ACUM.TV

Soarta unui savant întemniţat în propriile-i aspiraţii se confundă cu traiectoria epică a prozei lui Elias Canetti unde existenţa personajului se consumă între copertele cărţii şi pereţii bibliotecii.

Pe 26 martie Mircea Ivănescu împlineşte 79 de ani şi, de departe, rămâne cel mai important poet român în viaţă.
În anii ’80 poetul s-a mutat la Sibiu şi a lucrat până la pensionare la revista Transilvania. De la modestia caracteristică omului de geniu şi până la neglijarea propriei persoane, descoperim modelul uman caracterizat prin generozitate, altruism şi solitudine.
Pierderea prematură a fratelui său, Emil Ivănescu (decedat la vârsta de 22 de ani) avea să-l marcheze în viaţă şi în creaţia poetică.
Istoria literaturii sibiene contemporane îşi întregeşte patrimoniul cu prezenţa volumelor sale de poezie şi a traducerilor din literatura anglo-saxonă.

L-am cunoscut pe Mircea Ivănescu în urmă cu peste trei decenii, din vremea anilor mei de liceu, când exercita o înrâurire directă asupra tinerelor talente literare de pe atunci : Emil Hurezeanu, Dumitru Chioaru, Andrei Ileni, I.Radu Văcărescu, Vladimir Munteanu, Mihai Posada ş.a.
În exuberanţa adolescentină şi de poet naiv, abia aşteptam să-mi văd publicate versurile ori câteva traduceri din poezia lui Georg Trakl. Când se lua în discuţie vreun text, comentariile sale nu iertau stângăciile, lipsa de documentare ori de înţelegere a limbajului poetic. Cu un fel anume, uşor socratic, de prieten adevarat, reuşea să mă direcţioneze către o lectură mai profundă a poeziei de la origini şi până la T.S.Eliot. Ajutându-mă în deprinderea tehnicii de traducere a poeziei, m-a învăţat că nu numai stăpânirea limbii din care traduci sporeşte performanţa textului convertit, ci cunoaşterea climatului lingvistico-poetic, cunoaşterea în ansamablu a operei poetice etc.

Înclin să cred că pierderea vederii lui Mircea Ivanescu e cauzată, în mare parte, de lectură şi de travaliul unui perfecţionist al traducerilor, într-un timp in care s-a ajutat de creion si de o maşină de scris foarte veche.
I-au trebuit ani să izbutească traducerea lui Ulysse de James Joyce. Şi-a jertfit ochii şi o parte din existenţă, ca ambasador al unor valori universale în cultura română.
Oare exista o pensie compensatoare pentru toate aceste eforturi ?

Astăzi, la Sibiu, ca în orice oraş din ţară proliferarea manelelor şi celularelor, dezintegrarea rolului educaţional al cadrelor didactice de limbă şi literatură română se suprapun incendiului culturii adevarate într-un crescendo al unei orbiri spirituale.
Mircea Ivănescu nu mai poate vedea străzile Sibiului. Arborele de mătase a înflorit în martie, chiar de ziua Buneivestiri şi primăvara coboară din munţi şi până dincolo de câmpia Şelimbărului, peste casa poetului şi peste cei câţiva pomi înmuguriţi.
Mircea Ivănescu nu critică şi nu vorbeşte de rău pe nimeni . Asemenea lui Homer ori Ray Charles, cufundat în noapte, dar nu în întuneric, sunt convins ca nu el şi-a pierdut în întregime vederea şi dragostea pentru arta pură.
Să zăbovim câteva minute în veranda cu puţină lumină de narcise şi hiacinţi, recitind câteva versuri din creaţia lui Mircea Ivănescu:

pădurea de mesteceni cu muzică de dante

către sfârşitul drumului vieţii noastre
m-am regăsit într-o pădure luminoasă,
căci drumul înspre-acea râvnită primăvară albastră
mi-l rătăcisem – şi era o joasă
lumină, care şi cu soarele ploua
prin frunze, pe cărarea unde îmi treceam încet
paşii trosnind prin ramurile unde noua
tăcere de îndată răsărea, un umblet
printr-o pădure a luminii înserată în argint,
mergând ca într-un vis în care te deştepţi pe nesimţite,
şi fără să mai ştii unde te-ndrepţi, doar ocolind
o dată cu poteca de desişuri năpădită,
înaintând, ca şi cum ţi-ar privi
liniile vieţii în palmă, şi ştiind
că poţi să-ţi închizi palma – şi ai fi
atunci închis în pumnul veşniciei – şi
să nu-ţi mai fie cu putinţă să mai dai din mâini, râvnind
acea primăvară albăstrie.

despre moarte ca revedere

1.

sigur că nu este adevărat, murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei însăşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumînării – şi pe urmă lumina
îşi pierede orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi pe urmă,
nici descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există, pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.

dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămîne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decît contururi). cel care a privit moartea
luînd chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce vede mereu – şi oricît de repede
şi-ar acoperi ochii – oricît de tare
ar gîfîi, săşi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
– dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic-
a fost
ceea ce se priveşte pentru întîia dată
şi fără urmare.

PS Ţin să subliniez eforturile şi grija Doamnei Doctor Rodica Munteanu din Sibiu, în asigurarea unei asistenţe profesionale de nepreţuit, acordată de ani de zile, poetului Mircea Ivănescu.

Acest articol a fost publicat duminică, 28 martie 2010 la rubrica Medalion.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.