoare şi toată lumea a răsuflat uşurată.

“Du-te acum la caserie, plăteşte 75 de dolari şi eşti liberă.”

Libertate? De la revoluţie cuvântul ăsta nu a mai avut atâta semnificaţie. La urmă judecătorul m-a privit în ochi şi a coborât vocea:

“L-am citit pe Cioran”.

M-am uitat la el ca la un nebun. Am înghiţit în sec, am scos un Oh! apreciativ firav şi m-am prefăcut neatentă. Să mai zici ceva de Ghent!

Incapabilă să scot un cuvânt, am dat din cap în semn de mulţumire şi m-am îndreptat spre casierie de parcă aş fi mers pe apă. Judecătorul mi-a zâmbit şi în loc să-mi ciugulească din creştetul capului cu ciocul lui de oţel, mi-a urat o seară plăcută şi drum bun spre casă.

În noaptea aceea am visat o pasăre de pradă cu aripile larg deschise. Smulgea cu ciocul pagini din “Pe culmile disperării” şi le împrăştia deasupra oceanului.

Ecouri

  • itzhak bareket: (1-7-2013 la 16:02)

    Superb si admirabil scris de o personalitate miruita probabil din nastere plus experientile vietii, cu talente extraordinare. Am zambit, ba chiar am ras cu voce tare, mai tot timpul lecturii.

    Multumiri sincere si cele mai calduroase urari de bine. M-ai distrat copios.

  • olivia: (3-7-2013 la 05:34)

    Si mie imi place dialogulintern intre persoana care transfera experienta romaneasca la situatia intamplarii americane. Un fel de ping pong, nu prea stiu cum o sa se termine acest joc, da l-am urmaresti cu sufletul la gura. Imi place cum ai scris, ritmul si emotia. Marturisesc ca am si invatat cate ceva. inafara de vreo doua amenzi de parcare eu nu am avut contact cu politia Americana, si nici atunci de fapt, m-am dus si le-am platit ca erau corecte . Nu am stiut ca pentru o infractiuen de viteza iti trebuie avocat. Ce se intampla daca locuiesti intru stat si primesti amenda in alt stat? Trebuie sa mergi la proces in statul unde ai primit amenda? Daca vrei sa o disputi desigur. In orice caz astazi am calatorit prin trei state si te asigur ca am mers cu nu mai mult de 15 mile peste viteza legala, asta numai datorita povestii tale. Plus ca era marti, si nu am stiut pana am citit ce ai scris ca marti e o zi nenorocoasa. Ptiu, am scapat cu bine.

  • George Petrineanu: (3-7-2013 la 08:53)

    Am citit cu mare placere ciclul din ACUM scris Carmen Firan.

    Pe lînga calitatea scrierii, am apreciat tematica, acea a episoadelor din viata emigrantului român. Din cîte stiu, putini (sunt citeva in prezenta publicatie), sau niciunul dintre scriitorii români contemporani nu a abordat-o. Ar fi nostim sa fie adunate intr-un volum.

    @olivia
    Referitor la intrebarea despre regulile juridice, politienesti, in USA, personal am pornit de la premisa ca scrierile lui Carmen Firan sunt fictiuni. Nu pretind sa fie ceva adevarat, sau riguros adevara, ci le iau asa cum ele sunt.

  • olivia: (3-7-2013 la 14:25)

    @George P, oh, deci chestia cu avocat care eventual vine cu clientul doua ore distanta, dus, si dupa aia se intoarce, sa te asiste la un proces de infractiune minonora de viteza este fictiune. Pai asa se nasc legendele urbane despre sistemul juridic american. Ptiu, si eu care am crezut ca chiar asa e. daca cunosti o publicatie care e interesata in intamplari cu imigranti, am si eu cateva. Daca te intereseaza poti sa ma contactezi privat. Olivia. Mint, am avut si eu o infractiune rutiera. Eram pe 90 w statul NY mergand directia nord. Eram singura in masina. mi-am dat seama ca mi-am uitat telefonul cellular cand m-am oprit la un stop de pe sosea. in oricecaz, ochiometric nu era in posesia mea. Am vrut sa virez pe calea cea mai scurta si am taiat soseaua prin mijloc, am iesit pe 90E pe intrandul unde sunt cateodata postati polititstii sau masini de urgenta. A fost o virare foarte usoara,masini putine, habar nu aveam ca nu aveam voie, am aflta de chestia asta dupa exact un minut cand a aparut un polititst parca din strafunduri, sau din ceruri, ca pe pamant nu era cand m-am uitat. Mi-a dat o amenda de 90 de dolari, nu am disputant-o. ps norocul meu e ca telefonul cellular era in masina, nu il vazusem decat cand m-am oprit sa vorbesc cu politistul, macar nu a trebuit sa ma opresc inca o data.

  • George Petrineanu: (3-7-2013 la 15:11)

    @Olivia:
    Nu sustin ca e fictiune. Am vrut doar sa spun ca imi e mai comod sa tratez o nuvela sau o schita ca pe o fictiune si in consecinta sa nu am niciun fel de pretentii ca cele scrise sa aibe vreo legatura cu realitatea. Chiar daca povestirea in sine e conceptuta sa para foarte reala (asta e optiunea liber aleasa a autorului). Cel mai parsiv este cind pornesti de la realitate in care introduci mici ,,fracturi” in absurd. Dar e permis si apreciat, cita vreme nu e vorba de un reportaj.
    Mai pe scurt, habar n-am cum e cu avocatii si procesele in SUA. Stau in Suedia, unde nu am vazut un politist in trafic de vreo 13 ani. Singura crima aici e sa faci smecherii la impozit 🙂

    In privinta unei publicatii interesate de povesti cu emigranti, nu cunosc din pacate. Emigrantii prin definitie sunt ai nimanui 🙂
    S-a facut in România un film ,,Povesti din Epoaca de aur” un colaj nostim de intimplari. Ma gindeam ca mi-ar place sa vad ceva similar si despre emigranti.
    Polonezii au facut un serial TV intreg cu ,,capsunarii” lor in Anglia. L-am urmarit cu placere.
    E o tema foarte bogata, din care poti scoate multe de interres la lumina. Ma refer la productii artistice, nu documentare sau reportaje. Poate si-ar avea si astea locul, dar deja e alt subiect.

  • olivia: (4-7-2013 la 04:14)

    @George Petrineanu.

    Inteleg ce spui cu fictiunea si realitatea. Dar parerea mea este ca fictiunea devine mai valoroasa cand se intampla pe un fundal cat mai fidel realitatii. De exemplu, daca actiunea fictionala se intampla la Bucuresti, pai descri Bucurestiul real, cu accent, expresii, strazi,cladiri si intersectii reale, nu incepi sa inventi un Bucuresti fictional, decat doar daca contextul o cere. La fel si cu diverse situatii legate de America sau Suedia, nu incep sa invent cotidianul cu care lumea este familiarizata, ca chiar daca e fictiune eu ca scriitoare sunt interesata ca oamenii sa se conectecteze cu ce scriu. Povestea se intampla la Viena, pai pun un snitel pe masa. Detaliile sunt importante. acum, dupa cum ziceam, nu m-a prins nimeni cu viteza peste limita legala, da stiu o groaza pe care I-a prins si niciunul nu s-a folosit de avocat, inafara de persoana din povestea de mai sus. desigur, ne referim la cazuri de trecre peste limita de viteza fara alte consecinte accidente sau mai stiu eu ce. De aia ma cam miram. Dar doamna Carmen e o scriitoare excelenta, mi-a placut foarte mult aceasta piesa tocmai ca m-am putut identifica, si nu o data. Cum ziceam, m-a convins sa nu accelerez prea mult, ca si eu am ramas cu traume la politisti, judecatori, vamesi, granicieri. Pacat ca nu raspunde chiar dansa la comentarii.

  • Ion Ionescu: (4-7-2013 la 20:36)

    Vionvat in America

    Criminal justice experts from the U.S. Justice Department report that the United States has the largest prison population and highest incarceration rate in the world due to factors such as tough sentencing laws, record drug offender arrests and high crime rates.

    A report released by the justice department on Nov. 30 reported 1 in every 32 American adults — or a record 7 million people — were incarcerated, on probation or on parole at the end of 2005, with 2.2 million of them in prison or jail. The International Center for Prison Studies at King’s College, London reported that this number was the highest of any country, with China ranking second with 1.5 million prisoners, and Russia sitting in third with 870,000. The United States also has the highest incarceration rate at 737 per 100,000 people, compared to nearest country Russia’s 611 per 100,000 and St. Kitts and Nevis’ 547.

    Learn more: http://www.naturalnews.com/021290_prison_system_incarceration.html#ixzz2Y6x7algL

  • olivia: (5-7-2013 la 16:08)

    As vrea sa adaug de data asta o contributie reala la acest subiect. Daca cumva sunteti in Ontario si aveti numar de masina american, puteti calatori fara grija de autostrada cu plata 405, la nord de Toronto. 405 este paralela cu 401, care este fara plata, deci mult mai aglomerata. Pana acum nu am fost taxata pe 405 niciodata, si nu intentionez sa voluntariez. Mai am o contributie si cu amenzile de parcare din Toronto, nu sunt sigura insa ca ar fi interes. Ma refer la cei cu masini inregistrate in USA care au primit asemenea amenzi in Ontario.

  • cf: (6-7-2013 la 02:53)

    Povestirea este bazata pe un fapt abosult real.

    Daca se intimpla sa fii intr-un alt stat american, pentru exces de viteza esti chemat la tribunalul orasului din zona respectiva, si indiferent unde locuiesti, va trebui sa te prezinti personbal acolo, sau sa iti iei un avocat care sa te reprezeinte…

    Vinovat in America face parte dintr-un volum de povestiri intitulat Detectoruld e emotii care aparut si in Romania la Editura Curtea Veche

    http://www.curteaveche.ro/catalogsearch/result/?q=carmen+firan&order=relevance&dir=asc

  • olivia: (6-7-2013 la 13:18)

    @cf.

    situatia reala de fapt este ca doamna Carmen sau cine este personajul descries, putea sa plateasca amenda si gata.in orice stat s-ar afla. Nu e nevoie de avocat pentru orice in America asa cum zice povestioara. Desigur pentru inconstienti care merg cu viteze din astea peste 20 mile peste limita legala, sunt si consecinte, adica le ia puncte daca platesc instantaneu. Personajul a hotarat sa dispute amenda, sperand ca se vor intampla cateva lucruri: judecatorul sa nu fie present, atunci i se anula amenda din oficiu, apoi judecatorul care de obicei este prezent, putea sa hotarasca pe baza unei istorii ireprosabile ca asta a fost prima ofensa, plateste amenda da nu I se iau punctele. Disputele sunt destul de clare, deci in nici un caz nu angajezi un avocet care sa vina cu tine 3 ore dus trei ore intors, plus asteptarea plus consultarea, decat daca au fost accidentati in incident sau mai stiu eu ce. Povestioara sugereaza aceasta posibilitate,adica un avocet care a hotarat sa nu vina. Din cauza unor misinformatii din astea, oamenii de departe contruiesc fantasmagorii despre sistemul juridic American. Repet, povestirea mi-a placut pe multe planuri, da mi se pare correct sa relateze informatiile reale asa cum sunt, impresiile despre evenimentele reale sunt cu totul altceva si apreciez stilul si ritmul povestirii si emotia scriitoarei. Pe de alta parte inteleg de ce dansa nu a raspuns direct. Ca habar nu are ca purtam discutia asta.

  • Alex Satmareanu: (7-7-2013 la 02:00)

    Foarte frumos articolul.

    El descrie o experienta personala si nu cred ca vrea sa fie un indreptar juridic american. Dar in spatele tonului glumet puteti vedea ca nu este o situatie in care ai vrea sa te mai afli odata.

    Nu, probabil nu putea „doar sa plateasca amenda”. Un functionar executiv (politaiul) nu poate sa impuna o pedeapsa juridica si deci trebuie sa mergi la tribunal.

    Legile sint diferite de la stat la stat dar in unele (si al meu) depasirea cu 21 mile pe ora a limitei legala atrage cu sine o pedeapsa penala (class 5 misdemeanor) ce se traduce in cazier penal. La mai multe astfel de abateri poti intra in puscarie. Daca viteza este de mai mare de 90mph exista o pedeapsa obligatorie de 1 zi de puscarie pentru fiecare mila in plus (adica la 95mph 5 zile).

    Daca vrei sa scapi de cazier (care te descalifica de la niste oferte de munca de exemplu, la fel ca si in Romania) iti iei avocat. Nu numai pentru ca el site regulile, a facut scoala cu procurorul si a baut bere cu politaiul dar si pentru ca, exact ca in filme, procurorul nu poate „negocia” direct cu piritul.

    Si exact ca in filme, negocierea se intimpla daca ai cu ce negocia si daca procurorul nu e sigur de „condamnare”, adica daca nu esti un infractor in serie si exista circumstante. In loc sa piarda timmpul in argumente cu tine (si avocatul pentru asta e, sa ceara toate actele necesare, sa asculte martorii… adica sa traga de timp) in general platesti o amenda mai mare pentru o infractiune redusa si scapi cu obrazul curat la prima greseala.

  • olivia: (7-7-2013 la 02:12)

    @mai am comentariu, inspirit de aceasta propozitie a poviestii doamnei Carmen.”Aş fi visat la o amendă cât de mare, dar aici pentru astfel de infracţiuni nu se dau amenzi, te cheamă la Curte ”

    nu vreau sa discut procedura din statul New York, nu stiu cand a fost scrisa povestirea, dar va asigur ca in zilele noastre se da amenda si poti sa o platesti daca tii cu tot dinadinsul si on line. Dupa ce ai pledat guilty, ti-o spune, daca asta vrei. Da bineinteles ca e mai bine sa incerci sa te scoti basma curata. Comentariul meu se refera la chemarea la curte. Asta este ceva de care orice cetatean ar trebui sa se bucure, este parte din drepturile conferite de constitutia Americana la due process, statul nu are voie sa pedepseasca cetatenii fara sa se fi trecut printr-o procedura adecvata de descoperire a adevarului complet, nu numai a aluia spus de militian. Eu inteleg foarte bine cat de timorata este populatia Romana de trecutul comun, ca si eu sunt tot de acolo, desigur ca era mai bine fara militian si judecator, da daca problema s-a ivit, eu zic ca sistemul American de justitie este destul de just. Asa cum reiese si din povestirea doamnei Carmen.

  • olivia: (7-7-2013 la 08:39)

    @alex satmareanu

    uite cum e in New York.

    in new York speeding is always a violation. Some other traffic violations are misdemeanors, such as reckless driving and aggravated unlicensed operation.http://www.redlichlaw.com/traffic/ny-speeding-ticket.htmll deci iti da amenda si pledezi cum crezi.

    la fel e si in statul meu, CT. Dar ai dreptate, legile sunt diferite in tot felul de state. Din nefericire, nu eu, da nu vreau sa zic cine, o ruda foarte apropiata are experienta cu speeding in ny, a ajuns si la un curs de reeducare. cand l-a absolvit, ca premiu si-a luat o masina si mai hoatza. Mai bine ii aplicau paragraful ala cu incarcerarea.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
N-ai decât…

N-ai decât să te cufunzi în negura / vreunui suflet-nepereche, maculat / de vorbele-auzite mereu de la alţii / fără...

Închide
18.97.9.169