caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Relativităţi Culturale



 

Intalniri neasteptate cu romani – Ion Vasilescu

de (14-5-2007)
Coperta discului cu melodia lui Ion VasilescuCoperta discului cu melodia lui Ion Vasilescu

Am vazut cu cateva zile in urma un film cum nu am mai vazut pana acum. Labirintul lui Pan (El Laberinto Del Fauno), facut de Guillermo del Toro.
Este un film de o magie coplesitoare, il asez pe my short-list of movies, printre primele zece sau douazeci de filme pe care le-am vazut vreodata.
Inchipuiti-va doua universuri in paralel – universul feroce al Spaniei din primii ani de dupa razboiul civil, cu combatanti deveniti monstri – si universul visurilor unei fetite care crede in zane, in fauni, care crede ca libelulele sunt spiridusi, iar copacii sunt oameni intelepti.
Inchipuiti-va toate acestea cu imaginatia luxurianta a unui mexican, cum este Guillermo del Torro. Filmul mi-a readus in memorie operele lui Remedios Varo, pictorita nascuta in Spania care si-a trait o mare parte a vietii in Mexic. Aceeasi imaginatie stranie, imaginatie de alchimist, infricosatoare si fascinanta – insa in filmul lui Guillermo del Toro dimensiunile imaginarului merg si mai departe – si in universul fetitei, si in universul maturilor. Inocenta fetitei face ca imaginatia ei sa nu aiba limite, atrocitatea adultilor merge si ea pana acolo unde refuzam sa mai acceptam realul. Barocul inocentei si barocul atrocitatii. Cele doua universuri evolueaza in paralel, dar in perfect dezacord – doua suvoaie puternice de apa care curg in contrasens. Si raman in dezacord, chiar daca in mod subtil isi trimit semnale unul celuilalt. Universul inocent al fetitei este din ce in ce mai mult tulburat de monstri care isi au corespondenta in universul maturilor. In timp ce in universul maturilor se petrec din cand in cand lucruri neobisnuite, provocate de imaginatia fetitei. Si incepi sa te intrebi care este universul real. Acesta este filmul lui Guillermo del Toro.
Am ramas in sala dupa ultima secventa de film, coplesit – pe ecran se derula acum post-genericul. Intelegeam ca vazusem unul din cele mai importante filme ale pasiunii mele de cinefil. Scara mea de valori cinematografice fusese zguduita in seara aceea, capodoperele se cuveneau asezate de acum dupa alte criterii.
Iar post-genericul defila mai departe.
Si deodata pe post-generic a aparut un nume care m-a facut sa ma intorc imediat cu multi ani in urma.
———————————
Gara de Nord – fiecare tren este anuntat cu un semnal sonor care reia o melodie ramasa proaspata peste timp. Imi amintesc de tineretea mea, cand era cantata de catre o fata fermecatoare … Glasul rotilor de tren, glasul Margaretei Paslaru, melodia care fusese compusa candva de mult de tot de catre Ion Vasilescu.
O alta melodie a lui Ion Vasilescu, Spune-mi unde cand si cum, reluata si ea peste ani, vocea Pompiliei Stoian … anii tineretii mele, cu vedetele care isi incepeau atunci cariera muzicala.
Ion Vasilescu – auzeam la radio melodii compuse de el, numele era rostit intotdeauna cu un soi de veneratie. Muzica usoara, muzica de opereta, muzica simfonica, muzica de film. Coplesea.
Aveam sa dau peste ani de informatii despre filmele la care compusese muzica.
Erau doua filme romano-italiene, produse in timpul razboiului. Subiectul lor nu imi este cunoscut, dar titlurile sunt sugestive.
Odesa in flacari era facut in 1942, in regia lui Carmine Gallone. Nicolae Kiritescu era unul dintre scenaristi. Juca in el marea soprana Maria Cebotari, jucau Silvia Dumitrescu si George Timica. Silvia Dumitrescu-Timica avea sa fie pe scena pana la 90 de ani.
Escadrila alba, cel de-al doilea film, facut in 1944, era regizat de catre Ion Sava, jucau in el Lucia Sturza Bulandra si Marcel Anghelescu.
Lucia Sturza-Bulandra era la al doilea film – primul fusese in 1911, Amor fatal, regizat de unul din pionierii cinematografiei romanesti, Grigore Brezeanu. Lucia Sturza ii avea ca parteneri pe sotul ei, Tony Bulandra, pe Neamtu-Ottonel (pe care l-am apucat si eu, l-am vazut la National intr-un spectacol cu Macbeth), pe Aurel Barbelian. Juca si regizorul, Grigore Brezeanu (care era si el la primul sau film – avea sa moara in 1919, la numai 27 de ani – a regizat sase filme si a fost producatorul unuia din cele mai cunoscute filme romanesti ale inceputului, Razboiul Independentei).
Vorbind de pionieri ai filmului romanesc, am avut sansa sa il cunosc pe Tudor Posmantir, locuia in acelasi bloc in care locuiam si eu, pe strada care atunci se numea Nikos Beloianis. Se numise Atena, dupa 1989 avea sa devina strada Take Ionescu. Strada se numea Beloianis, dar pana prin 1960 bustul lui Take Ionescu era acolo, asezat la intersectia strazii cu bulevardul Magheru, in dreptul blocului Casata, unul din blocurile bucurestene cazute la cutremurul din 1977.
Eram copil, iar Tudor Posmantir era trecut de saptezeci de ani, imi amintesc de stampele japoneze care ii umpleau apartamentul, fusese in tinerete in Japonia, despre care avea sa isi aminteasca in primul lui film, Peste mari si tari, facut in 1921. Pacat ca nu am cum sa vad un alt film al lui, Viata unui oras, a fost operatorul filmului, regizor era Jean Mihail, pentru ca as fi vrut sa il compar cu alte trei filme, cu Mannahatta lui Paul Strand si Charles Sheeler, cu Berlin: Die Sinfonie der Großstadt al lui Walter Ruttmann si cu Omul cu camera al lui Dziga Vertov. Bucurestiul, New Yorkul, Berlinul, Moscova.
Sa ma intorc insa la Escadrila alba, filmul facut in 1944 – pentru Lucia Sturza-Bulandra avea sa fie al doilea si ultimul film – isi va continua marea cariera artistica pe scena – Marcel Anghelescu avea sa mai joace in multe filme – cel mai mult m-a impresionat in Darclée, unde interpreta un rol secondar, pe compozitorul Leoncavallo, punea in rol atata caldura, atata omenie, mi-a ramas peste ani imaginea lui.
Asadar doua filme a caror muzica era compusa de Ion Vasilescu. Mai exista insa un film si mai vechi, din 1938, produs la Hollywood, Starlight Over Texas, cunoscut in Europa sub titlul Moonlight Over Texas. Un western, cu actiunea pe undeva prin Texas, ca mai toate westernurile. Ion Vasilescu a realizat banda sonora a filmului. Iar una din melodiile din film este compusa de el.
A Garden in Granada, am reusit sa gasesc pe web o imagine a portativului purtand notele melodiei, si imaginea copertei discului: melodia compusa de Ion Vasilescu pentru filmul Starlight Over Texas. Versurile aveau trei coautori: Sam M. Lewis, Abel Baer si Ion Vasilescu. Melodia era cantata in film de actorul principal, Tex Ritter, un singing-cowboy al anilor 30-40, star in westernuri de categorie B, cum este prezentat pe imdb.
Versurile melodiei au si o versiune spaniola, realizata de Manuel del Rio, En Los Jardines De Granada.
Oye esta canción, mi nena,
que ya es la hora del amor;
la luna nos aguarda
con el ruiseñor.
In versiunea spaniola melodia avea sa fie cantata de catre Rafael Medina, La Voz Romántica de los años 40.
En los jardines de Granada
cerca del Darro y del Genil,
entre magnolias escondido,
tengo un palacio para ti.
Es una canción fabulosa, aveam sa gasesc pe web! Si scris cu majuscule, LA CANCIÓN ESTA SUPER PADRISIMA..
Alli los besos son más dulces
y alli podrá rivalizar
el suave aliento de ta boca
con el clavel y el azahar,
y entre rumores
que son las notas de un cantar,
yo veré en tus ojos
la profundidad del mar.
Aveam sa aflu a doua zi ca exclamatia aceasta, super padrisima, este un slang mexican – daca ar fi sa gasesc un echivalent in slangul romanesc, ar fi poate Cantecul este rupere … sau poate Cantecul este super marfa … stiu si eu?:)
En los jardines de Granada,
cerca del Darro y del Genil,
alli te espero en el palacio
que he edificado para ti.
Rafael Medina, interpretul melodiei, nascut la cativa ani dupa Ion Vasilescu, in 1907, marile lui succese au fost candva prin anii ’40 …
Mira como todo calla
escuchando mi canción;
descansa tú la frente
en mi corazón.
Unul din teatrele bucurestene, Teatrul Regional Bucuresti, a capatat numele compozitorului, Teatrul Ion Vasilescu. Am citit ca teatrul acesta nu mai este. Isi avea sala pe strada Eremia Grigorescu, foarte aproape de statuia lui Alexandru Lahovary. Am vazut odata un spectacol acolo, il cunosteam pe actorul Stelian Cremenciuc, era prieten cu Fag Negrescu, unul dintre cei mai buni prieteni pe care i-am avut de-a lungul anilor.
Si anii au trecut, au venit alte si alte generatii, si in teatru, si in cinematografie, si in muzica usoara, alte generatii cu alte gusturi, cu alte stiluri, cu alte personalitati.
—————————————–
Eram acum in sala cinematografului din Ballston, de langa Washington, la sfarsitul Labirintului lui Pan. Post-genericul se derula, iar eu incercam sa inteleg ce se intamplase.
Vazusem un film care facea prapad in lumea filmelor pe care le stiam, era de fapt un nou limbaj filmic, o noua arhitectura cinematografica – doua universuri paralele in contrasens, ignorandu-se unul pe celalalt si comunicand subtil intre ele, disputandu-si fiecare dreptul de a fi considerat universul real – lumea de basm a unei fetite si lumea feroce a adultilor. Amandoua universurile luptau sa se dovedeasca reale, amandoua pareau la fel de imaginare.
Amintirea operelor pictoritei Remedios Varo imi tot revenea, poate mai mult ca sa imi dea un punct de sprijin in acceptarea lumii pe care o vazusem pe ecran.

Iar post-genericul defila mai departe.

Si deodata am vazut numele lui Ion Vasilescu: melodia En Los Jardines De Granada, interpretata de Rafael Medina. Una canción fabulosa, super padrisima!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240