caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Iluzia înfrântă a timpului… (I)

de (24-2-2013)

 
Totul a început pe pământ spaniol, dragoste din copilărie a Magdei. N-a ştiut niciodată cum, şi în ce fel, a început să iubească acel pământ. Poate că la începuturile conştiinţei ei că există, atunci când mama o sufoca, răsfăţând-o ca pe scumpul odor al vieţii ei. O ferea de cea mai uşoaară adiere a toamnei, iar primăvara, îşi amintea acum cu certitudine, când pe străzile oraşului ei moldovean începeau a se aduna, pe lângă rigolă, grămezile de zăpadă înnegrită, ea trebuia să meargă la şcoală cu cojocel şi cuşmă de blană, ca să nu mai facă „o sinuzită după alta”, aşa cum făcea ierni de-a rândul. Când s-a făcut ceva mai mare, Magda îndesa cuşma aceea imposibilă, uşanca, vorbă statornicită de vecinii de peste Prut, în servietă, boţind coperţile şi filele caietelor, de îndată ce ieşea din curtea mare împrejmuită de blocurile cu câte două etaje unul, de îndată ce scăpa din raza privirilor necruţătoare ale mamei! Şi nu răcea niciodată!

Până la urmă, mama avea dreptate: iarnă după iarnă, săptămâni de-a rândul, Magda vedea doar prin fereastră troienele din curtea uriaşă, cu prichiciurile din afară ale ferestrelor împodobite cu horbote de zăpadă, ca şi tufişurile din grădina dinspre stradă, cu crengile subţiri care se dezlănţuiau la începutul verii într-o izbucnire de flori albe, în bucheţele mărunte, iar iarna, se dantelau cu zăpada aninată de aceleaşi crengi subţiri, dezgolite de frunze. Zile după zile, când nu zăbovea peste versurile Magdei Isanos, ale „duducăi Otilia” şi ale une stranii poete, numită Doina Sălăjan, despre care nici nu bănuia ce avea să însemne, peste ani, poezia pe care o furase cu mintea şi care începea prin „Cum să te iau”, Magda pândea, la singurul program de radio de pe-atunci, emisiunea pe nume „Din muzica popoarelor”. Limba cântată, a ruşilor, cu moliciunile ei desprinse parcă din amurgurile verii, o purtau „Serile lângă Moscova”, ori îi oglindeau privirile în adâncurile cu inflexiuni din îndepărtata taiga orientală, ale „Ochilor neobişnuiţi”. Dar cel mai mult şi mai mult iubea Magda melodiile acelea însoţite de acorduri fierbinţi de chitară, fără să le priceapă vorbele. Doar după mulţi, mai mulţi ani, avea să priceapă că de fapt, ceea ce crezuse ea drept cuvinte la fel de fierbinţi care să fi oglindit primii ei colţi ai iubirii, erau în realitate ale unor nu ştia ce chemări… la revoluţia întru victoria celor obidiţi! Dar până atunci, mai trebuia să treacă ceva dulce-amar de vreme!

În vremea liceului, se împrietenise cu Alma Strătilescu, o fată din fosta-actuala aristocraţie românească. Magda, crescută cu mâna de fier a mamei, copilă întârziată, pe care doar buna ei Domnica, fata de la ţară cu care crescuse de mică, o învăţase cam cum stă povestea cu bebeluşii şi cu barza, fiindcă nu era chip de vorbit despre asta cu mama, privea cu ochi uimiţi şi asculta încremenită povestirile Almei, cu o furtunoasă iubire de pe la vreo 16 ani, zbuciumată şi dureroasă, după care începuse să descopere cum se face dragoste fără dragoste! Şi ceea ce o îngheţa mai mult şi mai mult pe Magda, era felul în care doamna Roxana, mama Almei, privea cu atâta firesc şi înţelegere firea răzvrătită, cu sufletul plin de amărăciunea candorii strivite a fiicei. Ea, Magda, încă mai credea că mama ar alunga-o din casă, în cel mai bun caz, şi ar ucide-o, în cel mai rău, de-ar fi cutezat să facă cel mai mic pas „greşit-criminal” din cele cu care era deprinsă Alma.

Cu băieţii, Alma cea rece, căreia gheaţa din suflet i se reflecta în strălucirea unei săbatice inteligenţe, nu avea niciodată probleme… de suflet! Sufletul ei rămăsese undeva, departe, în coruptul Bucureşti, unde aristocraţia-roşie-fabricată de care aparţineau părinţii lui Bogdan, îl opriseră să iubească „fata moşierilor-scăpătaţi -provinciali” din Iaşii care n-au însemnat pentru ei, niciodată, nimic mai mult.

Multe scandaluri şi chiar câte-o palmă, aşa, cu toate că era „destul de mare, dar fără minte”, îndurase Magda de la mama, exasperată de prietenia tot mai strânsă cu Alma şi de dragostea pe care fiica i-o purta doamnei Roxana, suspinând adesea că „de ce n-a avut şi ea norocul cu o astfel de mamă”, fără să ia seama la împunsătura pe care-o strecura în sufletul propriei mame, care în cele din urmă, s-a dat învinsă în încercarea de a-şi feri fata de „influenţa nefastă, devastatoare”, a mamei şi fiicei Strătilescu. Tot ce mai izbutise Lea, mama grijulie a Magdei, femeie fără prea multă şcoală, nevastă devotată a profesorului Marmor, era să-şi crească fata „cu franceză şi pian”, după canoanele educaţiei din acea vreme. De pian, Magda a avut norocul să se elibereze, când pe la 13 ani, după un ucaz de la stăpânire, au dat-o afară din şcoala de muzică, unde nu mai era loc decât pentru copiii „cu origine sănătoasă”, adică odrasle ale muncitorilor din fabrici şi uzine şi ale ţărănimii muncitoare. Mama era de-a dreptul disperată, Magda – fericită, simţindu-se eliberată de o povară nedorită, străină de sufletul ei, nesupus la disciplina chinuitoarelor ore de exerciţiu!

Fără ştirea mamei, de franceză a apropiat-o doamna Roxana, care i-a pus în mână cărţile acelea stranii ale poetului „Florilor răului” şi-ale „cerului jos şi greu”, contemplat printre gratiile lucarnei de temniţă, dar şi ale „Boemei mele”, ale tinerei „pisici negre rebele”, care „şi-a pierdut viaţa din delicateţe” şi care a ştiut să coloreze „Vocalele” în toate culorile amărăciunii şi-ale păcatului. Poeme pe care mintea Magdei le absorbea fără nici un efort.

Totuşi, n-a putut descoperi dragostea aşa cum o făcuse Alma. Cu o primă iubire, Magda s-a şi măritat, după rânduială, şi s-a pomenit cu sufletul răsucit dintr-o temniţă în alta, sau zburătăcită dintr-una în alta, cea a mamei şi cea a lui Peter, care s-a dovedit neputincios faţă de firea recalcitrantă a adolescentei care s-a pomenit femeie, fără nici un fel de preambul al iubirii. Mai mult de câteva luni, n-a rezistat Peter în universul existenţei sălbaticei Magda, de unde-a fost alungat fără explicite regrete, cu toate văicărelile mamei cum că „ce va zice lumea”! „Dulce şi neted e numele nostru”, îi spunea Magda profesorului Daniel Marmor, omul cu care avea marele noroc să-i fie tată, fiindcă cineva trebuia s-o înţeleagă şi pe ea pe lumea asta! Cine a-ncurajat-o să-şi rupă viaţa de-a lui Peter, atunci când văzuse că de fapt, intrase într-o lume prea mică şi prea cuminte pentru ea, în care nu putea să-şi afle locul? Tata! După îndelungate evadări prin vreo cârciumă din Păcurari, cu câte-o ţuică mică, băută în neagră clandestinitate şi ferită de vigilentele priviri ale nevestei, profesorul Marmor i-a dat fiicei binecuvântarea să fugă de unde simte că nu-i mai este locul, smulgându-se de bărbatul-de-abia-bărbat cu care avusese dorinţa mai puternică decât ea, de a-şi lega viaţa, pentru o bucată de vreme pe care profesorul o considera „prea mult şi-atât”. După alţi câţiva ani, după o dragoste pustiitoare, de care ani de-a rândul nu s-a putut rupe, şi-n faţa căreia mama s-a pus de-a curmezişul, de-a lungul şi de-a latul, fiindcă nu putea intra în familia Marmor un băiat de altă credinţă, Magda a ştiut că venise vremea să-şi ia revanşa.

Pe Gabriel, omul cu ochii cei mai trişti din lume, l-a cunoscut într-o dimineaţă de iarnă care făcuse tocmai atunci o… criză de primăvară. În răstimul acela, Magda îşi savura câteva săptămâni de libertate, fiindcă mama plecase la nişte neamuri de peste hotare. Era după o noapte însoţită de câteva din marile ei iubiri, Robert Jordan, acel „inglés” nimerit în inima războiului civil spaniol, alături de Maria, copila pe care „el inglés” o face să se descopere femeie şi de fascinanta Pilar, înăsprită în luptă, dar care în existenţa ei a descoperit ceea ce altele trăiesc o viaţă şi nu ştiu că se poate, adică să te prinzi într-o dragoste atât de intensă, poate doar una, dar cu care să simţi, când te iubeşti într-o supremă împlinire, „cum se topeşte pământul”. Magda ieşise din casă la ora de dinaintea zorilor, când un palid fuior de lumină face să pălească licărul felinarelor. Mergea prin zăpada apoasă, sorbind aerul rece al nopţii alungate cu greu de ziuă, fără să fie deloc convinsă că va ajunge la prima oră a cursului de istorie a limbii franceze, dacă tot a decis că n-are rost să mai meargă la culcare, până când vine vremea să plece la facultate. A intrat în barul de zi, de-abia deschis, şi i-a cerut tinerei bărmăniţe Ursula o cafea– dinamită, cum numai ea ştia să facă! A observat chiar de la intrare, încă o prezenţă, la o masă mai îndepărtată, dar n-a găsit cu cale să arunce nici măcar o privire. A scos foile de hârtie pe care nu avea de gând să le folosească pentru cursul acela nenorocit şi pe una din ele, a început să schiţeze câteva versuri. N-a observat prezenţa care i-a trecut pe lângă masă, cerându-i din mers Ursulei încă o cafea tare, dar i-a simţit privirile, furişate pe foile ei. A ridicat ochii şi atunci, a văzut ceea ce avea să o lege pentru ani îndelungaţi de fiinţa lui Gabriel: ochii cei mai trişti din lume. Ca surprinsă asupra unei fapte urâte, prezenţa s-a îndepărtat. Magda şi-a văzut de poezia ei, electrizată de tristeţea ochilor surprinşi într-o frântură de clipă. După un timp, văzu o mână aruncându-i pe masă o altă foaie, cu portative muzicale, de astă dată. Cu patru versuri, şi data acelei zile de ianuarie. Ultimul vers – „năpraznica, plăpânda mea lumină”.

Anii îndelungaţi în care cei doi poeţi s-au iubit sălbatec, încrâncenat, într-o existenţă izolată într-o lume ostilă, încovoiată sub necazurile acelor „raze strălucitoare” ale socialismului din cel de-al şaptelea deceniu al bătrânului secol trecut, într-o dragoste pustiitoare, a unui nu-pot-nici-cu-tine-nici-fără-tine, până când împotrivirea mamei Lea a fost mai tare. După vreo câţiva ani, când Gabriel a părăsit oraşul, cu veşnicile sale nelinişti şi doruri de altceva, Magda a socotit că venise timpul să încheie povestea, al cărui final se îndârjea să-l scrie Lea Marmor.

S-a măritat cu frumosul Sorin, mai mult ca să-i arate mamei că până la urmă, face ce vrea cu viaţa ei, fie şi cu un bărbat… de altă credinţă, fără ca ea, mama, să mai aibă vreo putere ca s-o oprească! Şi de astă-dată, dreptate a avut mama! După ce s-a văzut înşelat în aşteptările de a pătrunde într-o lume aparent inaccesibilă, ca ginere al profesorului Marmor, Sorin a plecat fără regrete, nici după Magda, nici după Ionuţ, copilul de doi ani care avea să crească doar cu vaga amintire a unui tată de care nu s-a mai putut apropia de-atunci niciodată.

De astă-dată, era departe şi Alma, care părăsise sufocanta Românie pentru o ţară în care libertatea răzbătea printre ceţurile şi ploile reci de care i se leagă numele. Timp de vreo patru decenii, Magda a încercat s-o găsească, dar nu a avut cum.

Magda a mai rămas o bucată de vreme, fiindcă mai avea nişte treburi în România crezută încă iubita ţară natală. Mai avea o răfuială cu chingile în care o ţinuse mama, până şi în a-i alege meseria. Cu Ionuţ de gât, Magda a luat-o de la capătul de la care se mai putea lua, şi a mai învăţat cinci ani, dar ceea ce-şi dorea ea, în încercările de-a pricepe rostul şi sensul existenţei ei de fiinţă-aruncată-în lume.

Doar până acolo a ajuns însă credinţa ei că aparţinea de locurile acelea, că târgul Ieşilor era habitatul ei firesc, pe care n-ar fi vrut cu nici un chip să-l părăsească. Dar lumea din jurul ei se făcea tot mai aspră, mai duşmănoasă, pe măsură ce viaţa devenea tot mai grea. La fiecare pas, i se arunca în faţă că ea este „o venetică” ai cărei moşi-strămoşi aveau slabe şi firave rădăcini în pământul acela, dacă le-ar fi avut chiar, că ea va rămâne – cât va mai fi acolo – străina neprimită printre oamenii pe care îi crezuse ai ei. „Dragoste cu sila nu se poate”, i-a spus atunci profesorul Marmor, iar Magda ştia că nu-i va putea uita niciodată fericirea de pe chipul pe care bătrâneţea aşternea valuri-valuri de bunătate şi înţelepciune.

În tot acest răstimp, femeia înăsprită de viaţă – sau cum credea ea că este, a încercat să dea de urmele Almei, dar fără să fi izbutit într-un chip sau altul. După ce a ajuns în ţara în care credea că va fi, ca-n cântecul uluitorului şi fără moarte Aznavour, „mizeria mai puţin penibilă la soare”, Magda a simţit cât de duri pot fi pumnii unei lumi prin care trebuia să navigheze singură, ocrotindu-şi puiul, dar şi crescându-l după chipul şi asemănarea ei: sălbatic, îndrăgostit o dată la o jumătate de an de câte-o fetişcană cu sângele fierbinte al sabrelor, urmându-şi drumul fără să întrebe pe nimeni. Din nou, Magda a simţit că oamenii aceştia de-aici, prea ameninţaţi de pericole, prea ocupaţi să-şi aşeze avuţia, cât mai multă şi mai multă, îi răpesc realmente copilul: Ionuţ voia cât mai repede să aibă, cel puţin de la o distanţă „decentă” de ceilalţi, cât mai mult, şi încă, într-o stupidă competiţie a banului. Îşi râdea de mama care-şi făcea meseria cu o dragoste apropiată de patimă, poezia, ca şi încercarea de a schimba realitatea din jur cu singurele arme pe care ştia să le mânuiască: sfâşierea acestei realităţi cu gheare şi colţi, şi răstignirea ei în coloanele aşternute dinaintea gazetăriţei care devenise Magda, spre exasperarea fiului care-i spunea, când furios, când ironic până la sarcasm, că-şi împarte viaţa între maşina de scris, care mai târziu a lăsat ruşinată locul computerului şi cărţile care pentru el nu reprezentau decât o… datorie-obligaţie, şi casetele cu muzică-operă-balet, cumpărate cu tot ce-şi putea rupe de la gură, cu excepţia ţigărilor, mama asta mai- altfel-decât-toată-lumea, pentru care-l invidiau prietenii şi mai ales prietenele, dar care nu se pricepea, şi pace, să intre în rând cu această lume, pe care o detesta şi care o refuza la rându-i. Ani de însingurare, până când şi-a văzut puiul devenit om şi bărbat la casa lui, cu nevastă şi copii, care la rândul lor se minunau de bunica-mai-altfel-decât-toţi-ceilalţi-din-jur.

Ani de-a rândul încrâncenată, înrăită în singurătate, primul nepot s-a mirat peste măsură că atunci când toţi prietenii lui au bunică şi bunic care trăiau împreună de atâta amar de ani, bunica lui… de-abia se mărită! Cu o fiinţă la fel de ciudată ca şi ea, care scrie poezii şi care a fost actor în tinereţe, Oşri. Cumplită ironie a numelui acestui însingurat, care o viaţă întreagă a trăit cu vocaţia suferinţei.

Împreună – de-abia mai mult de un deceniu. Atunci, Magda a descoperit o dragoste aşa cum nu mai întâlnise, o dragoste-care-ştie-de-ce, spre care doar toate şovăielile, erorile şi aproape toate capitolele scrise-încheiate-semnate de până atunci ştiu să conducă. Din nou, şi-a amintit de bătrâna partizană Pilar, pe care i se părea că o aude, într-un soi de jumate-vis-jumate-veghe, în toţi anii de viaţă trăită împreună cu Oşri şi care părea să-i spună că, pentru cine ştie să aştepte, până la urmă tot se topeşte pământul… Deprins, ca şi Magda, să-şi ardă viaţa de la cele două capete deodată, Oşri s-a văzut în cele din urmă răpus de o biologie necruţătoare, crudă şi impersonală. După vreun an în care a încercat revolta-uimirea-teama-de-marele-pas-către-dincolo, ascunsă cu străşnicie, până şi de el însuşi, Oşri s-a strămutat în lumea umbrelor, lăsând-o pe Magda într-o zguduire nemaicunoscută până atunci, dureroasă răsucire a unui moment autentic trăit fără ea de omul aşteptat o viaţă şi păstrat pentru un timp scurt, poate pentru ei, ceilalţi, dar trăit de ei doi până la incandescenţa ultimă a adevărului.

Pentru Magda, nici singurătatea nu mai era ce fusese odată… Mai trecea o lună, şi încă una, şi durerea, în loc să mai adoarmă, creştea tot mai ascuţită, paralizându-i şi voinţa, şi gândirea şi prefăcându-i sufletul într-un bulgăre de nisip ud, tot mai tare şi mai tare, precum moviliţa de nisip de la malul mării, din copilărie, închipuită ca un castel şi bătătucită puternic cu palmele fetiţei de-atunci.

Pe neaşteptate, printre aceste valuri reci şi tăioase ale durerii, se contura un chip pe care ani de-a rândul, se tot străduia să-l uite. Prima ei încercare nereuşită de a fi femeie, ca toate celelalte, în încercarea de a se dărui aşa cum doar citise şi auzise de la buna ei Domnica. N-a fost cu putinţă. Peter îşi mistuia iubirea pe care simţea că începe s-o piardă, încrâncenat să supună sălbăticiunea care i se cuibărise obsedant în suflet şi-n simţurile învolburate, la care ea, Magda, nu ştia cum să răspundă, şi asta-l întârâta până la brutalitate. După câteva luni, Magda l-a alungat, iar el s-a aruncat, cu sufletul frânt, într-o altă iubire. Magda, după ce şi-a savurat libertatea, după ce a învăţat să iubească la fel ca o femeie, mândră şi liberă, n-a izbutit totuşi să-l uite pe cel care-i sfărâmase candoarea şi-i împrăştiase până şi ultimele drojdii ale încrederii în sine, zdrobită cu obstinaţie de cele mai bune intenţii ale iubitoarei Lea, care spera în felul acesta să-i forjeze ambiţia spre o perpetuă autodepăşire. N-a izbutit decât s-o prefacă într-o sălbăticiune speriată şi veşnic nemulţumită şi dezamăgită de sine.

Şi cu toate astea, ura animalică pe care o nutrea faţă de Peter, pentru cumplita dezamăgire a legăturii lor, începută pe când Magda era doar o adolescentă, iar el un tânăr provincial burduşit de prejudecăţi şi norme, creştea parcă laolaltă cu fata devenită femeie şi care îşi vedea astfel maculate tocmai de imaginea lui, prezentă atunci când era mai puţin prevăzută şi dorită, sporindu-i ura şi neputinţa de a-l alunga, de a-l şterge din existenţa ei. N-a vorbit despre asta, decât cu Andrei, marele şi bunul ei prieten de-o viaţă, care-a crescut-o într-ale poeziei şi într-ale distanţării prudente de ei, ceilalţi, de turma înrobită legilor şi pravilelor făţărniciei care totuşi le făceau cu putinţă convieţuirea împreună, la căldura fiinţei colectiv-uniforme. Andrei a fost singurul care a avut curajul să-i spună ceea ce Magda intuise, dar refuza cu aceeaşi sălbăticie-platoşă a negării propriilor adevăruri ale sufletului, pe care ei, ceilalţi, le confundau cu cine ştie ce atavice instincte de conservare-supravieţuire, iar Magda îi invidiase nu o dată fiindcă nu ştia, nu putea şi nu înţelegea să fie la fel ca ei.

După plecarea lui Oşri, parcă pentru a-i zgândări rana adâncă, răsfirându-şi cu fiecare clipă săgeţile în tot ce era fiinţa ei martirizată de absenţă şi urlete ale tăcerii obsedante a singurătăţii, imaginea lui Peter i se insinua şerpeşte printre gânduri şi nu-i slujea la nimic încercarea s-o alunge cu singura armă ce-i mai rămăsese, o înjurătură groasă, rostită cu năduf, cu voce tare, îndârjită, în izolarea de mormânt a casei sale cât o cutie de chibrituri pe care o părăsea tot mai rar şi doar când era neapărată nevoie.

Ce-i drept, a încercat Magda să evadeze, o dată pe malurile Kineretului, unde a reîntâlnit chiar vreo câteva umbre din vremuri trecute, de care anii o îndepărtaseră la distanţe nemăsurate, altă dată s-a reîntors pentru câteva zile pe pământul care a văzut-o născându-se, acolo – alte depărtări de cei pe care-i mai simţise aproape de-a lungul anilor, alte dezamăgiri, alte însingurări printre ei, toţi ceilalţi.

De fiecare dată când revenea în micul ei cosmos, ca-ntr-un cântec ştiut pe dinafară, al franţuzoaicei cu pomeţii obraznici, care purta în ochi sclipirea înţelepciunii trăitului, „casa mea e un soare negru/ în creştetul capului meu/ acolo fac dragoste cu speranţa/şi cu sufletul poeţilor”, durerea o aştepta înlăuntru, ca un câine credincios care i se culcă la porţile sufletului.

Într-un târziu, Ionuţ, neliniştit de prăbuşirea ei, a conectat-o la o reţea de căutat oameni de-şi spun, cine ştie de ce, prieteni, şi-ţi pătrund înlăuntru – ori cred ei că pătrund, doar răstălmăcind biblicul „cere şi ţi se va da”, prietenia adică!

Pentru Magda, asta a însemnat însă şi regăsirea unei prietenii adevărate, câtuşi de puţin uitate. Zeci de ani, Magda tânjea după prezenţa Almei, după toate zguduirile prin care trecuse.

Nici pe Alma, cu toată puterea ei, viaţa n-a cruţat-o. Ea a găsit-o pe Magda. În câteva mesaje, au trasat o punte peste timp. Magda a redevenit… Poupette, surioara mai mică, tributară unei educaţii catolice stricte, a marii femei, spirit neâmblânzit, fără oprelişti, liber, care şi-a scris ironic „Memoriile unei fete cuminţi”, personaj real cu care se simţea identică Alma. Au decis să se vadă la Madrid, eterna iubire a Magdei. Când s-au revăzut, în îmbrăţişarea aceea, Magda ar fi putut jura că lacrimile străluceau, totuşi, în ochii Almei şi nu ai ei. În două săptămâni, cele două femei nu şi-au povestit, ci şi-au retrăit viaţa de până atunci. Alma rămăsese la fel de sălbatică aşa cum fusese odinioară. Singura dragoste statornică dispusă, ori în stare s-o dăruiască era doar pentru cei doi fii ai ei. Până şi în lumea plină de vraja profundă a culorilor, în muzee, rămăseseră aceleaşi: Simone şi Poupette. Alma căuta lucruri noi, de natură să-i stârnească imaginaţia şi gândirea, în timp ce Magda se bucura de revederea cu cele mai iubite şi visate pânze. Din nou, Alma purta înlăuntrul ei o iubire trăită doar câteva săptămâni pe an, la distanţă de un ocean întreg, cu o regăsire a unui om din trecut care, el da, nu izbutise s-o uite şi se pare că nici Alma în întregime! Puţin, în timp scurt şi intens, acesta părea să fie unicul principiu al acestei femei de excepţie, cu o libertate nealterată. Pentru Magda, trecutul părea să se repete, să revină, chemat, dar mai ales nechemat. Şi cu o acută, dureroasă cvasicertitudine a apropierii sfârşitului, după plecarea lui Oşri, pe care Alma încerca prudent să i-o mai spulbere, fără vreo speranţă de reuşită. O singură dată şi-a îngăduit, totuşi, să-i spună:

– Nu te mai comporta de parcă ţi-ai lua rămas bun de la toţi şi de la toate. Cu mine, să ştii că nu-ţi merge! Înainte de orice, ai să-ţi iei nepotul peferat şi ai să vii la mine, în primăvară. Nimic nu se sfârşeşte când vrei tu şi cum vrei tu!…

Continuare in urmatoarea editie

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.84.236.168