caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Scoala romaneasca – Prolog si Capitolul I

de (25-6-2007)

Încep acest „serial virtual” despre „Vechea scoala româneasca”, cu speranta ca cititorii avertizati, indiferent de vârsta, vor fi cei mai buni „judecatori” ai trecutului, fata de prezent. Un – Motto – apartinând nemuritorului Jean-Jacques ROUSSEAU (1712-1778), scriitor si filozof francez, considerat de multi si în zilele noastre foarte actual, însa de altii desuet, cuprindea urmatoarele: „Cautati de va cercetati mai bine copiii, deoarece cu siguranta ca nu-i cunoasteti”. Personal sunt întrutotul de acord cu acest motto, precum si cu altul, care spune: „Omul este bun prin natura lui, dar corupt de societate”.

Libertatea gândirii si acceptarii celor scrise si demonstrate de-a lungul deceniilor de catre antropologi, sociologi, psihologi, umanisti, scriitori din toate domeniile, desigur ca apartine fiecarui individ, important este însa, ca acel individ sa aiba capacitatea perceperii si a interpretarii notiunii de BINE si RAU. Ori, aceste doua notiuni foarte importante, care de fapt ar trebui sa alcatuiasca baza educatiei unui individ chiar din primele zile ale aparitiei pe pamânt, de multe ori sunt ignorate sau nu li se da suficienta atentie. Cauza? Bineînteles, primordial este educatia data de parinti, cum se spunea odata „Cei sapte ani de-acasa”, apoi scoala si „ultima”, dar nu „cea din urma” societatea în care traieste si de care este înconjurat individul.

Personal, am fost întotdeauna preocupata si interesata, chiar din perioada adolescentei, de ce unii indivizi ajunsi la maturitate sunt BINE educati si altii NU. Acum, în acest secol XXI, dar începând cu vârsta maturitatii la jumatatea secolului XX, când am devenit sotie si mama, iar în prezent fiind si bunica, odata cu vârsta senectutii, curiozitatea si preocuparile mele asupra cunoasterii individului, a cunoasterii societatii cosmopolite în care traiesc de aproape 20 de ani, desigur ca au crescut si am considerat ca poate este bine sa împartasesc cu generatiile mai tinere si respectiv cei veniti pe lume dupa anul 1945, multi dintre ei nefiind suficient instruiti, altii deloc, despre ceea ce a însemnat educatia copiilor dintre cele doua Razboaie mondiale si post celui de-al doilea Razboi mondial.

Nu sunt filozof, nici sociolog, nici profesor de educatie sociala sau morala, sunt o simpla observatoare si daca vreti, o „cercetatoare” independenta în domeniul psihologico-social al evolutiei societatii, în general, a omului si a omenirii în special, atât în tara mea de origine România, cât si în alte tari ale lumii, bineînteles fara a neglija tara mea de adoptie – Canada.

Închei acest Preambul continuând cum se cuvine cu un Cuprins si terminând cu o Încheiere, încercând în câteva capitole sa relatez din propria-mi experienta si traire a unei „epoci revolute” în zilele noastre, cum multi ar putea spune, si pe buna dreptate, întrucât CE A FOST IERI, NU MAI POATE FI ASTAZI, toate acestea însotite, pe cât spatiul îmi va permite, sa introduc câteva imagini si documente ale epocii traite de subsemnata. Totusi, s-ar putea folosi un „bemol” la afirmatia susmentionata, deoarece în timp… s-ar putea schimba cât de cât, unele mentalitati si traditii actuale, care nu întotdeauna pot dovedi ca sunt benefice viitoarelor generatii… Sa nu pornim însa de la o premiza gresita, anume ca „tot ce a existat în trecut nu a fost bun, iar ca tot ce este în prezent este rau”. NU, totul trebuie nuantat si adaptat la situatie, considerând ca între NEGRU si ALB, mai exista si culoarea GRIS. Desigur, în ultima suta de ani s-a trait si se traieste într-o alta dimensiune a umanitatii, cu preponderenta sfârsitul secolului XX, începutul celui de-al XXI-lea, aceasta însa nu ne îndreptateste cu nimic sa eliminam complet trecutul, considerând ca prezentul este cel mai bun exemplu al educatiei. Cum se spune „Comparaison n’a pas raison”, dar „Moderatia are cel mai bun gust”.

**************

– Începând cu prima etapa a vietii, adica cea a venirii pe lume a nou-nascutului, deci contactul pruncului din viata intrauterina cu cea extrauterina. Nu este cazul sa scriu în amanunt despre apologia depistarii unei sarcini si evolutia ei, vreau numai sa accentuez faptul ca începând cu luna treia de sarcina, când sistemul nervos al fetusului este în curs de formare si dezvoltare, acel foetus (fetus = produs al conceptiei unui animal mamifer care a depasit stadiul de embrion, dar care nu a ajuns înca sa fie nascut) este apt pentru a intercepta zgomotele exterioare, motiv pentru care în luna patra, viitorul prunc da primele semne de existenta – miscându-se, la care adaugându-se înca 5 luni de gestatie, dupa care apare nasterea. S-a probat si s-a explicat acest stadiu al sarcinii de catre oamenii de stiinta din domeniul obstetrico-ginecologic, stabilindu-se clar ca, orice zgomot mai mult sau mai putin strident agita foetus-ul. Deci, sa fim convinsi ca orice discutie între parinti sau în familie, în general o muzica stridenta si orice interventii exterioare zgomotoase în prezenta mamei, copilul intercepteaza si începe sa se agite. Aceasta ar fi s-o numim prima faza a „educatiei intrauterine”.

– A doua etapa este aparitia extrauterina, nasterea propriu-zisa, când copilul vine în contact cu lumina si viata exterioara, primul contact tactil, vizual si auditiv fiind primordial cu mama si tatal, urmând anturajul necunoscut, zgomotele asurzitoare a unor instrumente muzicale etc., copilul începând sa se agite sau sa plânga, mama fiind întotdeauna cea care ar trebui sa-i cunoasca manifestarile, dar, din pacate, nu întotdeauna mamele pot fi prezente în aceasta prima etapa a vietii nou-nascutului, din motive plauzibile sau nu si atunci intervin factori externi care preiau „stafeta” îngrijirii copilului, datorita creselor si mai târziu a orfelinatelor, de foarte multe ori copiii traind în orfelinate, unele bine organizate, altele nu suficient, înfieri sau familii care-si asuma raspunderea pâna copilul devine major.

– În România, deoarece cunosc foarte bine situatia, motiv pentru care îmi permit sa comentez, exista în perioada ante si postbelica o Scoala de puericultura, care se afla în apropierea Bisericii Casin, deci Soseaua Kiseleff, unde studiau fete tinere, în mod foarte serios, cu sentimente profunde umanitare, în special pentru copiii abandonati, practica realizându-se la un Camin orfelinat din zona, unde se afla si un Depozit al Crucii Rosii. Rezultatele scontate au dat rezultate foarte bune.

– În situatia în care copiii se nasteau în familii bine organizate, în care mama prin definitie era devotata cresterii si educatiei copilului, la care de multe ori se adaugau bunicii, prezenti în marea parte a timpului, fie ca locuiau împreuna sau nu, dar erau de mare ajutor, tatal fiind cel care lucra pentru întretinerea familiei. Era înca perioada patriarhatului – barbatul era „stapânul casei”, aceasta neexcluzând însa, decât cu unele abateri de la etica morala si sociala, ca sa dea mamei si sotiei drepturile ei de „buna mama si buna organizatoare a gospodariei familiale”. Desigur, dupa anii 1960, Drepturile femeilor au avut câstig de cauza, în special în lumea „civilizata”, punându-se mai putin în discutie – ce se va întâmpla cu copiii care vor veni pe lume? O întrebare care exista si în prezent, nereusindu-se înca sa se gaseasca cele mai bune solutii favorabile cresterii si educarii copilului, dorit sau nu, pentru ca se stie prea bine, sunt si cazuri în care cuplul, casatoriti sau nu, deci traind în concubinaj, situatie extrem de frecventa în zilele noastre, si-au dorit sau nu copil. Deci, unde sunt DREPTURILE COPILULUI? Cine se va ocupa în mod permanent de cel dorit sau nu. Solutia in extremis va fi desigur CRESA.

– În situatiile „normale”, de familii sudate, cu copii si bunici, solid structurate si organizate din România, printre care si familia mea, am avut parte de o educatie normala, stricta, dar eficienta si benefica, dar nu fac parte din exceptii. Copilaria era copilarie, respectul si educatia fiind transmisa din generatie în generatie, regulile de respect si bun-simt facând parte integranta din educatia de baza si aceasta începând cu primii ani ai copilariei. Aparitia Gradinitelor si Orfelinatelor de copii în România au aparut începând cu anii de dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, deci cu anii 1920-1921, când zeci, sute de copii au ramas orfani, uneori de ambii parinti, dar Monarhia, respectiv Regina Maria cu Doamnele de onoare si Societatile de binefacere ale timpului, Departamentul de stat al educatiei si oamenii de afaceri ai timpului, au preluat si organizat cu multa constiinta patriotica si umanistica întretinerea, educarea si ocrotirea copiilor orfani. Fondurile veneau fara întârziere din campaniile organizate, dar si din propria initiativa a locuitorilor.

– Prima etapa traita de subsemnata în cadrul unei Gradinite de copii ce se afla pe Calea Serban Voda, vis-à-vis de actuala Catedrala Sf. Spiridon, a fost între anii 1930-1933, dupa care am intrat în primul an de învatamânt, la Institutul de domnisoare Pompilian, ce se afla pe Calea Rahovei nr.48. (Al doilea Capitol va urma Scoala primara, particulara si publica).
Primul an de gradinita (vezi cele 3 foto), cuprindea vreo 30 de copii, de diverse nationalitati si religii, toti eram „o apa si-un pamânt”. Purtam uniforma cu sortulete de culoare bleu, cravata papillon si guleras alb, si indispensabila cutie cu gustarea de la ora 10, care continea neaparat o sticluta cu lapte, un sandwich si fructe sau prajitura. Copiii orfani, aveam câtiva, dar care nu depasea numarul de 5, aveau asigurata masa la gradinita. Programul era între orele 9-13, când venea unul din parinti sau alt însotitor sa ne conduca acasa; copiii erau cei din cartier. Pe atunci nu exista diferenta între oameni, de nici un fel, ca erai bogat sau sarac, evreu, grec, armean, turc sau alta natie, toti eram egali; pentru ca trebuie sa se stie, ca în România, datorita asezarii ei geografice, întotdeauna a fost locuita si de alte nationalitati, care erau respectabili si respectati atât de guvern, de legi, cât si de restul populatiei. Nu exista ura de rasa, obstructii religioase sau altele TOTI ERAM EGALI.
Gradinita mea era condusa de o directoare cu prestigiu si studii superioare de pedagogie, Doamna Traianescu, o alta Educatoare, absolventa a Scolii de puericultura, care preda renumita Metoda Montessori. Maria Montessori (1870-1952) de origine italiana, medic si pedagog, autoarea unei metode destinata sa favorizeze dezvoltarea copiilor prin manipularea obiectelor, a materialelor, prin joc si stapânirea de sine, care a scris printre alte lucrari, renumitul volum intitulat „Pédagogie scientifique”, aparut în anul 1909. Mentionez ca aceasta metoda este si astazi pretinsa în Canada, celor care vor sa devina profesori sau educatori.

– Îmi amintesc, de parca ar fi fost ieri… de clasa în care totul era în alb, culoarea peretilor, masutele, fiecare cu câte 4 scaune, bineînteles la înaltimea noastra, copii între 4, 5 sau 6 ani, pentru ca la 7 ani era obligatoriu începutul scolii primare. Instructoarele-educatoare, erau permanent printre noi, ne-au îvatat sa asezam o masa, cum sa asezam tacâmurile, paharele, servetele, cum sa stam asezati pe scaun, sa nu tinem coatele pe masa, sa nu gesticulam cu tacâmurile, sa nu vorbim cu gura plina, sa nu bem apa în timp ce avem mâncare în gura, practic, primele initieri de bun comportament la masa. Unii dintre copii eram deja initiati de parinti, dar altii nu, pentru ca printre noi se aflau si câtiva orfani, dar nu se facea nici o diferenta de educatie sau cei fara parinti sa fie într-un fel separati. Nu, toti erau unul si unul eram toti. În afara de disciplina de rigoare la masa si fata de cei în vârsta, carora trebuia sa le raspundem reverentios când eram întrebati, ridicându-ne în picioare si spunând BUNA ZIUA educatoarei. Pe atunci copiii nu stateau pe jos cum vad astazi în garderiile canadiene si nu numai. Aveam jucarii inventate de noi, concepute din plastilina, hârtie creponata, faceam împletituri din hârtie colorata si sfoara, cosulete, covorase, desenam, fiecare dupa imaginatia lui sau dupa anumite tablouri, flori, legume etc., nu debordau dulapurile de jucarii gata confectionate, cum exista astazi în garderii, încât copiii nu mai au la un moment dat, nici o placere sa se joace, doar sa le strice. Aveam ca jucarii numai papusi si mobile mici adecvate lor.

Ca un fel de ora de gospodarie, ni se aduceau legume de tot felul, explicându-ne unde si cum cresc, le taiam ca sa vedem ce contin, le descriam, fiecare dupa intuitia lui, le gustam.
Printre toate aceste „studii serioase”, aveam desigur perioade de joc cu mingea, dansuri nationale, cântece pentru copii, Imnul Regal, Rugaciunea Tatal nostru la intrarea în clasa era nelipsita, toti o spuneam, fara nici o deosebire de religie, cum am scris mai înainte; eram o tara în care credinta si respectul fata de Biserica facea parte din prima faza a educatiei copilului.
Ceea ce ne atragea si ne placea cel mai mult la gradinita era când ne jucam „de-a mirele si mireasa”, „de-a botezul” – ne îmbracau în costume improvizate si ni se dadeau explicatiile necesare de ce simbolizeaza fiecare din aceste acte normale si umane, bineînteles neintrându-se în amanunte de procreatie etc., asa cum în prezent în garderiile canadiene si nu numai, copiii din frageda copilarie sunt „instruiti” în conceperea copilului si alte „minuni”, ba exista si carti specializate în domeniu. Ridicol si anormal, ca un copil de vârsta frageda sa fie initiat în lucruri pe care au tot timpul sa le învete la adolescenta. Dar cum traim secolul „vitezei” în toate domeniile, copiii îsi pierd anii cei mai pretiosi si frumosi din viata – COPILARIA – fiind initiati în directii care le depasesc mult imaginatia, motiv pentru care în prezent, din frageda copilarie, la vârsta de 6-7 ani COPILUL NU MAI ESTE COPIL, iar rezultatele le vedem si auzim zilnic, rezultate tragice de incest, pedofilie, prostitutie, drog, chiar de la vârsta de 7 ani.

În copilaria generatiei mele ni se citeau Basme pentru copii, dar îmi amintesc în mod cu totul special de scriitoarea SARINA CASVAN, care editase carti în volume de „lux”, cu imagini frumos colorate, scriitoare pe care de fapt am cunoscut-o si personal la domiciliul ei din Str. Maria Rosetti, când i-am luat un interview în anul 1972, pe când avea vârsta de 80 de ani… ramânând profund impresionata ca mi-am adus aminte de ea. O femeie extraordinar de cultivata, cu o tinuta demna de o regina, care traise în tinerete multi ani la Paris, prietena foarte buna cu Contesa Anna de Noailles, nascuta Brâncoveanu (1876-1933), ca sa nu mai vorbesc de biblioteca valoroasa si imensa pe care o detinea…

– Pe scurt si cu amintirile personale, am încercat sa relatez o prima faza a vietii unei copilarii normale, în care copilul era copil, nu participa la discutiile parintilor si a celor mai mari ca ei, iar când erau invitati mai multi sau petreceri pentru „oamenii mari”, copiii nu aveau ce cauta în mijlocul lor, luau masa separat si culcarea era la orele 9 – no comment. Era suficient ca tatal sau mama sa faca un simplu semn, iar copilul sa se retraga fara mofturi în camera lui.

– Noile conceptii ale „educatorilor moderni”, sustin si propaga conceptia lor actuala asupra cresterii si educarii copiilor, în totala contradictie cu trecutul, argumentând ca „este mult mai bine ca un copil sa cunoasca TOTUL din frageda copilarie, decât sa intre în viata insuficient pregatiti”. Pedagogii cu alte vederi si alta „scoala a vietii”, sa zicem depasita, sustin ca daca copilul stie prea multe din prima copilarie, când ajung adolescenti, sunt deja „plictisiti de viata”, stiind prea multe.

Parerea mea este sa nu „sarim peste cal” sau sa devenim „extremisti”. Cea mai buna solutie cred ca ar fi sa alegem o cale de mijloc, sa ne readaptam si noi, cei vârstnici, mersului timpurilor, dar cu mare prudenta si constiinciozitate parentala, afirmând aceasta din propria-mi experienta, de felul cum am crescut, împreuna cu parintii mei, pe fiul meu, iar în continuare aici, într-o lume necunoscuta pe nepotul meu, pâna la vârsta de 4 ani, când în mod normal trebuia sa intre în viata comunitatii, la garderie. Am stiut sa dozez si sa nu sar peste anumite etape ale vârstelor si ma autolaud, ca nu am dat gres cu nici unul dintre ei, astazi fiind foarte mândra de aportul moral si educational pe care, datorita învatamintelor din trecut, am stiut sa le aplic generatiei care ma va urma. Aceasta am realizat însa datorita suportului moral si al norei mele, de origine canadiana-franco-engleza, care m-a asigurat si sustinut în preceptele mele de viata si educatie. La început am fost reticenta, vorbesc de anul 1988 când s-a nascut nepotul meu, ca sa-mi iau raspunderea unei educatii, întrucât educatia mea si a fiului meu, au fost mult deosebite fata de cea canadiana. Dar, nora mea, m-a încurajat si mi-a dat „feu vert”, spunându-mi „sa-l educ pe nepot, asa cum l-am educat si pe fiul meu”. Este drept, nepotul meu are 19 ani si sunt mândra de el din toate punctele de vedere. Educatia lui însa nu mi se datoreaza în exclusivitate, ci bineînteles primordial parintilor si a colaborarii sustinute si fructoase dintre parinti si bunici, la care fara îndoiala se adauga si Garderia, apoi Scoala secundara, în prezent Colegiul, urmând apoi Universitatea, dar baza solida a fost construita de la venirea lui pe lume.
Acum ramâne sa vedem cum va fi contactul cu societatea ce-l va înconjura în momentul când va deveni total independent, sperând ca va reusi sa faca deosebirea între BINE si RAU si ca Societatea cosmopolita în care traieste, cu mentalitati si comportamente uneori dezagreabile, nu va reusi sa-i schimbe principiile de viata si educatie în care a fost crescut.
Traim în societatea secolului XXI, în care oamenii se bazeaza mai mult pe performante fizice, tehnice, fictiune, îmbogatiri, acumulari de averi, publicitate incitanta spre factori negativi etc., neglijându-se partea sociala, educationala, morala, care de fapt acestea ar trebui sa formeze NUCLEUL UNEI SOCIETATI NORMALE, CU OAMENI NORMALI, care sa poata înainta, asigurând VIITORUL UMANITATII.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
34.226.234.20