caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Economic



 

Scandalurile bugetare din cultura locală

de (14-3-2010)

Se vorbeşte despre proiectele europene derulate de autorităţile locale şi judeţene: că sunt sau nu bani pentru ele, că decizia e prea centralizată sau, dimpotrivă, prea lăsată pe mâna unor primari analfabeţi (zice guvernul).

Mai nou, de când a început criza, vedete au devenit statul de funcţiuni, care trebuie redus la sânge conform noilor directive ale ministrului Blaga; sau sectorul educaţie, unde se fac economii şi nimeni nu mai visează la idilicul 2008, cu promisiunile de creşteri salariale de 40%. S-a dat mai puţină atenţie evoluţiilor (sau involuţiilor) în cultură, unde descentralizarea, vrând-nevrând, s-a cam produs.

E domeniul cel mai neuniform şi puţin observat: dacă în şcoli, salubrizare sau poliţie locală se face peste tot cam acelaşi lucru, bine sau prost, cum poate fiecare, în cultură vedem o diversitate de aranjamente, experimentări şi niveluri de finanţare. Nici măcar lipsa de bani nu e o caracteristică generală, cum ai putea crede dacă te iei după văicăreala neinformată.

Există biblioteci orăşeneşti unde ultima carte s-a cumpărat în 1976 sau case memoriale prăfuite, cu custozi plătiţi la limita subzistenţei, cu care nimeni nu prea ştie ce să facă. Dar ele coexistă cu sifonarea de bani publici pe drepturi de autor, la nivel de salariu de preşedinte de bancă, pentru (re)editarea vreunei monografii agramate care se trage în 1.000 exemplare şi zace prin depozite, scrisă de ambiţioasa cumnată a viceprimarului.

În vreme ce patrimoniul istoric moştenit – sărăcuţ ca densitate în România, în special în zona Muntenia – e neglijat sau agresat la modul pro-activ, în anii de boom economic pre-2008 bugetele locale au permis finanţarea a tot felul de exotisme, poate bine intenţionate, dar pe care criza le-a lăsat pe uscat.

Şi nu doar sâmbre ale oilor sau târguri de meşteşuguri aşa-zis tradiţionale, unde artizanii îşi dezlănţuie creativitatea demnă de o cauză mai bună, ci şi instituţii profesioniste – teatre, filarmonici, galerii de artă – înfiinţate de câte un animator local cu relaţii, în oraşe mici sau chiar comune unde nu prea există un public pentru ele. Şi, mai nou, nici bani. De aici, scandalul.

Dilema de alocare a resurselor e dureroasă. Bugetele sunt prin definiţie limitate şi trebuie să dea un echilibru între arta înaltă, care educă şi formează, şi spectacolele cu priză la popor. Între necesitatea de a avea continuitate, deci un minim de personal angajat permanent, şi lucrul pe proiecte creative.

Echilibrul e dificil într-un domeniu dominat de orgolii, fiecare regizor imaginându-se Peter Brook şi fiecare şef de orchestră, Zubin Mehta, neînţeles şi persecutat de autoritatea locală care nu-i dă exact atâtea fonduri cât crede el. Venind din sistemul socialist, unde toată lumea avea contract pe viaţă, e convenabil să nu observi că nici în Occident a fi artist nu e un huzur, ci presupune riscuri, incertitudine şi multă concurenţă.

Regiunile şi primăriile în Franţa nu finanţează state de salarii, ci cumpără proiecte culturale selectate la licitaţii, cu obiective, un anume profil, început şi final. La noi, s-a ajuns la situaţia ciudată ca pe alocuri subvenţia pe bilet vândut la concerte locale să fie în jur de 150 de euro – ţinute în săli improprii, luni sau marţi, pentru că artiştii sunt oricum navetişti, cu cartea de muncă în alte trei părţi.

Cu aceşti bani, cu rezervări din timp, se pot cumpăra fiecărui spectator un zbor low cost la Milano şi un bilet de calitate media la Scala, rămânând şi timp pentru un tur al oraşului. Sigur, trebuie susţinută producţia locală la Filiaşi, dar nici consumatorul de cultură nu trebuie uitat, pentru că banii sunt până la urmă ai lui.

Şi e de discutat ce contribuie mai mult la luminarea maselor: o improvizaţie locală sau un proiect de plimbat 2.000-3.000 de cetăţeni pe an pe la Scala. Acest exemplu exagerat (dar rupt din viaţă) arată că întrebarea corectă pentru consilierii locali este nu „ce finanţăm”, ci „ce obţinem de banii cheltuiţi”? Ce rezultate reale, la nivelul publicului consumator şi al brandului cultural local.

Dacă am prins nişte fonduri PHARE şi reabilităm două monumente, muzeul de etnografie şi trei case memoriale în care nu intră nimeni, se cheamă că am pus oraşul pe hartă?

Cine este în stare la nivel local să construiască nişte produse integrate atractive, să creeze emulaţie şi cerere, să iasă din rutina bugetară şi să facă actul de cultură să fie cool? Astea sunt întrebări nu doar pentru criză, ci şi pentru perioada de după.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.162.165.158