caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

VECHEA SCOALA ROMÂNEASCA (2)

de (13-7-2007)

În primul capitol privitor la Vechea scoala româneasca, am prezentat succint, ceea ce înseamna educatia copilului în primii ani ai vietii, ai celor \”7 ani de-acasa\”, petrecuti alaturi de parinti, eventual si bunici, o alta parte beneficiind si de educatia în gradinitele de copii, unde completarea educatiei era realizata datorita educatoarelor de specialitate. Mentionez, ceea ce am neglijat în prima parte, sa mentionez faptul ca gradinitele erau pe cartiere în lb.româna, existând o singura KINDERGARTEN în lb.germana, conditia de accesare fiind ca unul din parinti sau bunici sa fie de origine germana. Gradinita pe care am urmat-o si mentionat în prima etapa, era mixta, iar cu unii dintre colegi m-am reîntâlnit si în primele 4 clase primare, pe care le-am urmat la \”Institutul Pompilian\” din Bucuresti, ce se afla pe Calea Rahovei 56. (vezi foto, Scoala gasita ruinata de subsemnata în anul 2005).

Memoria, prin definitie este – proprietatea creierului uman datorita caruia acesta retine, recunoaste si reproduce mai târziu ceea ce si-a însusit în trecut, fiind facultatea intelectuala datorita careia se retin datele si cunostintele capatate de-a lungul copilariei, si a anilor ce au urmat, într-un cuvânt, amintirea unor fapte, figuri de persoane, cântece, bucurii, tristeti s.a.m.d. ,petrecute de-a lungul vietii.

Specialistii din domeniul psihologiei si al pedologiei afirma faptul ca < orice persoana este capabila sa retina amintiri chiar din perioada primei existente, începând cu vârsta de 3-4 ani>. Copilul nou-nascut, bineînteles având si el \”memorie\”, dar care se rezuma la /memoria auditiva, tactila, olfactiva/, el fiind capabil sa recunoasca vocea mamei, îmbratisarea ei, mirosul sânului atunci când copilul este alaptat, etc. Facând o mica incursiune stiintifica în privinta creierului, se stie prea bine ca este organul care percepe si interpreteaza lumea exterioara, creier care este compus din mii si mii de celule nervoase, numite neuroni, care formeaza reteaua constientei, inteligentei, vorbirea, memoria, emotiile, toate fiind facultati care dau omului specificitatea sa unica în biosfera, dependenta de un singur sistem, care nu este altul decât CREIERUL. Acest organ contine mai mult de 100 miliarde neuroni, dintre care fiecare poate forma pâna la 10.000 conexiuni care sunt raspândite în tot corpul.

Dupa acest scurt preambul, voi încerca sa demonstrez din propria-mi experienta memoriala, ca într-adevar acest \”ordinator cerebral\”, este capabil sa retina suficient de multe întâmplari petrecute în prima copilarie si care din fericire nu se pot sterge, decât atunci când intervine boala nemiloasa, numita dupa numele descoperitorului – Alzheimer.

Personal, fiind preocupata în ultimii ani de ceea ce reprezentam ca fiinta umana, am facut diverse sondaje, primordial cu fiul meu si nepotul, pentru a verifica daca într-adevar avem ceva \”înregistrat în ordinatorul cerebral\” si m-am convins din proprie experienta ca DA, este posibil ca sa se mentina /amintirile primei copilarii/, considerând prima copilarie cea pâna la vârsta de 10 ani. Rezultatul a fost ca în ceea ce ma priveste, am pastrat în memorie situatii traite în familie, persoane, actiuni, evenimente triste sau fericite, pe care de-a lungul anilor povestindu-le celor apropiati, am constat ca au ramas profund incrustate în acest organ cerebral, care numara miliarde de neuroni raspânditi în tot corpul, în mod involuntar, în subconstient, amintiri de la vârsta de 3 ani. Se spune ca /somnul întareste memoria si ajuta creierul sa pastreze informatiile/.

Din prima faza a copilariei mele, începând cu vârsta de 3 pâna la 7 ani, îmi amintesc foarte bine de interiorul primei locuinte, unde m-am nascut si am trait cu parintii si bunica paterna, bunicul murise înaintea vârstei mele de 3 ani si n-am nici o amintire fizica despre el. Despre bunica, mi-am amintit întotdeauna de o situatie tragi-comica, când aveam 3 ani, când bunica dormita într-un balansoar, iar eu i-am taiat rochia de jur împrejur…la aparitia tatalui meu m-am ascuns sub masa si bineînteles a urmat pedeapsa… \”la colt\”. Bunica a murit când aveam 4 ani si mi-a ramas amintirea când tatal meu statea plecat pe sicriul asezat pe catafalc în hall-ul casei, plângea, iar noi copiii din familie, ne jucam \”de-a prinselea\” în jurul catafalcului, pâna bineînteles am fost dati afara din casa. Apartamentul, mobilele, culorile tapetului de matase (exista si pe atunci), tapiseria mobilei, sobele de faianta, toate îmi sunt înca proaspete în memorie. Tatal meu, ofiter activ, era un excelent dansator si de la vârsta de 3 ani ma învatase sa valsez cu el, dansam charleston, tango,, dansuri la moda anilor dupa primul razboi mondial. Aveam discuri pe ebonit cu Chansonette françaises pe care le ascultam la patefonul marca /His master voice/, parca-l vad era din piele rosie, discuri pe care le primeau parintii de la Paris unde traia un frate al mamei mele, melodii care si astazi sunt en vogue si le ascult reînregistrate pe CD-uri, melodiile revenindu-mi… Amintiri de neuitat în special cu ocazia Sarbatorilor Craciunului, Mos Niculae, apoi Sfintele Pasti, pregatiri cadouri etc….totul parca a fost ieri.

Dar, sa nu ma las prea mult transportata în \”amintirile mele din copilarie\” si sa revin la cea de-a doua etapa a copilariei, anume finalul Gradinitii si începutul claselor primare. Amintirile îmi sunt mai concrete, putându-le demonstra prin fotografii si diverse documente, pastrate de parintii mei, din care o infima parte mi-am permis sa le atasez acestui material, spre a se vedea ce materii se predau în clasele primare, notarea cu cifre, adeverinte de calificare. Începând cu primele patru clase primare, bineînteles primele scrieri pe tablita, apoi treptat scrierea cu creionul pe caiete tip /dictando/ liniat special, caiete de aritmetica, caligrafie pe care scriam cu penita ronda, numaratoarea cu bile. Ca ustensile obligatorii aveam penare pentru creioane, toc cu penite, guma, ascutitoare,calimara pt.cerneala, erau din ebonit, special fabricate ca sa nu se verse cerneala, iar mai târziu compas, raportor, linie. Caietele si cartile învelite neaparat în hârtie speciala albastra, cu eticheta, care cuprindea numele, prenumele elevului si clasa. Bucuria cea mare era când singura data puteam merge alaturi de parinti sa ne cumparam cartile si rechizitele de la librariile specializate, care erau vestita /Cartea româneasca/ pe Calea Victoriei, devenita mai târziu Librarie universala, apoi se mai gaseau librarii în cartier, pe strazile Carol si Lipscani, cam pe unde ar trebui sa fie în zilele noastre Centrul istoric al Bucurestiului…în zona fostei Pietii Mari, apoi a Unirii. Era o placere, si astazi am memoria olfactiva a tipariturilor, care aducându-le acasa le îmbracam cu meticulozitate, uneori împreuna cu mama, mai târziu singura, iar etichetele erau scrise de mâna tatalui sau a mamei, care aveau o grafie impecabila. Tot ei se ocupau si de îngrijirea cartilor si caietelor fiului meu, dintre care pastrez si astazi câteva mostre, precum si carnetele de note. Toate acestea constituind o parte din arhiva personala a mea si a fiului meu.

Clasele primare pe care le-am urmat la Institutul Pompilian, era institut mixt în cele 4 clase primare, unde am reîntâlnit câtiva colegi si colege de la gradinita. Îmi aduc aminte în special de Mircea Calinescu (foto în costum de clown pe prima treapta, iar subsemnata pe a doua treapta, stg.ecranului, în costum de papuse, rochie din material /organdi/ culoarea rose pal, era o tesatura fina din bumbac transparent, numita /mousseline/). Cu Mircea am fost si colega de banca în banca întâia, eram mai mici de statura; Mircea era un baiat frumos ca un înger, par blond cu breton, era aceiasi tunsoare si la fete, ochi albastri si facea parte dintr-o familie onorabila. Din pacate, când a avut vârsta de 14 ani, adolescenta, fugise de la casa parintilor si aparuse la Mica publicitate din Ziarul Universul un anunt dat de parinti, care-si implorau fiul sa revina acasa…Am fost mirata, impresionata, surprinsa, pe atunci erau cazuri rarissime de acest gen. Nu stiu ce s-a mai întâmplat cu el, pentru ca începuse razboiul si ne-am pierdut de urma, întrucât dupa clasele primare, fiecare am trecut la licee, care nu mai erau mixte. Un alt caz trist din copilarie care m-a marcat, a fost cu un alt coleg de la gradinita si primare, anume Stefan Filipescu, tot un baiat frumos, este si el prin fotografiile alaturate, la vârsta de 9 ani, deci pe când eram în clasa III-a primara a decedat din cauza unei peritonite. Privind si astazi fotografiile, cel putin de jumatate din ei îmi reamintesc de numele lor, dar nu mai stiu nimic de soarta lor. Cu ajutorul internetului am aflat ca au mai fost eleve la Institutul Pompilian Nina Cassian si Maria Banus, figuri mai cunoscute si în zilele noastre.
O situatie hazoasa mi s-a întâmplat prin anii 1965, deci dupa aproximativ 33 de ani, când asteptam în statie un autobuz la intersectia Magistralei cu Cal.Serban Voda, deci cartierul unde se gasea si fosta gradinita. La un moment dat apare în statie un barbat înalt, solid, îmbracat în uniforma de medic militar. Figura mi s-a parut cunoscuta si eram convinsa ca nu ma îndoiesc. M-am uitat la el de câteva ori, el se uita curios la mine, desigur neînchipuindu-si de ce îl \”masor\” cu oarecare insistenta, dar pâna la urma, mi-am luat inima în dinti si l-am apostrofat: \”Sunteti cumva Aurica Radulescu?\” la care el nedumerit îmi raspunde scurt: \”DA…\”. Continui întrebându-l \”daca a urmat Gradinita din Calea Serban Voda\”, la care îmi raspunde tot cu un Da scurt si intrigat. Atunci i-am raspuns cum ma numesc, la care el a dat din umeri, nu-i spunea nimic numele meu, cu atât mai mult fizionomia…dar iata ca a venit autobuzul 33 de care aveam nevoie, el însa nu, totusi l-am lasat cum se zice -\”bouche bée\” sau în limbajul românesc \”cu gura cascata\”.

Mentionez unele trasaturi ale caracterului meu care se mentin si la aceasta vârsta – curiozitatea, insistenta, perseverenta, care se pare ca le-am manifestat din frageda copilarie, dupa spusele parintilor mei, uneori luându-mi pedeapsa cuvenita, daca depaseam limitele…pedepse care constau în a mânca singura si nu la masa cu parintii si fratele, sau nu aveam voie sa merg în curte la joaca cu alti copii, în schimb trebuia sa trec la pian ca sa exersez gamele sau metoda renumita Hanon, foarte arida, în asteptarea Domnisoarei Criminianu, profesoara mea si a fratelui meu de pian. Parca o vad si pe ea, uscativa, parul complet alb, tot cu coc, îmbracata întotdeauna în negru, nu fusese niciodata casatorita, iar vârsta cred ca era pe atunci de vreo 50 de ani. La cea mai mica greseala, ne atingea cu creionul peste degete…creion marca Hardtmuth, cu guma la un capat. Locuia în centrul Bucurestiului, lânga Biserica anglicana, pe Str.Xenopol nr.9. Îmi amintesc si acum ca avea vreo 4 broaste testoase, care circulau liber în curtea cu multa iarba si flori. În final trebuiam sa-mi cer iertare parintilor sarutându-le mâna. Uneori bineînteles ni se atribuia atât mie cât si fratelui meu \”sfânta cureluse\” aplicata în partile dureroase, daca greseala era mai mare, adica o cearta sau o busculada ca între frati. Fratele meu fiind mai mare cu doi ani decât mine, întotdeauna îmi lua din creioanele colorate sau altceva ce-mi apartinea si rafuiala începea. O TEMPORA, O MORES ! Universul unei copilarii disparute…

Jocurile între copii, atât la scoala cât si acasa, erau \”de-a v-ati ascunselea\”, \”rege, rege da-mi ostasi\”, \”figurile\”,\”sotron\”, \”tzurca\” (eu zic stramosul basball-ului), diverse jocuri cu mingea; nu erau jocuri galagioase si atât în scoala, cât si acasa în curte cu vreo 10 copii colocatari, erau aceleasi si în anumite ore, respectiv între orele 15-17, dupa ce lumea si copiii se odihneau, apoi începând lectiile pentru a doua zi, pâna la masa de seara, spre orele 20 si în final \”stingerea\” la orele 21, dupa ce bineînteles ghiozdanul era închis, uniforma asezata pentru a doua zi, totul decurgând în calm, liniste, organizare si ordine – ca la armata – fara discutii, contradictii sau mofturi, ordinul tatalui se executa, nu se discuta. Cum am mai scris, o educatie stricta, severa uneori, dar care nu ne-a stricat. Metodele lui le-am folosit si la educarea fiului meu, precum si a nepotului si constat ca nu am gresit cu nimic. Un copil în crestere trebuie sa aiba respect fata de parinti, de profesorii si educatorii din scoala, altfel, se înscauneaza anarhia, revolta copilului si de aici urmând toate consecintele negative.

Din amintirile ce mi-au revenit în ultimii ani din clasele primare privind numeroasele fotografii si documente ce au fost pastrate cu sfintenie de parintii mei, si în continuare de mine, a fost numele Directoarei si fondatoarei Institutului Pompilian, anume Doamna Constanta D.Pompilian-Zossima (prim casatorie) despre care voi scrie ceva mai mult în continuare. Mi-am amintit de Domnisoara Giurgiu, frumoasa, bruneta, profesoara de aritmetica si lb.româna (vad aparând de multe ori pe internet acest patronim), Mademoiselle Bonnet, de origine franceza din Paris, profesoara de lb.franceza, mica de statura, grasuta, parul roscovan, purtând /coiffeure montante/ adica coc în vârful capului si bineînteles Frau Margaritopol, nemtoaica de origine, înalta, destul de severa, cu o pronuntie tipic germana, clara si sacadata, parul roscovan, tunsa scurt. Nu le am în imagini, decât în memoria vizuala, dar nestearsa. La fel, îmi amintesc de celebrul profesor de lb.româna, Gh.Dem.Teodorescu, autor si de carti de specialitate, care preda însa la clasele superioare, dar tot memoria vizuala, înca prezenta, îmi aminteste de el ca un barbat mic de statura si foarte slab. Un alt profesor binecunoscut al timpului a fost si Dr.Vasile Voiculescu (1884-1963)profesor de Igiena la clasele superioare în perioada anilor 1922.

Ce mi-a stârnit curiozitatea în ultimul an, a fost sa aflu ceva despre trecutul acestui Institut Pompilian, unde am urmat cele 4 clase primare, deci acolo unde a început adevaratul învatamânt clasic. Aceasta cercetare am început-o din anul 2005, când într-unul din voyage-urile mele în tara, am vrut sa revad locurile copilariei, scolile si ce mai exista din ele. Din pacate, am constatat ca Institutul Pompilian, care era o cladire imensa, ce începea din Calea Rahovei vis-a vis de fostul Seminar Nifon, si se întindea în lungime pâna în Strada Antim, unde se afla si Biserica Antim, pur si simplu constatarea mea a fost trista si revoltatoare, pentru ca din tot ce a fost cladire pentru 12 clase, parter si etaj, sali de sport, dormitoarele internatului, o curte imensa cu teren de sport si o Capela, unde cu regularitate la ora 8, toate elevele trebuiau sa fie prezente, indiferent de religie, pentru rugaciunea de dimineata, care dura câteva minute, apoi intram fiecare în clase, pentru începerea programului. Ceea ce a ramas din tot ce a fost se vede în fotografia alaturata, în fata careia ma aflu, trista si indignata, aceasta ramasita fusese de fapt locuinta unde locuise fondatoarea si Directoarea Institutului, Doamna Constanta Pompilian-Zossima cu sotul si fiica lor Elena. Am stat de vorba cu doua locatare, care traiau acolo de vreo 40 ani, stiau cui a apartinut cladirea si ca ar mai exista în Bucuresti un medic cu numele de Zossima, pe care l-am cautat, dar n-am reusit sa-i dau de urma…

Curiozitatea m-a îndemnat sa continui cercetarile mele în ultimul an, ca sa aflu cine a fost aceasta Doamna Constanta D.Pompilian-Zossima, devotata cauzei românilor, a învatamântului si educatiei viitoarelor generatii, datorita careia atât eu, cât si câteva zeci de generatii de copii, am avut norocul sa fim educate si învatate în aceasta scoala, în care clasele primare erau mixte. Din pacate, aceasta DOAMNA, ca si multi altii de altfel, care au contribuit la educarea generatiilor, din care au mai ramas foarte putini în viata, au fost dati uitarii de catre guvernele ce au urmat dupa anul 1945…si nu mai putin cei din prezent.
Acesta a fost motivul pentru care am început \”sapaturile\”, ajungând în final prin intermediul internetului, pâna la Muzeul National din Bucuresti, unde am avut norocul sa gasesc pe Domnul George TROHANI, adevarat român, iubitor de istoria poporului român, istoric si conservator-muzeolog, care cu multa bunavointa si competenta, mi-a transmis o serie de date foarte interesante si importante, pentru care îi multumesc si pe aceasta cale, urmând în continuare sa scriu mai pe larg despre istoricul Familiei POMPILIAN – ZOSSIMA.

CONSTANTA D.POMPILIAN (vezi foto profil) a vazut lumina zilei la Bucuresti în ziua de 8 August 1870, era fiica lui Dumitru Pompilian, vajnic patriot, profesor de desen si caligrafie la Gimnaziul \”Gheorghe Lazar\” din Bucuresti (liceu cu veche traditie ce se afla si în prezent pe Bd.Elisabeta), gimnaziul avea numai 4 clase de liceu. Constanta Pompilian a urmat primele patru clase primare în particular, iar 4 clase de liceu le-a urmat la gimnaziul \”Gh.Lazar\”, cu o aprobare speciala din partea Ministerului Educatiei, întrucât gimnaziul era în exclusivitate pentru baieti, aceasta derogare facându-se datorita faptului ca tatal era profesor la acel gimnaziu. Urmatoarele 4 clase de liceu le-a urmat tot în particular, obtinând Bacalaureatul cu mare succes, înscriindu-se în continuare la Universitatea din Bucuresti, Facultatea de matematica, având ca profesor de mare valoare pe Spiru Haret. În 1892 a obtinut licenta, plecând apoi la Paris pentru desavârsirea studiilor, revenind în tara în anul 1895 cu a doua licenta în matematica, dobândita tot în chip stralucit la Sorbona. Despre lucrarile de specialitate ale Constantei Pompilian în vremea petrecuta la Paris, s-a scris cu multe laude într-o lucrare intitulata \”Les femmes dans la science\”, aparuta la Paris.

La revenirea în tara a fondat renumita \”Gazeta matematica\”, urmând sa intre în învatamânt. Tatal sau, vajnic patriot, s-a gândit ca toata priceperea, energia si spiritul de initiativa al fiicei sale, dragostea pentru dezvoltarea stiintelor atât în tara, cât si în strainatate, adaugându-se cultura ei generala, a considerat sa fie cheltuita cu mult rost si folos, astfel ca a cladit pe cont propriu, pentru copiii din Bucuresti o scoala, un nou asezamânt didactic spre binele tarii. Astfel ca în anul 1896 a fondat renumitul INSTITUT POMPILIAN din Bucuresti, pe Calea Rahovei nr.56 (vezi foto Statut), Doamna Pompilian fiind decorata atât de Guvernul Statului Român, cât si de Guvernul Frantei. Constanta Pompilian, datorita tatalui, a fost fondatoarea, proprietara si directoarea acestui Institut, încredintându-i fiicei sale conducerea în luna Septembrie 1896.

Constanta Pompilian s-a casatorit cu inginerul constructor ZOSSIMA, de origine grec, profesor la Institutul Politehnic din Bucuresti, care a facut parte din pleiada inginerilor constructori din Vechiul Regat. Pentru meritele sale pe teren obstesc, Municipalitatea Bucurestiului a dat numele sau unei strazi din fostul Parc Domenii. Sotii Zossima, persoane de larga si rafinata cultura, erau prieteni, printre altii, cu Alexandru Vlahuta, Barbu Delavrancea, I.L.Caragiale, care le-au dedicat si unele scrieri(… )Originile sotului erau din Grecia secolului XVIII, pornite din Epir, familie raspândita si în Rusia, Italia si Valahia. Au avut o singura fiica Elena (n.1901), licentiata în Stiinte fizico-chimice, iar în anul 1960 a parasit tara, stabilindu-se în Germania, prin casatoria cu Anton WILT.

În conceptia ei, Constanta D.Pompilian-Zossima, spunea ca: \”Scoala trebuie sa fie o familie mai mare, un lacas în care elevul sa vina cu drag, stiind ca, daca i se cere munca, i se vor da si clipe de înaltatoare multumiri\”. C.Zossima a avut întotdeauna marea grije în privinta alegerii profesorilor, pretuind primordial cunostintele lor academice si destoinicia, avântul saditor de imbolduri si rabdarea migaloasa a staruintei neîntrerupte. Dar, ce o multumea îndeosebi, era sa gaseasca la profesori si ceva din însusirile ei, primordial, \”dragostea pentru copii, dar o dragoste pe care copilul sa o simta în truda profesorului pentru copii, nu în slabiciunea profesorului fata de greselile copiilor si nu în cele din urma claritatea în explicare, cât si în formulare\”.

Constanta D.Pompilian-Zossima a decedat în anul 1936 la Bucuresti, în vârsta de 66 ani, iar cavoul întregii Familii Pompilian-Zossima se afla în Cimitirul Bellu din Bucuresti.

REQUIESCAT IN PACE!

*********************
Închei acest al doilea capitol din UNIVERSUL COPILARIEI, care va continua cu al treilea, subliniind faptul ca fiecare dintre noi, în subconstient, sunt convinsa ca am pastrat amintiri îndepartate, dar pe care nu am avut ocazia sa le \”divulgam\”. Traind în acest secol al comunicarii, din ce în ce mai putin fizic, dar ajutati de perfectiunea tehnicii moderne, cred ca este bine sa dezvaluim din când în când, fapte petrecute în urma cu zeci de ani, sperând ca \”cele bune sa se adune, cele rele sa se spele\”.
Un popor, fara trecut nu poate avea un prezent si cu atât mai mult un viitor, care sa fie construit pe experienta celor care nu mai exista fizic, dar a caror învataminte este bine sa le perpetuam pentru generatiile care ne vor urma.
(Va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.238.192.150