caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

Eşecul edulcorat al Partidului Socialist Francez şi al stângii în general.

de (18-6-2007)

După avortul prezidenţialelor, socialiştii – PS fiind primul partid de opoziţie în Franţa – au bâjbâit în căutarea unui ţap ispăşitor, nu fără o oarecare precauţiune, pentru a evita o înfrângere de proporţii în cazul legislativelor. Şi-atunci, nu tocmai inspiraţi, s-au gândit s-arunce culpa pe jurnalişti şi pe sondaje care, după ei, ar fi influenţat electoratul. Ségolene Royal, „majoritara” imaginară, cu acelaşi surâs de velur, s-a hazardat să-l citeze pe tătucu’ Mitterand, şi el la rândul lui, mai tot timpul în dificultate cu presa: „Jurnalismul este impunitate – i-ar fi zis defunctul preşedinte – Când un om politic vorbeşte sau face prostii, este, în general, sancţionat fără milă de sufrajul universal; în timp ce editorialistul îşi poate etala prostiile de-al lungul anilor, fără teama de a fi sancţionat de cititori.”
Nu se poate nega nici faptul că unii jurnalişti depăşesc, uneori, normele deontologice ale profesiei, erijându-se în ghizi politici şi, implicit, parvenind la manipularea masei celor slabi de înger… E drept însă că rolul jurnalistului integru nu-i întotdeauna confortabil, mai cu seamă când e vorba să denunţe erorile sau inepţiile celor ce ne guvernează. A rămas de pomină izbucnirea în râs (de satisfacţie) a lui Bill Clinton, când, la o conferinţă de presă în USA, Eltin, invitat al Casei Albe, a tratat jurnaliştii de cauze ale tuturor neînţelegerilor planetare…

În pofida unui absenţionism important privind runda a doua a legislativelor, „tăvălugul” bleu al UMP-ului (Uniunea pentru o Mişcare Populară) nu a vătămat prea dureros prestigiul stângii socialiste, aşa cum predicau unele sondaje. Nu încape îndoială că semnele de atonie deveniseră sesizabile la socialişti de o bună bucată de vreme, mai ales în timpul campaniei prezidenţiale, când Ségolene Royal, n-a izbutit să-şi pledeze îndeajuns programul politic, limitându-se la generalităţi populiste. Paradoxal însă, guvernul lui François Fillon le-a venit în ajutor, fără voie, oferindu-le un argument propagandistic eficace: proiectul unui TVA social, indispensabil în situaţia economică actuală a Franţei, dar resimţit impopular din start. Singurul obiectiv al acestei reflecţii era căutarea unui mod de finanţare a protecţiei sociale, grav deficitare în ultimele decenii. Fără a-i explica conţinutul propriu-zis, PS-ul a făcut din el argumentul principal de campanie, prezentându-l ca pe un spectru al pauperizării omului de rând. Susceptibilitatea faţă de acest subiect de interes general, a dus, cert, la o formă de rezistenţă, de anti fiscalitate, în rândul populaţie care a crezut util să încurajeze opoziţia, oferindu-i un surplus de voturi. În felul acesta stânga a invalidat oarecum pronosticurile, ajungând la peste 200 de deputaţi, iar majoritatea prezidenţială nu departe de 350, o justă proporţie în vederea practicii echitabile a democraţiei.
Ceea ce ar trebui să înţeleagă stânga în momentul de faţă, este că, pentru a deveni o forţă activă şi constructivă, ideologia nu mai poate constitui un panaceu şi nici declaraţiile de intenţie. Superioritatea dreptei actuale se datorează tocmai pragmatismului şi renunţării la propagandă ideologică. Eficacitatea nu este o noţiune de dreapta, iar dreapta nu este tabăra „răilor”. Dispreţul socialiştilor faţă de liberalism, confirmă existenţa unei ideologii brute. Vremea utopiilor de tip comunist, unde toată lumea are aceleaşi drepturi, dar numai o parte îndatoriri, este consumată. Teoriile permit cunoaşterea multor lucruri, chiar dacă numai o mică parte sunt aplicabile. În practica totul poate funcţiona, fără să ştim prea bine de ce.
Dacă socialiştii nu vor să rămână în opoziţie pentru următorul sfert de secol, trebuie să recunoască deschis deruta în care se găsesc şi să-şi asume consecinţele. Refuzul dezbaterilor de fond, incapacitatea de a percepe schimbările lumii, cramponarea de obiective depăşite, menţinerea ritualelor de partid, devenite anacronice, absenţa unui program prezidenţial clar şi ancorat în modernitate, toate astea nu fac decât să le garanteze continuarea eşecurilor.
Francezii n-au nimic împotriva alternanţei, din moment ce opoziţia de stânga îşi recunoaşte erorile, reluându-şi rolul de avangardă şi, mai cu seamă, capacitatea de a decripta lumea, injustiţiile şi potenţialul ei.
Atât Nicolas Sarkozy, cât şi primul ministru François Fillon, s-au angajat să respecte opoziţia şi electoratul ei în sensul unei deschideri şi a unirii eforturilor necesare prosperităţii: „Le-am spus electorilor care n-au votat pentru candidaţii majorităţii prezidenţiale că speranţa lor dezamăgită ne obligă, aşa cum ne obligă imensa aşteptare a celor ce ne-au acordat încrederea, a declarat Primul ministru, într-o alocuţie la Matignon. Nu există o populaţie de dreapta contra uneia de stânga. Există un singur popor, poporul francez, ale cărui sensibilităţi diferite trebuiesc respectate”.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Mircea Ivanescu for The Nobel Prize, de Dan Danila

Mircea Ivănescu for the Nobel prize Fac parte dintr-un club mai vechi, pe cât de exclusivist, pe atât de puternic...

Închide
34.236.191.0