caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Pietrele de hotar ale vieţii mele” – mărturiile unui preot greco-catolic (partea a II-a)

de (21-3-2010)
Părintele greco-catolic Ioan Vasile BotizaPărintele greco-catolic Ioan Vasile Botiza

Preambul: L-am cunoscut pe părintele Ioan Vasile Botiza în 1992, odată cu angajarea mea la Studioul TVR Cluj. Pe vremea aceea principala mea atribuţie era traducerea în română şi subtitrarea emisiunilor maghiare, care aveau o tematică foarte variată. Cele mai dificile de tradus erau textele cu subiect religios. O cunoştinţă mi-a sugerat să apelez la preotul Ioan Vasile Botiza, profesor la Institutul Teologic Greco-Catolic, care cunoştea la perfecţie atât limba maghiară cât şi terminologia teologică, fie ea catolică sau protestantă.
Întâlnirea cu părintele Botiza a fost benefică nu numai pentru calitatea traducerilor din limba maghiară, ci şi pentru îmbogăţirea mea spirituală. Consultaţiile telefonice nu se rezumau la traducerea termenilor ci se transformau în adevărate lecţii de religie şi istorie. Părintele preda Vechiul Testament şi limbile ebraică, greacă şi latină şi publica lucrări teologice în revistele ecleziastice române şi maghiare. În 2005, la vârsta de 79 de ani, a publicat o carte esenţială pentru tinerii teologi: „Introducere în studiul Sfintei Scripturi”. Absolvise politehnica şi, până la pensionare, fusese cercetător la ICPIAF, un institut de cercetări pentru utilaje frigotehnice. Fiind o persoană optimistă şi erudită, nu-mi prea povestea despre lucruri triste. Am aflat întâmplător că în anii 1950 făcuse puşcărie pentru convingerile sale religioase si l-am rugat să-mi relateze despre cele trăite. Aşa s-a născut filmul portret întitulat „Pietrele de hotar ale vieţii mele”, care conţine crâmpeie din povestea vieţii părintelui Botiza, depănată cu detaşare şi chiar cu o urmă de umor, de un om înţelept, profund credincios şi nerăzbunător. Îmi propusesem să stau de vorbă pe îndelete cu părintele pentru a completa cele povestite atunci, dar sănătatea, din ce în ce mai şubredă, nu-i permite efortul unei discuţii mai lungi şi evocarea unor amintiri dureroase. Vă propun spre lectură transcrierea interviului din film, care conţine mărturii tulburătoare despre o epocă sinistră: comunismul.

Scopul Lagărului de la Canal: Schilodirea! Dacă nu fizică, atunci psihică!
Imaginaţi-vă că în bazinele artificiale în care cultivam orezul erau şi şerpi de apă, spre bucuria unor deţinuţi care îi apucau de gât, îi păleau în cap, îi jupuiau şi îi rupeau în bucăţi, după care îi mâncau. Îi ţineau în gură ca pe nişte muzicuţe. Pentru că şerpii jupuiţi şi curăţaţi de măruntaie
erau foarte hrănitori. Şi nu şerpii erau mâncarea cea mai ciudată, ci hoitul de câine, pe care îl jupuiau şi-l mâncau. Foamea te sileşte să faci şi aşa ceva ! Viaţa de lagăr mai avea un aspect inuman care mi s-a întipărit în memorie. Noaptea ne încuiau în barăci şi lumea nu se putea duce
la latrină. Când comandantul ne-a adus la cunoştinţă că vom fi încuiaţi după ce se dă stingerea, unul dintre deţinuţi a îndrăznit să întrebe ce se va întâmpla dacă cineva va avea nevoie să se ducă până afară pentru a-şi face nevoile ? Iar comandantul i-a răspuns: „De ce crezi că-ţi lăsăm gamela peste noapte ?”. Necazul era că dimineaţa, între momentul deşteptării şi cel al distribuirii hranei, nu erau decât 15 minute şi colegii mei, săracii, care nu se putuseră abţine şi-şi folosiseră gamela peste noapte, se înghesuiau să-şi spele gamelele la singura fântână aflată în centrul lagărului. să-şi spele gamelele. Atunci mi-am dat seama că acesta nu era un regulament oarecare, ci avea un scop precis: să anuleze şi cel mai elementar sentiment uman; să-i facă pe deţinuţi să-şi piardă ultimul dram de demnitate. Şi pentru că aveam timp destul să meditez asupra lucrurilor, am tras concluzia că întreaga viaţă de lagăr avea drept scop ca cei care au ajuns acolo şi întâmplător nu au murit sau nu au suferit accidente de muncă, nu au fost mutilaţi ca să devină inapţi de muncă, atunci să fie schilodiţi sufleteşte în aşa măsură încât să fie marcaţi pentru tot restul vieţii.
Dumnezeu m-a ajutat şi am fost printre cei 3% despre care se estimează că ar fi rămas cu mintea întreagă, printre cei care au rezistat terorii morale şi s-au întors cu o stare psihică relativ sănătoasă. Spun asta pentru că nu urăsc pe nimeni şi nu vreau să mă răzbun pe nimeni. Mi s-a părut firesc să sufăr pentru biserica mea şi să mă port normal atunci când, peste ani, mi-a fost dat să mă întâlnesc pe stradă cu unii dintre zbirii de la Canal. Unul dintre ei, care decăzuse rău de tot, devenise portarul unui garaj. Într-o seară am trecut pe lângă el şi a strigat după mine: ”Nu mă recunoşti_” iar eu i-am răspuns: „Ei, Perşa, meriţi să fii recunoscut ?!” Nu i-am dorit răul. Deşi el nu pierdea nici un prilej să ne dea un picior sau un pumn peste ceafă, aşa ca să ne fie viaţa mai interesantă.

Tripla existenţă a inginerului
După ispăşirea detenţiei am lucrat la fabrică, dar simţeam că eram capabil de mai mult. Am profitat de o perioadă mai relaxată, în anul 1966, când regulamentul Ministerului Învăţământului era mai permisiv cu privire la „antecedente”, şi m-am înscris la Politehnică. În 1972 am absolvit Facultatea de Mecanică şi, întrucât mintea îmi era încă destul de ageră deşi trecusem de 40 de ani, am absolvit-o cu media 10. După aceea am lucrat ca inginer, mai întâi la Uzina Tehnofrig, iar apoi la institutul de cercetări ICPIAF. Acolo după absolvirea unor cursuri speciale, răspundeam de redactarea dosarelor de invenţii, o muncă foarte interesantă. M-am pensionat în anul 1986.
Între timp s-au mai petrecut câteva evenimente interesante. În 1969 am fost hirotonit diacon, pentru că prima treaptă, cea de lector, îmi fusese conferită de episcopul Iuliu Hossu, încă la 8 iunie 1948. În sumbra perioadă de opresiune ne puteam aduna doar în taină, dar s-a ivit, totuşi, un prilej – în anul 1969 – când episcopul de Oradea, Iuliu Hirţe, m-a hirotonisit diacon. În 1972 am fost sfinţit preot, tot în ilegalitate. A fi preot greco-catolic sub regimul comunist era o activitate foarte periculoasă, pentru că tot timpul ne urmăreau şi încercau să ne probeze vinovăţia. Dar eu, aveam încă o atribuţie. Din 1978 am fost ales să îndeplinesc funcţia de profesor la teologia secretă. Fiecare profesor lucra cu câte o grupă de 6 – 8 teologi. Ne întâlneam cu ei clandestin, mereu în alte locuri, şi le predam materia desemnată. Iată că existenţa mea nu era dublă, ci triplă. Peste săptămână eram inginer la ICPIAF, duminică îl asistam la serviciul divin pe părintele romano-catolic Denderle, de la Biserica Piaristă din Cluj, şi, în secret, predam teologia.
Nu pot să nu vă relatez un episod destul de hazliu. La un moment dat am fost convocat de secretarul de partid de la ICPIAF. Vă daţi seama cu ce teamă m-am prezentat la el, gândind că bănuia activitatea mea ilegală. Secretarul de partid m-a primit amical, m-a lăudat cât de bine pregătit profesional şi cât de citit eram, şi mi-a propus să fiu… propagandist la o grupă de învăţământ ideologic. I-am spus că fusesem deţinut la Canal şi nu dădea bine să fiu avansat în funcţia de propagandist. Dar el insista. Cu chiu cu vai am reuşit să-l lămuresc să numească pe altcineva.
În 1989, a venit libertatea şi statul român a recunoscut dreptul la existenţă al Bisericii Greco-catolice Unite cu Roma, interzisă în 1948. Imediat am fost numit conferenţiar la Teologia Greco-Catolică, fiind mare nevoie de profesori care să pregătească noua generaţie de preoţi.
Cam acestea au fost pietrele de hotar ale vieţii mele, cele de care mă leagă amintirile.

Am transcris aceste rânduri cu dorinţa fierbinte ca părintele Ioan Vasile Botiza să se întremeze şi să avem posibilitatea să continuăm relatarea altor pietre de hotar din viaţa lui.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (21-3-2010 la 00:00)

    …”NU’NCERCA,SI NU DA DOAMNE OMULUI,PRIN CATE POATE TRECE, SI CAT DE MULTE SUFERINTE POATE INDURA”…asa spunea un dicton antic pe care l-am invatat de la raposata mea MAMA…

    Interviul d-tale cu preotul este pur si simplu uluitor.bine-ai facut stimata doamna ANDREA, CA L-AI PUBLICAT DIN NOU.cu prilejul sarbatorilor de PESAH,iti doresc d-tale si tuturor celor dragi d-tale, sarbatori fericite.
    VA ADAUG 2 STROFE DINTR’O POEZIE PUBLICATA ACUM
    VREO 17 ANI:”TARA,TARA,TARA”…

    „TARA-N CARE CURGE LAPTE SI MIERE
    CHIUA DE BINE,URLA DE DURERE
    ZIUA SE TAIE OAIA SARMANULUI
    SEARA E SERVITA LA MASA CRIMINALULUI

    TARA MINUNE CU LAPTE SI MIERE
    RAZBOAIE,OTRAVA, SANGE SI FIERE
    TARA,TARA,IUBITA MEA TARA,
    PANA CAND MIEREA DULCE O SA FIE AMARA?

    toate cele bune si mult dorite,
    itzhak bareket.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
52.3.228.47