Nu de puţine ori în contactele mele directe cu clienţi români remarc o anume nemulţumire, o frustrare şi o critică la adresa Americii.
Înţeleg greutăţile trecerii de la o ţară balcanică la una occidentală ori la continentul nord american, la treptele adaptării.
Un anume tip de macho-ism se întâlneşte la imigranţii din Bulgaria, Serbia, Turcia, Orientul Mijlociu şi chiar din România. Viaţa lor se reduce la băncile din faţa casei natale cu discuţii inutile, prelungite la nesfârşit în fumul cafelei, al aburului alcolului, la consumarea timpului în taclale.
Refuzul integrării în noua lume, provocată de nedeprinderea limbii străine, de rigorile religioase şi mai ales de o rea voinţă creează conflictul inevitabil dintre localnici şi imigranţi.
Deunăzi un confrate român într-o discuţie cu o doamnă, plecată şi ea din România, îşi vărsa năduful pe americani. Îi consideră rasişti, neprietenoşi, ostili.
Românaşul nostru a plecat bine merci dintr-un sat dobrogean unde în mod sigur nu avea apă curentă şi toaleta era în grădină. A ajuns printr-un contract de munca, între timp şi-a adus soţia şi copilul aici. Câştigă mult mai bine decât acasă. Se declară nemulţumit, supărat pe viaţă, pe întreg continetul american, deoarece nu se află pe bunul plac al Domniei sale.
Încerc să-i explic că migraţia muncii, căci în cazul lui nu e vorba de o fugă din ţară pe motive politice, a adus şi în România marginalizarea, acceptarea greoaie a moldovenilor ori a oltenilor în centrele industrializate din Transilvania.
Atât eu cât şi prietena mea i-am ascultat văicărelile, dezaprobarea faţă americani până la o limita. Doamna, căsătorită cu un american, fugită din România de peste trei decenii din comunism, îi replică că, dacă nu-i place, să se întoarcă în satul său natal.
Diferenţele culturale, obiceiurile lumii noi, intrarea în clişeul unui alt ritm nu sunt uşor de digerat.
Spre deosebire de Europa, în America şi în Canada se acordă dreptul la munca, cetăţenia după 3 până la 5 ani.
Şansa tine de tenacitatea imigrantului, de lupta cu sine însuşi şi cu ceilalţi din jurul său. Nu există decât calea urcuşului de munte pietros. Dacă ministerele imigraţiei au înlesnit acceptarea a mii de români, împământenirea lor, e şi de datoria noastră să respectăm legile, ordinea şi viaţa pe care noi ne-am ales-o deliberat.
Îmi place când prezenţa noastră se face simţită tocmai prin succes, când mulţi români îşi câştigă reputaţia de cadre bine pregătite, când uită de automobilul Dacia şi de drumurile cu hârtoape, de corupţie, de hoţii de buzunare din Gara de Nord. De la spălatul vaselor la munci nevisate, la câştiguri substanţiale se parcurge un drum lung.
Înţeleg că nu toţi localnicii pot fi prietenii noştri, mai ales când de la singură valiză la intrarea în Americă ajungem la un trăi mai bun, ajungem să putem trimite celor dragi de acasă câţiva dolari şi multe altele.
Faptul ca unii parasesc o zona mai saraca pentru a se stabili în alta mai dezvoltata, nu poate fi un motiv sa accepte sa fie umiliti.E chiar absurd.
Dar, datoria oricarui emigrant este sa se straduiasca sa se integreze si sa respecte regulile societatii în care vrea sa traiasca. Din pacate, sunt persoane care se lasa asimilate dar nu integrate. Nu se intereseaza de limba, cultura, istoria, civilizatia tarii respective, ci doar de ajutoarele sociale.
Am cunoscut recent o familie din Kosovo. Ei nu pot întelege de ce nu sunt iubiti de ceilalti de pe strada lor. Nu le pasa că îi deranjeaza pe cei din jur atunci când dau drumul la maxim la muzica albaneza – sau vorbesc în limba lor – de rasuna strada, îsi arunca mobila inutila pe fereastra în loc sa o scoata civilizat pe usa, nu îsi fac curat în fata casei, nepotii fac o galagie infernala pâna la miezul noptii, desi de mult ar trebui sa fie în pat, arunca la tomberonul destinat doar hârtiei tot felul de gunoaie, de la pantofi pâna la lemne…
Ei bine, nici cei din jurul lor nu se lasa mai prejos… Le taie cauciucul rotilor de la masina, le deseneaza pe usa svastica, îi fac porci sau dau telefoane anonime la politie.
Daca s-ar comporta civilizat s-ar evita astfel de neplaceri. Macar din recunostiinta fata de societatea care i-a ajutat sa-si creasca cei 6 copii ai lor.
Drumul integrarii nu este dificil. Depinde doar de tine daca vrei sa-l urmezi sau nu.
@Christina Vlad
> Drumul integrarii nu este dificil.
Vă înşelaţi. Este foarte dificil să-ţi schimbi comportarea când ai depăşit o anumită vârstă, să zicem 3-4 ani, mai ales dacă trăieşti în continuare într-un mediu (familial) care, în mod inevitabil, perpetuează comportamentul nedorit.
Este vorba aici de un conflict între diferite mentalităţi, culturi.
Ce se poate face este să li se explice acelor familii, cu calm şi răbdare, ce se aşteaptă de la ei şi ce se aşteaptă să NU facă, cel mai bine în scris, sub formă de check-list. În acest fel lucrurile sunt clare, imigranţii ştiu ce se aşteaptă de la ei, nu poate fi vorba de o neînţelegere, şi doar atunci aceştia pot fi ţinuţi responsabili de faptele lor.
Numai că moda ideologică prevalentă este că diferitele mentalităţi şi culturi sunt echivalente şi decă nu imigranţii trebuie să se adapteze, ci toţi ceilalţi să se acomodeze…
Alex, tocmai citeam despre discuţiile diferitelor partide suedeze în privinţa stimulării integrării străinilor care urmează să primească cetăţenia.
Mi-a atras atenţia un comentariu. Anume, atunci cînd se înaintează o propunere de bun simţ, bine intenţionată (de ex urmarea unui curs de limbă sau cunoştinţe practice despre societatea suedeză) aceasta se impotmoleste în dezbaterea dacă are sau nu caracter rasist.
As vrea sa mai adaug ca emigrantul (ma includ si pe mine bineinteles) se confrunta cu un paradox care de multe ori il impinge intr-un cerc vicios. El paraseste o societata tocmai pentru ca aceasta nu a atins pragul de civilizatie care sa-i permita sa-i ofere un nivel acceptabil de bunastare (masurata prin mai multi parametri, nu numai paralele din buzunar). Alege o alta despre care stie ca e capabila sa livreze bunastare si care e de presupus ca depaseste un prag al civilizatiei.
In acelasi timp, mai mult sau mai putin constient, vine in bagaj cu vectorii care impiedica societatea din care a plecat sa realizeze tocmai nivelul pe care el si-l doreste. Vine in noua societate setat cu un mecanism antagonist care nu il constientizeaza. Peste acest efect, care insa sta la baza, se vor suprapune si alte efecte care nu-i pot fi atribuite lui, de exemplu o atitudine de rezerva fata de el a noii societati.
Imigrantul va mai percepe insa si elemente de fapt neutre din specificul cultural al gazdelor ca pe dovezi ale unei aversiuni deliberate. Problema este ca odata venit intr-o societate noua nu ai o vedere din helicopter asupra ei, ci te bazezi doar pe informatia din vecinatate. Ori aceasta poate fi cit se poate de diferita fata de „medie”. Refuzul de a invata limba, de a urmari stirile din tara respectiva, privirea intoarsa inapoi catre teritoriul parasit pe care acum il idealizeaza, ingreuneaza o actualizare de importanta vitala a modelului noii lumi inconjuratoare.
Cu alte cuvinte, dupa parerea mea, trebuie sa-ti abordezi identitatea cu „sare si piper” altfel rezultatul demersului produce multe probleme, blocaje, suferinta in care ii tragi si pe cei din jurul tau. Pentru asta e necesara obisnuinta introspectiei, timp de a fi cu tine insuti, de a scana mediul dupa informatie etc si totul in timp ce trebuie sa-ti „pilotezi vehiculul” fara clipa de ragaz.