caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Pietrele de hotar ale vieţii mele” – mărturiile unui preot greco-catolic (Prima parte)

de (14-3-2010)
Ioan Vasile Botiza - preot greco-catolicIoan Vasile Botiza – preot greco-catolic

Preambul: L-am cunoscut pe părintele Ioan Vasile Botiza în 1992, odată cu angajarea mea la Studioul TVR Cluj. Pe vremea aceea principala mea atribuţie era traducerea în română şi subtitrarea emisiunilor maghiare, care aveau o tematică foarte variată. Textele cu subiect religios erau cel mai greu de tradus. O cunoştinţă mi-a sugerat să apelez la preotul Ioan Vasile Botiza, profesor la Institutul Teologic Greco-Catolic, care cunoştea la perfecţie atât limba maghiară cât şi terminologia teologică, fie ea catolică sau protestantă.
Întâlnirea cu părintele Botiza a fost benefică nu numai pentru calitatea traducerilor din limba maghiară, ci şi pentru îmbogăţirea mea spirituală. Consultaţiile telefonice nu se rezumau la traducerea termenilor ci se transformau în adevărate lecţii de religie şi istorie. Părintele preda Vechiul Testament şi limbile ebraică, greacă şi latină şi publica lucrări teologice în revistele ecleziastice române şi maghiare. Absolvise politehnica şi, până la pensionare, fusese cercetător la ICPIAF, un institut de cercetări pentru utilaje frigotehnice. Era un om tonic şi sfătos şi nu prea povestea despre lucrurile triste, aşa că am aflat absolut întâmplător că în anii 1950 făcuse puşcărie pentru convingerile sale religioase. Aşa s-a născut ideea unui film portret. Filmul întitulat „Pietrele de hotar ale vieţii mele” conţine crâmpeie din povestea vieţii părintelui Botiza, relatate cu detaşare şi chiar cu o urmă de umor, de un om înţelept, profund credincios şi nerăzbunător. Îmi propusesem să stau de vorbă pe îndelete cu părintele pentru a completa cele povestite atunci, dar sănătatea sa din ce în ce mai şubredă, nu-i permite efortul unei discuţii mai lungi şi evocarea unor amintiri dureroase. Vă propun spre lectură transcrierea interviului din film, care conţine mărturii tulburătoare despre o epocă sinistră: comunismul.

Cedarea Ardealului şi descoperirea vocaţiei preoţeşti
În 9 mai 1940 a murit tata şi puţin după aceea s-a produs schimbarea de putere. Dintr-odată m-am trezit însingurat şi stingher pentru că majoritatea colegilor mei de şcoală s-au refugiat în Ardealul de Sud. Eu am rămas la Cluj, considerând că ştiu destul de bine ungureşte şi am să mă descurc cumva. Toamna, la începutul anului şcolar, ne-am regăsit foarte puţini colegi şi este foarte greu de imaginat în ce stare sufletească eram. Totul se schimbase de la o zi la alta. Nu numai limba oficială, ci chiar şi faptul că după intrarea ungurilor circulaţiei pe dreapta a fost înlocuită cu circulaţia pe stânga, care era în vigoare în Ungaria. Dacă nu mă înşel, a rămas în vigoare până în 1941. Era ciudat şi acest lucru, dar cel mai mult m-a afectat lipsa prietenilor. Această perioadă a fost decisivă, întrucât după câteva luni de nesiguranţă, mi-am dat seama că singurul punct de sprijin din existenţa mea de atunci era biserica greco-catolică. Aşa încât în anii 1943-1944 am ajuns la convingerea că cel mai frumos mod în care puteam sluji oamenii era să îmbrăţişez cariera preoţească.

Ziua de 1 octombrie 1948 şi consecinţele ei
La 1 octombrie 1948, când a avut loc celebrul sinod care a proclamat ruperea bisericii noastre de Roma şi unirea cu Biserica Ortodoxă, eu eram un modest funcţionar la episcopie. Dimineaţa, pe când veneam de la catedrală către episcopie, am observat nişte persoane dubioase care patrulau în faţa clădirii, iar trotuarul era suspect de pustiu. Citisem câteva romane poliţiste şi am observat că bărbaţii cu pricina erau bine făcuţi, cu pieptul umflat de cele două revolvere pe care le purtau sub haină şi mi-am dat seama că erau în misiune.
Am ţinut un timp strada sub observaţie şi am văzut că persoanele care doreau să intre pe poarta episcopiei erau bătute discret pe umăr şi invitate să-i însoţească. Atunci m-am gândit să le dejoc intenţiile şi socotind timpul necesar ca patrulele să se intersecteze în faţa porţii, m-am furişat pe poartă în momentul în care ele se aflau cel mai departe. Cei din clădire mă aşteptau pentru că mă zăriseră dinainte. Episcopul scrisese o circulară prin care îi îndemna pe protopopi să protesteze împotriva desfiinţării, bisericii, iar scrisoare trebuia distribuită. Pe poartă nu putea să iasă nimeni fără a fi percheziţionat şi dacă circulara s-ar fi găsit asupra cuiva, ar fi fost confiscată şi persoana respectivă arestată. Atunci mi-a venit ideea salvatoare să ies prin curtea episcopiei trecând peste Canalul Morii. Trebuia să sar gardul şi să trec un podeţ. Am sarit gardul şi m-am pierdut în Parcul Central. Am reuşit să înmânez circulara episcopului, mai multor protopopi. Acesta a fost un episod palpitant din viaţa mea. După aceea au urmat vremurile grele. O perioadă am fost şomer pentru că atunci când cei de la Oficiul Forţelor de Muncp mă întrebau ce meserie am şi răspundeam „student la teologie”, nu prea aveau ce să-mi ofere. Totuşi, de la 1 februarie 1950, am reuşit să mă angajez ca muncitor la Uzinele Unirea unde am lucrat vreo doi ani. Apoi m-am angajat ca strungar la Carbochim, la secţia de întreţinere, pentru că învăţasem, pe furate, meseria de strungar. Acolo am lucrat vreo lună de zile, până în 29 februarie 1952. În ziua aceea, când am ieşit din casă să plec la lucru, doi tineri mi-au aţinut calea (erau tot băieţi cu pieptul umflat) şi mi-au spus: „Dumneata vii cu noi”. M-au dus în beciul Securităţii şi am înţeles că s-a ănchis un capitol din viaţa mea şi începea un altul. Nu şi-au bătut prea mult capul cu mine, ci m-au trimis la Canal.

Momentele fericite din iadul de la Canal
În lagărul de la Periprava stăpânii absoluţi erau deţinuţii de drept comun. Stăpâni pe viaţă şi pe moarte. Ei erau şefii de detaşamente. Majoritatea deţinuţilor erau politici, însă şeful deţinuţilor, care se numea „primul”, era unul de drept comun. El avea puteri depline şi confisca tot ce voia din pachetele care ni se trimiteau, uneori tot pachetul. Bătăile din partea deţinuţilor de drept comun erau la ordinea zilei. Nu răspundeau în faţa nimănui. Aveau o singură responsabilitate – efectivul nostru. Dacă cineva murea noaptea, şi asta se întâmpla des – mai ales deţinuţii mai în vârstă mureau de epuizare – dimineaţa erau scoşi în faţa barăcilor ca să fie prezent la apel. Pentru că trebuia să iasă la numărătoare. Totuşi am avut parte şi de două momente fericite. Primul a avut loc atunci când, după un timp, pe când săpam acel canal infernal… Cu lopata şi cu roaba fireşte, pentru că excavatoare nu existau, am observat că în vecinătatea mea se afla un cunoscut foarte drag mie, preotul dr. Alexandru Nicula, care trăieşte şi astăzi la Dej
(în anul 1998 n.r.) şi are vârsta de 86 de ani. Un om excepţional care a absolvit teologia la Strasbourg. Am sărit în sus de bucurie când l-am văzut. Într-un moment când nu ne auzea nimeni l-am întrebat:”Părinte, pot să mă spovedesc ?” „Sigur, fiul meu, te şi poţi împărtăşi pentru că am asupra mea Sfânta Euharistie”. Aşa încât de câte ori ne întâlneam mă împărtăşeam. Al doilea moment fericit a fost când am descoperit că numai la trei barăci de a mea, se afla preotul romano-catolic din Cluj, Csibi Karoly. Şi el oficia, în taină, Sfânta Liturghie şi mă puteam împărtăşi şi acolo. În fiecare dimineaţă, după ce suna deşteptarea, aveam vreo 20 de minute pentru a ne îmbrăca, a ne aranja şi a ne prezenta la apel. Între barăci erau garduri de sârmă ghimpată. Mă strecuram pe sub ele şi mă duceam să mă împărtăşesc. Mă întorceam cu sufletul împăcat şi mă aşezam în rând cu ceilalţi. Aceste două evenimente au marcat şederea mea la canal.
(Continuarea în numărul viitor)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.78.135