După ce fuseseră exmatriculaţi Bia, Rică şi Luci au fost trimişi acasă şi obligaţi să se angajeze. Câteva luni nu au avut voie să părăsească oraşele în care locuiau fără aprobarea Securităţii. Domiciliu forţat.
În toamna anului 1989, la câteva săptămâni după începerea anului şcolar, li s-a permis să revină la facultate.
Cu Rică şi Luci vorbisem de câteva ori până la revoluţie, erau şi ei cuminţi, ca şi mine.
Cu Bia am vorbit o singură dată şi mi s-a părut că ceva nu e în regulă cu el. Slăbise foarte mult în cei aproape doi ani şi părea ciudat, lucru sesizat şi de alţi prieteni. Discuţia a fost foarte convenţională, cred că ne suspectam reciproc. M-a şocat faptul că susţinea că securiştii nu sunt oameni răi, că îşi fac datoria. Nu l-am contrazis…
Bia, Luci şi Rică au fost desemnaţi ca reprezentanţi ai anului IV în biroul sindicatului. Eu eram unul din reprezentanţii anului V.
Pentru funcţia de preşedinte al sindicatului au fost două propuneri:
Bia şi eu.
Deşi Rică şi Luci m-au votat pe mine, majoritatea reprezentanţilor a fost pentru Bia, care era cunoscut, mai mult din auzite, ca eroul studenţilor pentru că ieşise cu pancarta la cantină.
În aceeaşi zi, seara, într-o sală de seminar s-a ţinut o şedinţă a biroului la care trebuiau dezbătute problemele concrete ale studenţilor.
Bia era la catedră, ceilalţi în bănci. Bia, care urma să conducă şedinţa, a început să vorbească:
— Aş vrea mai întâi să stabilim ordinea de zi… cred că mai întâi trebuie să alegem un secretar care să întocmească procesul verbal. Ba nu! M-am gândit că mai întâi trebuie să găsim alte cuvinte pentru „ordinea de zi”, pentru „proces verbal”, pentru „secretar”. Trebuie să găsim alte formulări. Vă rog să vă gândiţi la propuneri! Ba nu, văd că în sală sunt şi persoane care nu aparţin biroului sindicatului. (Erau câţiva studenţi care veniseră din curiozitate şi Seba, care terminase anul trecut facultatea). Aceste persoane trebuie să-şi precizeze statutul! Salut Seba! Te rog să-ţi precizezi statutul!
Cei din sală au început să râdă.
— Vă rog să păstraţi liniştea! Dacă nu, o să numesc un om de ordine care să-i evacueze din sală pe cei care nu-şi respectă statutul. Ba nu! Vă propun să alegem un om de ordine care să-i evacueze din sală pe cei care deranjează şedinţa!…
Spectacolul a durat aproape o oră. Bia fusese iniţial ridicol apoi a devenit incoerent. A început să plângă. Nervii îi cedaseră. Fusese bolnav, dar până în acea clipă reuşise să îşi stăpânească cât de cât boala.
Luci l-a scos din sală şi în aceeaşi seară l-a dus la Cluj. A trebuit să fie internat şi abia după câteva luni a revenit la şcoală.
În atmosfera apăsătoare instalată după plecarea lui Bia s-a hotărât alegerea unui nou preşedinte al sindicatului. Am fost ales eu. Nu au existat alte propuneri.
Am dorit această funcţie nu din orgoliu, ci din speranţa că de pe poziţia respectivă voi putea face câteva lucruri pe care le doream foarte mult: să scot un ziar care să propage ideea necesităţii reformei morale şi să aflu care a fost mecanismul de funcţionare a sistemului represiv, modul în care acesta reuşise să afle ce se vorbise la cursuri, în cămin. Deşi m-am străduit, nu am reuşit să fac nimic…
*
În aceeaşi seară, târziu, în timp ce noi eram în şedinţă, în complex s-a petrecut ceva neobişnuit. Un băiat, care se legitimase ca fiind student la Bucureşti, reuşise să scoată studenţii din cămine. Vorbise la radioul studenţesc despre Securitate şi o mulţime de studenţi pornise prin centrul Braşovului până la clădirea Miliţiei (care fusese rebotezată Poliţie), scandând „Jos Securitatea!”. Pe la miezul nopţii s-au întors în complex. După părerea mea, ora la care se desfăşurase manifestaţia nu a fost cea mai potrivită.
A doua zi, dimineaţa, s-a hotărât spontan reluarea acţiunii. S-a organizat un miting în faţa cantinei. Problema era că Securitatea dispăruse, noii deţinători ai puterii o desfiinţaseră prin decret.
Imediat după revoluţie a fost pus în circulaţie un zvon, care stârnea indignarea.
„Securiştii se refugiază în Occident! Mulţi au ajuns deja în Suedia! Acolo sunt consideraţi un fel de dizidenţi!”
În ţară floarea intelectualităţii vorbea despre „reconciliere naţională”, despre „inutilitatea vânătorii de vrăjitoare”. Noii conducători desfiinţaseră prin decret Securitatea şi domnea convingerea că sistemul represiv ce controlase până mai ieri întreaga societate dispăruse definitiv fără a mai putea fi activat vreodată, că din întreg edificiul rămăsese doar o mână de oameni, mai mult sau mai puţin disperaţi care căutau să-şi salveze pielea.
Bucureşteanul reuşise să-i convingă pe mulţi că decretul cu desfiinţarea Securităţii fusese o păcăleală a Puterii, dar cum poţi dărâma ceva aparent inexistent?
Din păcate‚ bucureşteanul dispăruse, aşa că a trebuit să ne descurcăm singuri. La miting a apărut şeful Poliţiei judeţene, un colonel, care s-a plâns că studenţii tulburaseră liniştea publică în timpul nopţii. Ne-a asigurat că şi el a avut de suferit de pe urma Securităţii, că înainte de Revoluţie telefonul îi fusese ascultat. Era de acord că Securitatea trebuie dărâmată, dar ne ruga să nu creăm dezordine în oraş. Oficial se afirma că Securitatea fusese desfiinţată sub controlul armatei, deci colonelul de poliţie ne-a sfătuit să ne adresăm Ministerului Apărării Naţionale dacă avem nelămuriri.
— … În fond ce doriţi dumneavoastră? Listele cu informatorii? Poate au fost deja falsificate sau distruse. Trebuie să aveţi răbdare. Se va face lumină! Acum e democraţie…
L-am crezut. Din prostie sau din frică. Nu ştiu. Aş fi putut cere atunci masei de studenţi prezente la miting să ocupe sediul Securităţii care se afla în acel moment sub controlul armatei şi sunt convins că ar fi făcut-o. Am fi putut cere apoi dosarele, dar nu ştiu dacă am fi avut succes. Dar mai ales, nu ştiam dacă am dreptul să cer dosarele, dacă e moral să vreau să aflăm numele informatorilor şi conţinutul declaraţiilor acestora, pentru că toţi intelectualii vorbeau despre inoportunitatea vânătorii de vrăjitoare. De ce să ne cunoaştem călăii? Să-i iertăm fără să-i cunoaştem!
Puterea ne sugera prin intermediul televiziunii şi al zvonurilor că lupii deveniseră peste noapte mieluşei; ne sugera că cei care ani, poate chiar zeci de ani, fuseseră instrumente docile ale opresiunii se căiesc acum pentru faptele lor. Ni s-a cerut să avem răbdare fiind asiguraţi că problema Securităţii va fi rezolvată. Aveam dreptul să cerem să fie rezolvată, puteam cere, dar trebuie să avem răbdare.
În acele clipe am fost atât de prost încât am crezut că cererea va fi îndeplinită. Am cerut deci altcuiva să rezolve misterul Securităţii. Cui?
— Vrem să ştim cum a funcţionat sistemul acesta diabolic numit Securitate! Nu ştiu numele informatorilor, dar ştiu numele şi gradul multor ofiţeri de Securitate. Eu îi cunosc pe câţiva dintre ei care m-au anchetat pe mine: căpitanul Borţa, locotenentul major Burcin, maiorul Popescu. Pe ceilalţi îi cunosc doar din vedere. Am auzit că maiorul Popescu a fost avansat în grad după revoluţie. Pentru ce merite?!
Nu trebuie să mărşăluim prin oraş. Să cerem constituirea unei comisii de anchetă care îi interoghează pe aceşti oameni pentru a afla cum a funcţionat sistemul!
Discursul meu a încheiat mitingul şi toată lumea a plecat mulţumită, convinsă că rezolvaserăm problema.
Sunt sigur că în timpul mitingului câţiva oameni, informatorii, nu s-au prea simţit în largul lor. Dar acum pot fi liniştiţi. Câteva luni mai târziu parlamentul a votat o lege care permitea accesul la dosarele Securităţii abia peste 40 de ani.