Firma Novartis, cu sediul la Basel, Elveţia, este unul din cele mai mari concerne farmaceutice din lume (este al doilea după Pfizer). Novartis a fost creat acum peste 15 ani prin fuziunea a două firme cunoscute: Ciba-Geigy şi Sandoz.
Firma, organizată ca societate anonimă, este condusă de un consiliu de administraţie şi de un directorat. Preşedintele Consiliului de administraţie al firmei Novartis şi principalul său strateg este Daniel Vasella, 59 de ani. Vasella a făcut medicina, a ajuns şef de clinică la Spitalul Universitar din Berna, a absolvit Harvard Business School. În momentul fuziunii (1996) Vasella era directorul diviziunii farmaceutice a firmei Sandoz, iar după fuziune devine Director General (CEO) şi Preşedinte al Consiliului de administraţie al noii entităţi.
Fuziunea unor mari întreprinderi este un proces complicat şi riscant; multe asemenea operaţiuni eşuează. Vasella a decis să concentreze noua firmă asupra unui singur domeniu – medicamentele – şi să se debaraseze de partea de agrochimie, alimentaţie şi altele. Se consideră că această decizie a făcut ca fuziunea să fie reuşită. În prezent, cifra sa de afaceri anuală este de aproape 60 de miliarde de dolari, iar câştigul net este în jur de 10 miliarde, o performanţă foarte bună pentru o firmă din industria farmaceutică.
În anii 2009-2010, în principal în legătură cu criza bancară, mass-media şi diferite alte cercuri şi-au accentuat mult propaganda şi presiunile contra managerilor care au salarii „prea mari”. În concepţia acestora, prea mare este un salariu care depăşeşte un salariu mediu nu cu factori – de 4, 5, 6 ori mai mare – ci cu ordine de mărime – de 10, 50, 100 de ori mai mare. Salariul anual al lui Vasella era de circa 30 de milioane de dolari. În comparaţie mondială acesta nici nu este un salariu excepţional de ridicat pentru un director de firmă de mărimea şi rezultatele lui Novartis. Într-adevăr, salarii duble sau triple faţă de cel al lui Vasella sunt vărsate unor directori de firme care au un câştig net anual de 5 ori mai mic ca al lui Novartis (exemplu: CEO al firmei Viacom). De altfel, venituri chiar mult mai mari ale unor sportivi sau artişti nu deranjează multă lume…
Ca un prim pas spre diminuarea salariilor zise prea mari a fost considerată abandonarea cumulului de funcţiuni. Ca urmare, sub presiunea mass-mediei şi a unor acţionari deosebit de vocali ai firmei Novartis, Vasella a trebuit, în 2010, să abandoneze funcţia de Director General şi să-şi păstreze doar preşedinţia Consiliului de administraţie. Dar atacurile n-au încetat: venitul său actual este totuşi de circa 15 milioane pe an, adică de 2-300 de ori mai mare decât un venit mediu (spre mediocru) din Elveţia.
Se pune întrebarea: ce salariu merită acest domn Vasella? Merită cele circa 15 milioane pe an pe care îi primeşte? Probabil că majoritatea oamenilor răspund că nu merită, cu un argumentul tipic care sună aşa: „nimeni nu poate fi de 100 de ori mai grozav decât mine, care câştig 150’000 şi se zice că am un salariu foarte bun!”. Pentru a prezenta lucrurile într-un fel şi mai pregnant: „8.000 de dolari pe oră este inadmisibil!”.
Pe de altă parte, dacă raportăm salariul lui Vasella la câştigul anual de 10 miliarde al firmei, vedem că e vorba de puţin peste o miime din acesta; văzut aşa, nici nu pare chiar atât de enorm, dar cu condiţia ca acest Vasella să fie cu adevărat un strateg şi manager foarte bun.
Fapt este că Daniel Vasella a fost, de mulţi ani, una din ţintele preferate ale celor – partide, organizaţii, privaţi – care găsesc „scandaloase” salariile „prea mari” ale managerilor. Consensul acestor critici pare a fi că acceptabile, la limită, ar putea fi eventual salariile ce nu depăşesc două milioane pe an. Într-un recent interviu, D. Vasella a declarat că nu-i este ruşine pentru salariul său, că acesta este salariul pe care firma i l-a oferit şi că nu vede motive să-l refuze.
În 2005 un mic antreprenor din cantonul Schaffhausen, Thomas Minder, lansează ideea unui referendum popular pe tema salariilor managerilor, pe care, la momentul potrivit, îi acuză că au contribuit la declanşarea crizei şi au subminat sistemul financiar mondial. Numele oficial în limba germană a iniţiativei este, în traducere, „Iniţiativa contra jafului” („Rip-off Initiative”). În 2008 Thomas Minder reuşeşte fără probleme să strângă cele 100.000 de semnături necesare. Guvernul (Consiliul Federal) şi Parlamentul au considerat că modificările Constituţiei propuse de Minder merg prea departe şi vor dăuna competitivităţii şi atractivităţii economiei Elveţiei şi, după mai multe peripeţii, elaborează un „contraproiect indirect”. Cetăţenii elveţieni sunt chemaţi să se exprime asupra iniţiativei lui Minder pe data de 3 martie 2013. Dacă aceasta nu este acceptată, atunci va intra în vigoare contraproiectul Guvernului, deja aprobat de Parlament. În esenţă, Minder propune ca acţionarii să aibă obligaţia să stabilească în fiecare an salariile managerilor.
Pe 22 ianuarie 2013 Daniel Vasella şi-a anunţat demisia. Mandatul său expiră pe 22 februarie, când adunarea generală a acţionarilor va alege un nou consiliu de administraţie şi un nou preşedinte al acestuia.
Acum câteva zile a izbucnit un nou scandal şi anume unul în care Daniel Vasella este singurul implicat: a devenit cunoscut că în următorii 5 ani acesta va primi circa 80 de milioane de dolari. Această sumă o va primi, eşalonat, în schimbul obligaţiei de a nu se angaja în această perioadă pe un post comparabil cu cel actual, într-o altă întreprindere farmaceutică, adică la o firmă concurentă cu Novartis.
Mass-media a explodat: „asta pune capac la toate!”, „asta pune în pericol coeziunea socială în ţară!” şi multe altele asemenea. Acţionarii militanţi ameninţă că vor da în judecată pe Vasella şi firma Novartis pentru gestiune neloială şi cer anularea contractului. Chiar şi cercurile mai liberale (Partidul liberal, asociaţiile patronale) sunt indignate: acest nou scandal face şi mai probabil succesul iniţiativei Minder la referendumul ce va avea loc în două săptămâni deja.
D. Vasella a spus că o parte din această sumă o va utiliza în scopuri caritative, dar acesta anunţ pare să fi enervat şi mai mult pe adepţii „salariilor juste”; poate că se tem că unii alegători se vor lăsa „păcăliţi” de generozitatea lui Vasella şi vor respinge iniţiativa Minder…
Deci în două săptămâni în Elveţia se va vota în referendum această iniţiativă populară. Simultan se va vota şi pentru alte două iniţiative, interesante şi ele.
Citind acest excelent exprompt economic, mi-a venit imediat ideea ca o primă consecinţă a subiectului atacat ar fi modificarea numelui unei ţări capitaliste, ca Elveţia, în Republică Socialistă Elveţia!!
Problemă idioţilor este că ei nu au idei, dar sunt înverşunaţi împotrivă celor care le au…
O idee excelentă, într-o anumită conjunctură, ca aceea a lui Daniel Vasella, de a orienta concernul spre o specializare strictă şi care a dus beneficii mari tuturor acţionarilor, trebuie plătită bine.
George Soros a caştigat anul trecut un miliard de dollari dintr-o singură idee de joc la bursa japoneză!!
Şi, ceeace este important, banii celor bogaţi nu sunt ţinuţi sub saltea, ei produc beneficii, prin investiţiile bancare.
O mică observaţie de natură aritmetica, la afirmaţia: „ci cu ordine de mărime de 10, 50, 100 de ori mai mare”-nu avea ce caută cifra 50, ordine de mărime înseamnă doar 10 la puterea x. Şi salariul de 15 milioane nu este o miime din 10 miliarde, ci 0,15% . Dar asta nu este important, este grav că şi în Elveţia se manifestă spiritul de egalitarism comunist în distribuirea profitului!
@Sfartz Pincu
Drept să spun, sunt plăcut surprins că salariile de zeci de milioane nu vi se par neapărat neruşinate!
Cu privire la „Republică Socialistă Elveţia”: ca să rămânem drepţi, ar trebui mai întâi să modificăm numele în „Republica Socialistă X” la ţări ca Franţa, Spania, Germania, Italia, Portugalia, Suedia, etc., etc.
Cu observaţia de natură aritmetică: eu porneam de la ideea/terminologia că salariile care sunt de 10, 50, 100 de ori mai mari ca unul dat, sunt cu ordine de mărime mai mari ca cel dat.
Salariul cerut de Nicola Tesla lui Henry Ford când a fost chemat să găsească defectele unui mare generator de curent, a fost de 1.000.001 $, iar când Ford i-a reproșat că cere un milion de dollari pentru niște semne făcute cu creta, Tesla i-a replicat: „Domnule Ford, pentru semnele făcute cu creta vă cer 1 $, dar pentru că am știut unde să fac aceste semne, vă cer 1 milion”
Acesta este conceptul capitalist, să recompensezi IDEEA!
Dacă s-ar fi aplicat acest principiu într-o țara comunistă, comunismul ar fi ieșit biruitor!
> Dacă s-ar fi aplicat acest principiu într-o țara comunistă, comunismul ar fi ieșit biruitor!
Numai acesta? Nu, n-ar fi ieşit. Dar poate, însoţit de multe alte principii, ar fi ieşit, dar atunci n-ar mai fi numită ţară comunistă…
@Sfartz Pincu
Deci, dacă vă înţeleg eu bine, cu salariile de milioane sunteţi de acord nu în principiu, ci numai dacă acestea sunt plata pentru o „IDEE”. Prin contrast, eu nu am nimic împotriva unor salarii oricât de mari, sau de mici, atâta timp cât sunt rezultatul unei negocieri libere de constrângere fizică între părţile contractante.
Altfel spus, terţe persoane nu au dreptul să dicteze termenii unui contract. În articol nu am fost clar, pentru că am vorbit de calităţile manageriale ale lui Vasella, lăsând poate să se înţeleagă că acestea ar fi singura justificare a salariului său. Atunci să repet, pentru claritate: justificarea salariului său constă în aceea că a fost consecinţa unei înţelegeri voluntare între cei direct interesaţi.
Pe de altă parte, „justa mânie” a „opiniei publice” a atins cote de stridenţă rar întâlnite. Drept urmare, azi dimineaţa Vasella a declarat: „Am înţeles că în Elveţia mulţi consideră suma legată de clauza de concurenţă ca fiind disproporţionată, deşi am anunţat intenţia mea de a o oferi integral unor activităţi caritabile”. De aceea Vasella a recomandat Consiliului de administraţie să anuleze contractul de ne-concurenţă şi recompensa respectivă, ceea ce s-a şi făcut.
La rândul său, Thomas Minder, iniţiatorul referendumului privind limitarea salariilor managerilor, a spus „nu poţi renunţa la ceva care nici nu ţi se cuvine”. Renunţarea lui Vasella a fost condamnată şi pe motivul că este exclusiv rezultatul presiunilor „din popor”. Mai urmează să fie condamnată şi pentru că n-a acceptat pe gratis să nu se angajeze timp de 5 ani altundeva…
Comentariul lui Thomas Minder este demn de un zis al lui Pitya ! Apriori, Minder s-a bazat pe faptul că nu i-se cuvine lui Vasella acest bonus şi a transformat punctul sau de vedere într-o frază corectă: „nu poţi renunţa la ceva care nici nu ţi se cuvine” !
Faptul că Vasella este obligat să „tacă” 5 ani, nu spune nimic despre competenţa sa?
Faptul că „vox populi” elveţian e nemulţumită de salariul lui Vasella, conţine si o doză bună de „luptă de clasă”!
> Faptul că “vox populi” elveţian e nemulţumită de salariul lui Vasella, conţine si o doză bună de “luptă de clasă”!
„Luptă de clasă” în limbaj marxist = „invidie” în limbaj normal.
Interesanta povestea, in special ca ma face sa ma gandesc la situatia din Statele Unite. Nu stiu daca pot sa gasesc o echivalenta cu Elvetia, dar si in Statele Unite sunt proteste la veniturile foarte mari. Nu atat ca sunt unii care castiga imens fata de restul populatiei dar la felul cum sunt distribuite taxele.
Pe scurt, W Bush a initiat un proiect de scadere a taxelor pe venit la intreaga populatie, in scopul stimularii economiei. Acest proiect trebuia sa se termine in 2010. Obama a zis sa nu se termine pentru oamenii care cstiga 250.000 si mai putin dar cei care castiga peste aceasta suma limita sa inceapa sa plateasca taxe ca inainte de initierea proiectului. Asta ar fi introdus in bugetul tarii o suma impresionanta si foarte necesara.
Congresul republican a zis nu, taxele sa ramana ca in era Bush pentru toata lumea. Cu ocazia noilor alegeri am aflat ca Mitt Romney, miliardar, plateste in taxe doar 14 la suta din venit datorita componentei venitului – dividente si interests. Pe cand secretara lui plateste 25 la suta din venitul ei. Lumea a zis: wait a minute.
Multi oameni foarte bogati, actori, regizori si afaceristi cu bun simtz au zis ca nu e drept si s-au oferit sa pleateasca echivalentul taxelor dinaintea erei Bush, dar camera reprezentantilor formata in mjoritate din republicani nu a acceptat. Mitt Romney – nu imi amintesc sa se fi oferit sa plateasca mai mult, dar poate gresesc, ar fi fost un gest frumos, da oricm ar fi fost degeaba.
Multi CEOos au veniturile formate din salarii si dividende care dupa legea taxarii curente in Statele Unite platesc o taxa mult micsorata. Cum e situatia taxarii in Elvetia? Sa vad daca situatia se compara. Eu zic ca cei care protesteaza in America au tot dreptul sa considere ca felul asta de taxare este nedrept, poate si aia din Elvetia au un punct de vedere similar.
Ce interesant, in USA, dupa cate stiu eu se practica semnarea unui angajament din asta sa nu lucrezi pentru companii de competitie la terminarea contractului inca de la angajare, tocmai sa nu fie compania pusa in situatia de a-l plati suplimentar pe angajat la plecare. Daca faceau asta de la inceput compania ar fi fost acoperita, nu mai trebuiau sa-i ofere 80 de milioane.
Acum ca m-am incalzit cu subiectul cu Elvetia, m-am uitat cum este in USA si am descoperit ca si noi avem un guvern comunist, adica in 2010 au scos o lege
Dodd-Frank Wall Street Reform and Consumer Protection Act in care proprietarii de actiuni au dreptul sa hotarasca care este salariul si bonusul CEO.
Desi – dupa ce citesc stirile pe Internet – rar se intampla ca proprietarii de actiuni sa modifice hotararea de salarizare a directorilor companiei. Se mai intampla cateodata – vezi cazul City Bank, hotararea de a nu se plati bonus CEO-ului a fost respectata.
Asa ca daca talentul elvetian nu este bine platit datorita legii noi, poa sa se urce in avion si sansele sunt ca in USA omu sa fie mai bine platit – ca share holders nu se prea baga.